În ciuda avertismentelor că se apropie rapid momentul în care nu va mai putea evita o încălzire catastrofală a planetei, nici măcar în țările cele mai hotărâte să combată schimbările climatice nu există un consens cu privire la calea de urmat. Între timp, la emisiile de gaze de seră cauzate direct de om, se adaugă cele generate chiar de încălzirea globală.
Anul trecut, în noiembrie, liderii mondiali s-au reunit la Glasgow, în Scoția, în încercarea de a revitaliza un acord privind combaterea schimbărilor climatice. Întâlnirea mult așteptată s-a încheiat cu un semi-eșec – sau, dacă sună mai bine, cu un semi-succes. S-au luat angajamente, dar s-au înregistrat și derobări. Ținta asumată declarativ la Glasgow - menținerea creșterii temperaturii globale în marja de un grad și jumătate Celsius - pare în actualele proiecții deja prea ambițioasă. Oamenii de știință vorbesc de o majorare în acest secol cu două grade și jumătate peste reperul erei preindustriale. Iar unul dintre factorii care contribuie la efectul de gaze de seră care duce la majorarea temperaturilor este emisia de carbon.
Emisiile de carbon ale afacerilor vor fi marcate, în Uniunea Europeană, cu grade de sustenabilitate ecologică
Sunt însă emisii care pot fi controlate, cel puțin teoretic, și emisii care nu țin cont de politicile de mediu de ultimă oră ale omului. Țările Uniunii Europene și-au asumat ca măcar ele să nu mai contribuie din 2050 cu nici măcar un gram de carbon la poluarea umană a atmosferei. În acest sens, Comisia Europeană a venit cu un proiect concret. La fel ca ouăle din supermarket, afacerile vor fi marcate cu grade de „sustenabilitate ecologică” – termenul bruxellez pentru desemnarea conformității la actualele standarde ecologice. În acest fel, investitorii vor ști de la început în ce fel de afacere se bagă, respectiv în una poluantă, bazată de exemplu pe cărbune sau motorină, cu un viitor incert, marcată să spunem cu 3, sau într-una „bio”, ștanțată cu 0, care în noul context pro-mediu are șanse mai mari să fie preferată de parteneri și clienți.
Potrivit proiectului Comisiei lansat public în ultima zi a anului trecut, gazele naturale și centralele nucleare sunt acceptate temporar şi în anumite condiţii ca fiind surse ecologice de energie. Un fel de 1, probabil, în taxonomia propusă. Chestiunea este că nici în acest moment nu există un acord general privind pericolul pentru mediu reprezentat de gazele naturale și de centralele nucleare. România și alte state mai mici din UE au salutat păstrarea fie și temporară a gazelor într-o categorie tolerabilă de producere ecologică a energiei. În Germania în schimb, inițiativa Comisiei Europene a stârnit nedumerire. Germania urmează să își închidă anul acesta ultimele trei centrale nucleare, potrivit unui program asumat în 2000; pentru germani, energia nucleară nu e ecologică. Dar atunci multe afaceri germane rămân vulnerabile la consumul de energie produsă ne-ecologic, dacă standardele UE sunt adoptate. Sigur, Germania va putea importa gaze de la ruși, dar nu cât pentru întreaga industrie. Unele afaceri se vor baza pe combustibilii fosili sau chiar cărbune. În acest fel, multe proiecte germane vor avea note defavorabile la ecologie.
Germania nu vede cu ochi buni centralele nucleare, considerate temporar de UE drept surse ecologice de energie
De unde aversiunea germană pentru centralele nucleare, văzute acum de Bruxelles ca o cale temporară de reducere a emisiilor de carbon? Povestea a început odată cu afirmarea curentului politic ecologist. The Economist a scris că identitatea ecologiștilor germani s-a construit fix pe mesajul anti-nuclear. Când verzii au ajuns la putere la Berlin, în coaliție cu social-democrații, au pus condiția închiderii tuturor centralelor nucleare din țară. Ceea ce s-a și realizat o vreme, până când creștin-democrații, care au câștigat alegerile din 2005, au încercat să suspende programul. Ghinionul lor a făcut ca în 2011 să aibă loc accidentul nuclear de la Fukushima, din Japonia, ceea ce dus la repunerea pe tapet a chestiunii centralelor.
Verzii germani au avut dreptate în privința periculozității exploatărilor nucleare. Fukushima și Cernobîl au rămas în mentalul public. Comisia Europeană spune însă că, luându-se măsurile potrivite, și gestionând deșeurile cu responsabilitate, energia produsă de centralele nucleare va contribui semnificativ la reducerea poluării cu carbon a atmosferei terestre. Dar e suficient? Un avertisment sever vine din Siberia, unde un motor natural de produs carbon se pare că s-a pus în mișcare.
