Ca și cum Luna și-ar fi întors spre noi cealaltă față, cea întunecată. Sau ca și cum continentele s-ar fi apropiat între ele. Așa de amplă a fost transformarea petrecută cu atmosfera Pământului; numai că această ultimă schimbare a fost tăcută, ștearsă – și e reală.
Astfel a descris revista The Economist ceea ce numim „schimbările climatice”, într-un preambul la evenimentul organizat la Glasgow, în Scoția, sub acronimul COP26. Totul a început la mijlocul secolului 19, în prima parte a erei industriale: un exemplu perfect pentru felul în care istoria, tehnologia și clima comunică și se influențează în timp. Atunci s-au dezvoltat primele motoare industriale pe bază de combustibili fosili. Dar fumul scos de ele, care umfla de mândrie piepturile patronilor și inventatorilor, era otrăvit. Și îmbolnăvea mai cu seamă generațiile viitoare, căci dioxidul de carbon (CO2) din el este principalul vinovat pentru efectul de seră constatat ulterior. The Economist a furnizat câteva statistici: până la începutul secolului 20, milenii la rând, nivelul de CO2 în atmosfera Terrei a fost de aproximativ 280 de părți per milion (ppm); în 1910, el a urcat la 300 ppm; astăzi, nivelul a ajuns la 412 ppm - și urcă în continuare.
COP vine de la englezescul ”Conference of Parties”, conferința participanților - șefi de state și guverne - preocupați de acest subiect. Mai interesant e însă numărul din coadă: este a 26-a întâlnire de acest gen organizată de Națiunile Unite. Și aici, ca și la precedentele, s-au auzit avertismentele legate de urgența măsurilor de redresare. „Nu mai e vremea vorbelor, e timpul acțiunilor”, a spus Regina Elisabeta a Marii Britanii, care s-a născut pe vremea în care aerul era mai curat, iar oamenii habar n-aveau de „ppm”. Continuând să ardă combustibili fosili, „lumea își sapă propria groapă”, a spus și șeful ONU, António Guterres. Iar premierul Boris Johnson, gazda conferinței de la Glasgow, a prezis că „suntem la un minut de dezastru”.
Evocarea scenariilor catastrofice precum cele sugerate prin declarațiile de mai sus nu a fost însă urmată în timp și de o acțiune eficientă. Țintele promise de guverne pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au fost de multe ori ignorate. Ca și „ppm”-ul, și numărul conferințelor climatice organizate de ONU se mărește constant. Dar observatorii atrag atenția asupra unei schimbări subtile de atitudine la COP26. Tot mai puțini sunt cei ce atacă baza științifică a scenariilor posibile privind efectele schimbărilor climatice. Cei care mai trag de timp nu mai contestă realitatea, ci probabil duc lipsă de mijloace sau de inventivitate pentru a-i face față.
Echilibrare la un secol distanță
Iar realitatea e că efectul acumulării de CO2 în atmosferă a contribuit masiv la schimbările climatice constatate în ultima vreme. Printre cele mai dramatice este urcarea „temperaturii planetei”, lucru care atrage, printre altele, modificări la nivelul habitatelor, fenomene meteo extreme, topirea ghețarilor, mărirea nivelului oceanelor. Miza tuturor COP-urilor este determinarea guvernelor și a marilor companii de a abandona industriile producătoare de CO2 emis în atmosferă, așa încât temperatura medie a Pământului să nu crească cu mai mult de 1,5 grade Celsius peste pragul luat ca reper al epocii preindustriale. Ceea ce însă este foarte greu de pus în practică, căci simpla realizare a necesități acțiunii nu ține loc de acțiune propriu-zisă. Aici intervine un alt progres tăcut al conferințelor de mediu aparent eșuate. Tot mai mulți decidenți acceptă că lumea nu e aliniată la aceeași oră istorică. Europa a depășit era industrială și face pași concreți și importanți pentru reducerea emisiilor de CO2. Asia însă este în plin secol al energiei obținute pe bază de cărbune, petrol și gaze și frânează mai greu în această cursă. Și dacă e să cântărim cât CO2 istoric a emis fiecare continent, am constata că din 1750 încoace, cu toate măsurile recente, Europa (cu tot cu Rusia) a contribuit cu 525 de miliarde de tone și e pe primul loc, urmată de Asia, care a acumulat 508 miliarde de tone, și de America de Nord, cu 470. De aici probabil provine impresia de solidaritate pe care participanții la COP26 par să o fi lăsat acum mai mult decât în conferințele similare din trecut.
