Eforturile Armeniei de a ieși din sfera de influență a Rusiei și de a-și construi un viitor în Uniunea Europeană se lovesc de un val de narațiuni pro-ruse, dar și de constrângeri economice și de securitate.
O confruntare între narațiuni
Într-o postare cu un număr mare de vizualizări, bloggerul pro-rus Mika Badalyan a susținut că principalul obiectiv al Uniunii Europene este să transforme Armenia într-o „altă «anti-Rusie», așa cum s-a întâmplat cu Georgia și Republica Moldova” și să împingă țara „într-o prăpastie fără fund”. Badalyan a afirmat că piețele europene rămân închise produselor armenești din cauza normelor fitosanitare stricte și a prezis că tensiunile economice, dacă nu sunt soluționate, „vor duce inevitabil la tulburări sociale”.
Aceasta este una dintre principalele narațiuni promovate de presa, influencerii și politicienii pro-ruși. Alte argumente invocate vizează vulnerabilitatea energetică și integrarea economică. Publicațiile subliniază frecvent dependența Armeniei de energia furnizată de Rusia și avertizează că ieșirea din Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA) ar putea duce la scumpirea gazelor sau la întreruperi ale aprovizionării, punând totodată accent pe creșterile recente ale prețurilor carburanților pe piața internă. În paralel, mesajele privind durata procesului de aderare și barierele comerciale citează adesea oficiali ruși, precum reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe, Vladislav Maslennikov. Acesta a avertizat, pe 22 septembrie 2026, că piața UE nu va primi produsele armenești „cu brațele deschise”, prezentând integrarea europeană drept o „aventură” periculoasă și susținând că Armenia ar putea rămâne în statutul de țară candidată timp de decenii. Declarația lui Maslennikov a fost preluată aproape cuvânt cu cuvânt de Sputnik Armenia și de cel puțin alte patru canale de Telegram în decurs de 90 de minute.
La baza tuturor acestor narațiuni se află același avertisment, dacă nu chiar o amenințare explicită: îndepărtarea de Rusia ar fi periculoasă pentru Armenia.
În schimb, comunicarea oficială a statului prezintă o narațiune complet diferită: apropierea de UE reprezintă calea de urmat (un mesaj care nu este tocmai nou) și produce deja rezultate. Relatările despre întâlniri la nivel înalt, precum discuțiile dintre premierul Nikol Pașinian și președintele francez Emmanuel Macron privind „diversificarea economică”, cooperarea în domeniul spațial și proiecte de infrastructură precum tunelul Bargușat, sunt preluate aproape identic de zeci de canale de Telegram, inclusiv bagramyan26, aragarm și RadarARM. Accentul cade aici pe rezultatele invocate, nu pe narațiuni menite să stârnească teamă.
În spatele acestor narațiuni divergente se află transformările în curs din Caucazul de Sud. Cum a ajuns Armenia, o țară legată istoric de Rusia prin alianțe strânse în domeniul securității și al economiei, în punctul în care aderarea la Uniunea Europeană a devenit o temă centrală a politicii naționale?
Deși Armenia a cochetat ani la rând cu UE, a luat în serios opțiunea europeană abia după ce Rusia nu a reușit să o protejeze
Pentru a înțelege direcția actuală a Armeniei, trebuie să privim schimbările majore produse în dinamica securității din Caucazul de Sud între 2020 și 2023. Timp de decenii, Armenia s-a bazat pe Federația Rusă și pe Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) ca principali garanți ai securității sale. Însă, atunci când Azerbaidjanul a lansat operațiuni militare de-a lungul frontierelor Armeniei, la Erevan s-a considerat că aceste mecanisme tradiționale de securitate nu ofereau protecția necesară.
Prezentând reorientarea politicii externe drept un răspuns la provocările de securitate de la granițele țării, premierul Nikol Pașinian a pus sub semnul întrebării arhitectura tradițională de securitate într-un interviu acordat cotidianului La Repubblica în septembrie 2023: „A depinde de un singur centru de putere sau a-ți lega securitatea exclusiv de acesta este, în sine, o greșeală strategică.” Urmând această logică, Armenia s-a îndreptat către partenerii occidentali, în special către Uniunea Europeană, pentru a-și diversifica politica externă, a-și consolida reziliența instituțională și a încheia noi parteneriate economice și de apărare.
Deși, pentru observatorii din exterior, dezbaterea recentă privind aderarea la UE poate părea apărută brusc, Armenia se aliniază de mai mulți ani la standardele europene, în baza unor acorduri.
Principalul temei juridic al acestei relații este Acordul de parteneriat cuprinzător și consolidat (CEPA), semnat în 2017 și intrat pe deplin în vigoare în martie 2021. CEPA oferă un plan concret pentru reformarea sistemului judiciar al Armeniei, modernizarea reglementărilor economice și alinierea legislației naționale la standardele europene.
La începutul anului 2023, parteneriatul a căpătat o nouă dimensiune de securitate, odată cu desfășurarea de către UE a unei misiuni civile de monitorizare (EUMA) de-a lungul frontierei internaționale dintre Armenia și Azerbaidjan. Acest pas a marcat începutul unei implicări mai profunde a UE în domeniul securității:
În aprilie 2024, UE a anunțat un Plan pentru reziliență și creștere în valoare de 270 de milioane de euro (2024–2027), menit să sprijine stabilitatea socioeconomică a Armeniei și societatea civilă. Acestuia i s-a adăugat sprijin pentru apărare sub formă de echipamente neletale, prin Instrumentul european pentru pace (EPF). În iulie 2024, a fost aprobat un prim pachet de 10 milioane de euro destinat forțelor armate armene, urmat, la începutul anului 2026, de o alocare suplimentară de 20 de milioane de euro pentru tabere militare mobile și capacități logistice.