Descoperirea viermelui rotifer în Siberia - dovadă clară a dezghețului permafrostului
Are intestine, creier și sistem nervos. Și chiar dacă se vede doar cu microscopul, a început deja să se târâie pe fundul soluției de culturi sterile în care e pus. E un „rotifer”, cum îi spun oamenii de știință, și e din clasa Bdelloidea, a vietăților de acest tip care se pot reproduce prin partenogeneză. Și are aproximativ douăzeci și patru de mii de ani, după cum a arătat datarea cu radiocarbon.
Nu, nu înseamnă că micul vierme trăiește atât. Sau mai exact, nu a trăit acest răstimp în sensul obișnuit al cuvântului. A hibernat, cu metabolismul redus la zero, înghețat bocnă la câțiva metri sub pământ. Pământul însă, de ceva timp, a început să se dezghețe și să elibereze ceea ce a ținut mii de ani în captivitate. Acum, rotiferul trebuie să se grăbească dacă vrea să lase urmași: odată dezghețat, mai are de trăit doar câteva săptămâni.
Viermele microscopic și-a făcut veacul - sau, dacă vreți, mileniile - în îndepărtata Siberie, în tipul de sol cunoscut sub numele de permafrost. Denumirea vine din compunerea cuvintelor vechnaia merzlota, care în rusește înseamnă „înghețul veșnic”. Gheața siberiană a solului însă, de câteva decenii nu mai e așa de eternă cum a văzut-o cercetătorul sovietic Mihail Sumgin, acum o sută de ani, când a botezat-o. Temperaturile ridicate din ultima perioadă au reușit să facă ceea ce mii de ani anteriori nu au putut: să înceapă să dezghețe partea superioară a permafrostului. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, nici rotiferul nu ar fi fost descoperit.
Cel mai întins stat din lume este Rusia. Iar cea mai mare parte a teritoriului rusesc - două treimi mai exact - este din permafrost. Altfel spus, un sfert din emisfera nordică este din permafrost, o bucată de pământ care chiar și după ieșirea din ultima glaciațiune, rămâne înghețată tot timpul anului. Sau cel puțin așa obișnuia să facă.
Un pericol mai mare decât poluarea industrială: bomba din permafrost
Semnele dezghețului solului se văd acum peste tot în Siberia. Craterul Batagaika are câteva sute de metri în adâncime și continuă să se mărească. Localnicii îi spun Gura Iadului, la cum se cască, imens și negru, spre adâncimile pământului, sugându-și propria salivă de apă dezghețată. Și Batagaika nu e singură, are zeci de surate mai mici apărute recent. În alte părți, regiuni întregi „băltesc” punctate din loc în loc de teren mai ferm. În orașe și sate, casele se scufundă. Nu ar fi o noutate pentru Siberia. De la căminele de deasupra, solul se mai dezgheța și înainte și mai înghițea câte o clădire, cum s-a întâmplat în 1941 cu sediul NKVD din Iakuțk care, de la atâta activitate, probabil se supraîncălzise. Atunci rușii au început să cocoațe clădirile pe piloni de beton așa încât aerul rece să circule deasupra solului, conservând starea stratului superficial al permafrostului. Dar acum nici aerul acesta nu mai e la fel de rece. În Iacuția, temperaturile medii anuale au crescut în ultimii cincizeci de ani cu trei grade Celsius.
Problema principală a permafrostului siberian nu e nici pe departe cea care dă bătăi de cap sectorului imobiliar din Iakuțk. Am văzut că dezghețul l-a adus la viață pe rotiferul bdeloid de cinci ori mai mic în lungime decât un milimetru. Și aproape că i-a adus și pe mamuți, pe unii așa de bine conservați, încât la disecție a curs sângele din ei, spre bucuria unor cercetători care speră să le refacă genomul. Dar ceea ce este îngrijorător este că prin topirea permafrostului se reia procesul de descompunere a materiei organice prinse până acum în gheață. Și în acest proces constă marea problemă.
Sunt porțiuni de permafrost care nu s-au dezghețat de cinci sute de mii de ani, nici măcar atunci când temperaturile din zona Arcticii erau cu cinci grade Celsius mai mari decât în prezent. Aceste porțiuni sunt însă la mare adâncime; ceea ce se dezgheață acum este stratul superficial, de câțiva metri, care însă este cel ce conține cel mai mult carbon și metan. Aportul permafrostului la proporția de gaze cu efect de seră din compoziția atmosferei terestre este incontestabil și este exact ceea ce mai lipsea din lista lungă a problemelor cauzate de poluarea umană. Nu e clar care e contribuția lui exactă; după unele estimări, în prezent ar fi spre o cincime din cantitatea totală. După cum spun cercetătorii, „în chestiunea încălzirii globale, topirea permafrostului este un fel de wild card”; încă nu-i știm întregul potențial. Și chiar dacă emisia nu este explozivă, ci treptată, procesul pare unul accelerat și mai ales ireversibil. Dacă poluarea industrială mai poate fi ponderată, carbonul din permafrost, odată eliberat, nu mai poate fi adus nicicum înapoi. „Politicienii nu pot da un decret care să oprească emisiile din permafrost”, după cum spunea recent un om de știință în revista The New Yorker.