Există fațete diferite ale acestei probleme în esență ecologice. În țările europene și în America, domină aspectul politic. În Asia, cel economic. Americanii nu au mai trimis la conferință un „negaționist climatic” precum fostul președinte Donald Trump. Dar nici succesorul său nu a fost perfect coerent în atitudine. De exemplu, mai bine de 40 de țări au promis la Glasgow că vor renunța în viitorul apropiat la producția de energie pe bază de cărbune; printre ele însă nu s-au numărat și Statele Unite, deși te-ai fi așteptat să o facă. La acest capitol, poziția lui Joe Biden pare mai aproape de cea a administrației Trump decât de cea a lui Barack Obama, care a luat măsuri de limitare a exploatărilor miniere.
În China însă, industria depinde masiv de combustibilii fosili. Marile proiecte chinezești de infrastructură de pildă, de care atârnă milioane de locuri de muncă, s-au bazat și se bazează pe folosirea cimentului, care la rândul lui are o tehnologie de producere poluantă; cum spune un autor contemporan, Anselm Jappe, dacă industria cimentului ar fi o țară, atunci ea ar fi pe locul trei în lume la emisia de dioxid de carbon, după China și SUA. În China așadar, care în prezent produce singură jumătate din CO2-ul asiatic, problema dezvoltă o latură economică importantă.
România, ecologie fără ecologiști
În tot acest vârtej contemporan, România nu prea are multe de zis sau de făcut. Dacă a avut vreodată șansa de a deveni campioană la CO2, acesta a apus demult, odată cu perioada economiei dirijate central a comunismului, când îi duduiau combinatele siderurgice. Minele românești au fost luate la ochi încă din anii ‘90, dar nu pentru poluare neapărat, ci pentru ineficiența lor economică în cadrul unei economii de piață. Astfel că președintele Iohannis a avut de ce să zică la Glasgow că România are „una dintre cele mai scăzute rate de emisie de gaze cu efect de seră pe cap de locuitor din Uniunea Europeană”. Statutul său pozitiv în această chestiune este însă mai degrabă rodul întâmplării decât al unei preocupări coerente. Am avut ocazia recent să merg la München, în Germania, unde am fost frapat de densitatea bicicletelor din traficul din centru, dar și de mulțimea de manifestații ecologiste din cele câteva zile în care am stat în oraș. Acolo se poate vedea cu ochiul liber o preocupare vie pentru mediu, o idee în stare să mobilizează civic și politic. În România, după cum remarca politologul Cristian Preda, nici măcar partidele ecologiste apărute la începutul „perioadei de tranziție” nu mai există astăzi.
Este clar că nu era nevoie de COP26 ca să avem senzația că omenirea bate pasul pe loc în chestiunea schimbărilor climatice. După cum arată datele, din ‘92, de la o conferință de la Rio de Janiero la fel de „istorică” precum cea de la Glasgow, sau precum cea de la Paris din 2015, unde s-a adoptat limita de 1,5 grade Celsius, ponderea energiei produse cu panouri solare și turbine eoliene a ajuns de la zero la 3% din total; cea a energiei nucleare a scăzut, de la peste cinci, la 4%; iar cea a hidrocentralelor a rămas constantă, undeva la 6%. Restul energiei e în continuare produs la modul specific mai degrabă erei industriale, 37% revenindu-i cărbunelui. Urmașii noștri nu prea îndepărtați vor fi probabil șocați de aceste procentaje.
Dar pe de altă parte, reușim să ne dăm seama tot mai clar despre situația critică în care ne aflăm, consecința fiind că acumulam tot mai multe cunoștințe și tot mai multă conștiință în privința subiectului. Nu putem, desigur, schimba trecutul; în fond, rămânem, cu rele, dar și cu bune, un rezultat al evoluției care a însemnat, printre altele, și trecerea prin era industrială. Însă putem acționa mai bine pe viitor. Deja băncile au rețineri să mai finanțeze afacerile poluante, cum ar fi extracția de cărbune. S-au descoperit tehnologii de stocare a dioxidului de carbon, una dintre ele bazându-se de exemplu pe bazaltul din care e constituită Islanda, insula vulcanică din nordul Atlanticului. Aceste tehnologii sunt încă scumpe, dar costurile emisiei de CO2 urcă și ele, pe măsură ce sunt calculate mai atent. Cercetătorii susțin că pentru alte gaze cu efect de seră - precum metanul, folosit în industria gazelor naturale, rezultat din zootehnie sau emanat de gropile de gunoi - ar exista căi de control mai facile decât cele reclamate de o colectare a dioxidului de carbon. Și chiar și ponderea energiei verzi are acum șanse mai mari de decolare, unii specialiști estimând că în douăzeci de ani, ea ar putea ajunge și la 30% din total. Multe depind însă de cât de repede intrăm într-un ritm care să aducă, în sfârșit, rezultate palpabile în încercarea de evitare a unui dezastru ecologic planetar. Iar la acest ritm trebuie să se sincronizeze, vrând-nevrând, tot globul.