Integrarea instituțională și economică a avansat și prin lansarea, în septembrie 2024, a dialogului privind liberalizarea vizelor, care a stabilit criteriile de îndeplinit în vederea introducerii unui regim fără vize, cu anul 2029 ca țintă. Pe plan legislativ, Parlamentul armean a adoptat, la 26 martie 2025, Legea „privind lansarea procesului de aderare a Republicii Armenia la UE”, consacrând astfel integrarea europeană ca obiectiv al politicii naționale. În iulie 2026, relația bilaterală a căpătat o componentă distinctă de securitate prin lansarea Misiunii de parteneriat a UE în Armenia (EUPM), o misiune civilă menită să ajute Erevanul să combată amenințările cibernetice, manipularea informațiilor de către actori străini și fluxurile financiare ilicite.
De asemenea, în septembrie 2026, Consiliul European a convenit asupra unor măsuri comerciale autonome temporare, prin care taxele de import pentru aproximativ 80% din exporturile industriale și agricole ale Armeniei către UE sunt suspendate timp de doi ani, pentru a atenua impactul economic al sancțiunilor rusești.
De ce desprinderea de Rusia nu este atât de simplă: de la opoziția internă la problemele economice și de securitate
Reorientarea politicii externe a Armeniei către UE s-a lovit de o puternică rezistență. Opoziția parlamentară prezintă apropierea de Europa drept un pariu geopolitic periculos, susținând că ruperea legăturilor istorice cu Moscova riscă să provoace imediat un dezastru economic și să aibă consecințe grave asupra securității țării.
Argumentele opoziției nu sunt lipsite de temei. Întrucât Armenia este în continuare membră a Uniunii Economice Eurasiatice (UEEA), conduse de Rusia, Moscova dispune de pârghii importante de influență asupra țării. Entități de stat rusești controlează infrastructura energetică esențială a Armeniei, inclusiv distribuția gazelor naturale și supravegherea combustibilului nuclear. Deși Rusia a fost în mod tradițional principala piață de export pentru produsele agricole armenești, restricțiile comerciale introduse la începutul acestui an au blocat practic aceste livrări.
În plus, persistă o serie de dificultăți juridice. Potrivit articolului 118 din Tratatul UEEA, retragerea din blocul eurasiatic necesită o notificare scrisă transmisă cu șase luni înainte, pe care Erevanul nu a depus-o încă. Poziția guvernului este că, înainte de a le cere cetățenilor să se pronunțe prin vot, trebuie depusă o cerere oficială de aderare, purtate negocieri și stabilite condiții clare.
Considerentele de securitate adaugă alte constrângeri structurale. Deși Armenia a redus treptat prezența Rusiei în domeniul securității — prin retragerea grănicerilor ruși de la aeroportul Zvartnots, de la posturile de frontieră înființate după 2020 și de la punctul de trecere Meghri, la granița cu Iranul — Moscova își menține prezența militară. Aceasta include Baza Militară 102 de la Gyumri și unitățile de grăniceri care operează de-a lungul frontierelor cu Turcia și Iran, în baza tratatului bilateral din 1992. În condițiile în care delimitarea frontierei și încheierea unui acord de pace cu Azerbaidjanul sunt încă în așteptare, aceste aranjamente de securitate rămân parte din calculele strategice ale Erevanului, iar diversificarea politicii externe presupune un echilibru delicat.
Calea de urmat
Pe măsură ce presiunile externe se intensifică, forțele politice din Armenia sunt divizate în privința momentului în care ar trebui depusă cererea de aderare la UE.
La sfârșitul anului 2024, o campanie civică de strângere de semnături, cunoscută sub numele de „EuroVote”, a adunat peste 60.000 de semnături pentru organizarea imediată a unui referendum național privind aderarea la UE. Organizațiile proeuropene ale societății civile susțin că un vot popular organizat fără întârziere ar oferi un mandat incontestabil, ar impune o ieșire fără echivoc din structurile UEEA și ar proteja țara de presiunile externe.
La rândul său, guvernul armean pune accent pe o abordare etapizată. Deși recunosc că aderarea la orice organizație supranațională necesită, din punct de vedere legal, un referendum, oficialii susțin că votul ar trebui să aibă loc după negocieri oficiale și stabilirea unui plan concret de aderare. Într-un discurs susținut în parlament în septembrie 2026, premierul Nikol Pașinian a explicat această abordare: „Sarcina noastră în această etapă este să le oferim cetățenilor Armeniei o alternativă realistă, iar odată ce aceasta va prinde contur, va veni și momentul ca ei să-și exprime poziția.”
Integrarea europeană a Armeniei rămâne o direcție politică în evoluție, modelată de demersurile instituționale în curs, de cadrul juridic și de realitățile geopolitice mai ample. Parcursul său pe termen lung va continua să fie influențat atât de deciziile interne, cât și de schimbările contextului extern.
