Operațiunea fulgerătoare a armatei americane de capturare a președintelui venezuelean Nicolás Maduro a șocat mulți observatori – în ciuda amenințărilor care au precedat-o timp de luni de zile –, dar piețele petroliere abia au reacționat la această știre, subliniind rolul diminuat al Venezuelei în aprovizionarea globală. Cu toate acestea, repercusiunile geopolitice și economice sunt semnificative, în special pentru Rusia. Sub Hugo Chávez și Maduro, Moscova a cultivat relațiile cu Caracasul din postura de aliat cu viziuni similare, legați fiind de retorica antioccidentală și capitalismul de stat alimentat de petrol. Acum, Kremlinul se confruntă cu pierderea acestui punct de sprijin și trebuie să țină cont de ceea ce transformarea turbulentă a Venezuelei prezice pentru propria poziție a Rusiei – atât pe plan internațional, cât și pe plan intern.
Consecințe politice: un aliat în declin în America Latină
Intervenția în Venezuela a transmis un semnal clar privind hotărârea Statelor Unite. La Moscova, aceasta este percepută ca o reafirmare sfidătoare a Doctrinei Monroe – Statele Unite impunându-și voința în propria „ogradă” – marcând o revenire la sferele de influență pe față ale marilor puteri. Precizia rapidă a operațiunii, care a îndepărtat de la putere un aliat cheie al Kremlinului în doar câteva ore, a contrastat puternic cu încercarea eșuată a Rusiei de a răsturna rapid guvernul Ucrainei în 2022. Regimurile autoritare din întreaga lume au perceput raidul de la Caracas ca un avertisment cu privire la cât de departe sunt dispuse să meargă Statele Unite împotriva autocraților.
Pentru Rusia, lovitura politică este dublă. În primul rând, Moscova pare incapabilă să protejeze sau să răzbune un regim aliat, erodându-și imaginea de patron de încredere. Kremlinul a condamnat doar timid plecarea lui Maduro, după ce comando-urile americane l-au luat cu forța – o reacție deosebit de moderată, având în vedere promisiunile anterioare de „sprijin total” pentru Caracas. Această impotență subliniază situația dificilă în care se află Rusia: deja suprasolicitată de războiul istovitor din Ucraina și constrânsă de sancțiuni, nu a putut decât să privească de pe margine.
În al doilea rând, Rusia pierde un partener ideologic și strategic valoros. Sub Chávez și Maduro, Venezuela s-a aliniat în mod fiabil cu Moscova în forurile internaționale. Caracas a servit, de asemenea, drept platformă pentru influența rusă în emisfera vestică. Odată cu îndepărtarea lui Maduro și probabilitatea ca guvernul venezuelean să se orienteze spre Occident, influența Kremlinului în America Latină se reduce. Rusia este împinsă înapoi către propria vecinătate chiar în momentul în care căuta spațiu de manevră la nivel global. În esență, tabla de șah geopolitică a Moscovei a pierdut o piesă. Agitația provocată de criza din Venezuela poate distrage pentru scurt timp atenția SUA de la Ucraina, dar orice aspect pozitiv pentru Kremlin este diminuat de demonstrația clară a puterii Statelor Unite și de incapacitatea Rusiei de a o contracara.
Implicații economice: petrolul, sancțiunile și „flota fantomă”
Relațiile politice dintre Moscova și Caracas au fost profund legate de petrol. În ultimele două decenii, Kremlinul a pompat aproape 17 miliarde de dolari în Venezuela prin împrumuturi și investiții, în principal prin intermediul Rosneft. În schimb, Caracas a rambursat o mare parte din această datorie în petrol. La sfârșitul anilor 2010, Rosneft revindea efectiv țițeiul venezuelean – aproximativ 13% din exporturile Venezuelei – către piețe precum Statele Unite, India și China. Aceste transporturi, adesea efectuate prin intermediari, au permis Venezuelei să-și monetizeze petrolul în condițiile sancțiunilor și Rusiei să-și consolideze poziția în comerțul cu petrol din emisfera sudică.
În același timp, Kremlinul avea un motiv paradoxal pentru a limita revenirea petrolului venezuelean. Analiștii observă că Moscova prefera în mod discret ca producția Venezuelei să rămână limitată, pentru a evita ca un aflux de țiței venezuelean să ducă în jos prețurile globale, ceea ce ar fi afectat veniturile Rusiei din petrol. Într-adevăr, producția Venezuelei a scăzut deja în ultimul deceniu din cauza gestionării defectuoase și a sancțiunilor, ajungând la o medie de doar aproximativ 1,1 milioane de barili pe zi anul trecut (doar 1% din producția mondială). Această scădere a transformat Venezuela într-un actor minor în ceea ce privește furnizarea de petrol – de aceea prețurile petrolului abia s-au mișcat la știrea intervenției SUA. Pentru Rusia, stagnarea Venezuelei a reprezentat un fel de avantaj strategic: a menținut prețurile petrolului la un nivel mai ridicat și a lăsat o portiță deschisă pentru Rosneft să negocieze tranzacții petroliere fără a declanșa apariția unui concurent.
Acum, acțiunile SUA amenință să destrame aceste acorduri economice. Blocada navală impusă de administrația Trump asupra petrolierelor din apropierea Venezuelei și capturarea în marea liberă a navelor care încalcă sancțiunile reprezintă o nouă fază, mai agresivă, a aplicării legii. De pildă, petrolierul capturat Marinera făcea parte din „flota fantomă” de nave pe care Rusia, Iranul și Venezuela le-au folosit pentru a transporta în secret petrol, sfidând sancțiunile occidentale. În decembrie, Marinera a evitat o primă încercare a Gărzii de Coastă a SUA, oprind transponderul și chiar vopsind în grabă un steag rus pe carenă pentru a solicita protecția Rusiei. Cu toate acestea, nava a fost în cele din urmă abordată de forțele speciale americane în Atlanticul de Nord. Aceasta a marcat prima interceptare de către SUA a unui petrolier sub pavilion rus – o mișcare îndrăzneață împotriva căreia Moscova a protestat diplomatic.
Pentru Rusia, miza economică a schimbării regimului din Venezuela este foarte mare. Împrumuturi în valoare de miliarde de dolari sunt acum expuse riscului de neplată – bani pe care Moscova probabil nu îi va recupera niciodată. Proiecte de anvergură sunt în pericol. Firmele rusești care au ajutat odată Venezuela să dilueze și să exporte țițeiul său extra-greu ar putea fi înlăturate de companiile americane dacă sancțiunile împotriva Venezuelei se vor relaxa. Într-adevăr, oficialii americani au semnalat un puternic interes în revigorarea industriei petroliere din Venezuela sub o nouă conducere – o evoluție care ar aduce marile companii occidentale în domenii în care Rosneft și Gazprom și-au revendicat cândva drepturile.
Lecții de tranziție: Venezuela ca avertisment pentru Kremlin
Poate că aspectul cel mai îngrijorător al crizei din Venezuela pentru Rusia rezidă în traiectoria comparativă a regimurilor lor. Venezuela sub Maduro a reprezentat un exemplu de autocrație „rentieră” în stadiu avansat, susținută de bogăția petrolieră – dar, în mod crucial, nu a fost o dictatură clasică a unui singur om. Cercetătorii o descriu ca un autoritarism bazat pe „rețele” sau coaliții, în care puterea era distribuită între mai multe facțiuni ale elitei, legate între ele de veniturile din petrol. Prin urmare, înlăturarea lui Maduro nu a dus automat la prăbușirea autorității regimului venezuelean. În schimb, demiterea sa a declanșat doar o reorganizare a coaliției de guvernare. În cazul Venezuelei, această fragmentare ar putea însemna o perioadă de conflict prelungit de intensitate redusă și zone de control concurente care se prezintă drept o singură țară.
Situația din Venezuela reprezintă un avertisment clar pentru conducerea Rusiei. Regimul lui Vladimir Putin, la fel ca cel al lui Maduro, depinde în mare măsură de veniturile din exportul de materii prime (petrol și gaze) pentru a menține loialitatea elitei și stabilitatea socială. Această dependență de petrol creează un sistem aparent puternic, dar fragil în interior. În perioadele de boom economic, petrodolarii în cantitate mare permit statului să cumpere loialitatea și să extindă coaliția de guvernare, tolerând multiple feude semi-autonome ale elitei. Cu toate acestea, atunci când veniturile din petrol se reduc – din cauza prăbușirii prețurilor sau a sancțiunilor – rețelele de elită care înainte erau aliate se pot transforma în tabere concurente.
Pentru Rusia, care încă depinde de hidrocarburi pentru o mare parte din veniturile statului, paralela este neliniștitoare. Căderea economică liberă pe care a cunoscut-o Venezuela după 2014 – PIB-ul s-a redus cu aproximativ 75% în șapte ani, readucând țara la niveluri de sărăcie nemaiîntâlnite de decenii – arată cât de repede se poate destrăma un stat petrolier sub presiune externă și proastă guvernare.
Economia Rusiei este mai mare și ceva mai diversificată; ea nu a suferit nimic la scara Venezuelei. Dar, odată cu scăderea prețurilor petrolului de la nivelurile maxime și înăsprirea sancțiunilor occidentale, Kremlinul gestionează practic un fond de rente în scădere, similar cu cel al lui Maduro în ultimii ani ai mandatului său. Războiul din Ucraina pune și mai multă presiune pe resurse, în timp ce o schimbare generațională inevitabilă se profilează în rândul elitei ruse.
Pentru Kremlin, toate acestea înseamnă că trebuie să se gândească la propria „tranziție” – o viitoare tranziție politică – în circumstanțe mult mai puțin favorabile decât sperase cândva. Planificatorii de la Moscova pot trage învățăminte directe din Caracas. Una dintre ele este că plecarea bruscă a unui om puternic nu garantează schimbarea regimului dacă sistemul s-a transformat în grupuri de interese.
Situația dificilă a Venezuelei subliniază pericolele dependenței extreme de rente. Rusia s-a mândrit mult timp cu „economia-fortăreață” pe care o are și cu capacitatea de a face față sancțiunilor. Cu toate acestea, contractarea economică de zece ani a Venezuelei demonstrează că nici măcar rezervele uriașe de petrol nu pot salva o economie de la colaps dacă guvernanța este deficitară și izolarea se adâncește. De fapt, bogăția petrolieră poate masca decăderea subiacentă până când se ajunge la un punct de ruptură.
