„Marele joc” din Caucazul de Sud: Azerbaidjanul respinge tutela Turciei

Președintele Turciei, Recep Erdoğan, și președintele azer, Ilham Aliyev, la conferința anuală a ONU privind clima, COP31, în Antalya, Turcia, 11 noiembrie 2026.
© EPA/TOLGA AKMEN   |   Președintele Turciei, Recep Erdoğan, și președintele azer, Ilham Aliyev, la conferința anuală a ONU privind clima, COP31, în Antalya, Turcia, 11 noiembrie 2026.

Vizita președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan din 8 noiembrie în Azerbaidjan, o tradiție a celebrării victoriei finale din 2020 de la Șușa a azerilor împotriva Armeniei, nu a mai fost ca cele de până acum. În trecut, „fratele” mai mic, Azerbaidjanul, primea numărul unu de la Ankara cu recunoștința și respectul cuvenite unui „frate” turc mai mare. De data aceasta, evenimentul a fost înscris în contextul unor tensiuni în relația bilaterală, care au devenit publice la începutul lunii octombrie. Iar tensiunile acestea sugerează că la Baku nu se mai tolerează orice se emite dinspre capitala turcă. „Frăția” celor două popoare nu poate continua decât cu condiția ca relația să fie tratată drept una de egalitate între două state suverane.

La finalul vizitei președintelui turc, declarațiile sale și ale omologului azer, Ilham Aliyev, la conferința de presă comună au accentuat, ca de fiecare dată, cooperarea strânsă și unică dintre cele două țări sub sloganul „o singură națiune, două state” (turc. „bir millet, iki devlet”). Însă un stat este definit de suveranitate, exprimată prin exercițiul suveran al guvernării atât pe plan intern, cât și în relațiile externe. Și, așa cum sublinia în 14 octombrie un portal de știri online apropiat de regimul Aliyev, frăția nu elimină suveranitatea când este vorba despre state. Editorialul respectiv continua pe un ton care nu prea lăsa loc de interpretări: „Azerbaidjanul nu este obligat să plătească pentru politicile economice greșite ale altora”. Aluzia se referă la sume mari, posibil virate de guvernul azer către Ankara pentru a acoperi deficitele Turciei în urma unor politici economice și financiare falimentare în ultimul deceniu. Dar un detaliu esențial aici este și că editorialul respectiv coboară Turcia de la statutul de frate mai mare la categoria „altora”. Chiar mai grav, se exprimă clar faptul că, la Baku, clasa politică s-ar fi săturat să ajute un regim Erdoğan-AKP care de ani de zile face erori politice majore atât pe plan intern, cât și în politica externă.

Mărul discordiei: Ankara, nemulțumită de politica laică a guvernului azer

Tensiunile s-au declanșat de la o dispută privind uniformele din instituțiile educaționale din Azerbaidjan, unde guvernul a interzis recent articole de îmbrăcăminte nonconforme cu sistemul laic al țării. Vecin la sud cu Iranul majoritar șiit, iar în sud-vest, prin exclava Nahcivan, cu Turcia majoritar sunnită, Azerbaidjanul a ales să continue politica laică moștenită din epoca aparteneței la URSS. Alegerea a fost cu atât mai inspirată cu cât Teheranul, dar și Ankara de pe la începutul anilor 2000, folosesc ideologic religia în politicile lor. În acest context regional, decizia guvernului azer nr. 309 din 21 septembrie 2026 precizează că uniformele școlare nu pot conține elemente vestimentare contrare „principiului secularismului în educație” (prevedere în Articolul 18 din Constituție), iar pe 6 octombrie a urmat o altă rezoluție care extindea regulile respective la profesori.

În ciuda predominanței culturii laice în societatea azeră, au apărut proteste în Baku și în alte două provincii. Dar protestele au fost acompaniate și de o intensificare a atacurilor cibernetice și de valuri de narațiuni false venite din exteriorul țării. Nu era o surpriză pentru nimeni dacă astfel de amenințări veneau doar dinspre Rusia și Iran, oricând dispuse să destabilizeze Azerbaidjanul și întreaga regiune a Caucazului de Sud pentru a-și impune propria dominație. Cu adevărat surprinzător a fost că „fratele” mai mare turc a intrat cu agresivitate în acest joc periculos.

Deși au fost infirmate ulterior, existau inițial suspiciuni în legătură cu faptul că majoritatea atacurilor cibernetice ar fi fost inițiate din Turcia. Episodul a devenit șocant când chiar președintele Erdoğan împreună cu alți oameni din anturajul său au criticat public implementarea strictă a politicii laice de către „frații” azeri ca o încălcare a drepturilor religioase. Liderul turc a făcut aluzie la acest aspect, deși fără a numi Azerbaidjanul, chiar de la tribuna Adunării Generale a ONU în discursul său din 22 septembrie. La criticile din sânul regimului de la Ankara s-au adăugat apoi cele venite via canale media și conturi pe rețele sociale foarte apropiate de regim. Toate promovau același mesaj: Baku pune presiune pe credincioșii musulmani, iar aceasta înseamnă lipsă de recunoștință față de sensibilitatea religioasă a „fraților” turci, cărora azerii le datorează victoria finală în lupta pentru Nagorno-Karabah cu Armenia. Se pare că mesajul acesta a durut mult nu doar pe culoarele puterii de la Baku, ci în întreaga societate azeră.

Turcia pretinde că a ajutat Azerbaijanul să înfrângă Armenia, Baku arată că a câștigat războiul pe banii săi și cu propria armată

Președintele Aliyev a ripostat imediat printr-un discurs neobișnuit de tăios susținut la cel de-al optulea congres al partidului de guvernământ, în data de 2 octombrie. Fără a numi explicit țara vizată, a avertizat că există amenințări externe la adresa „securității ideologice” a Azerbaidjanului. Precizând că securitatea ideologică este la fel de importantă pentru țara sa ca securitatea fizică, Aliyev a punctat apoi faptul că amenințările ideologice sunt chiar mai periculoase, pentru că pot traversa frontierele fizice prin internet, atacuri cibernetice și prin inteligența artificială. Președintele azer a cerut cu fermitate ca educația laică și patriotismul să fie transmise tinerilor pentru a servi apărarea spațiului politic azer, insistând că țara sa nu are nevoie de „ajutorul sau patronajul” altora. Tototdată, a avertizat „celelalte state” să nu intervină în viața politică internă și că nu au dreptul să spună azerilor „cum să trăiască”.

În ce privește victoria finală împotriva Armeniei și recâștigarea controlului în Nagorno-Karabah, Aliyev avusese deja o dispută cu omologul turc. În iulie 2024, într-o declarație furibundă la adresa Israelului, Erdoğan bravase că Turcia a intervenit militar în Karabah și în Libia, sugerând astfel că era pregătită să facă același lucru și împotriva Israelului. Declarația aceea i-a înfuriat pe azeri. Editorialul unei publicații importante de stat a iterat cu fermitate că victoria împotriva Armeniei a fost succesul exclusiv al armatei azere și că guvernul plătise pentru armamentul furnizat de aliații săi, adică inclusiv pentru cel primit de la turci. În discursul din 2 octombrie, Aliyev repetat din nou insistent că Azerbaidjanul a acționat prin propria armată, a plătit pentru armele pe care această armată le-a folosit „fără nicio reducere” și a câștigat războiul fără implicarea unui „patron extern”. A adăugat apoi că țara sa apreciază sprijinul moral și politic al Turciei, însă meritul politic pentru victorie este al națiunii azere și nu al altei națiuni.

Bineînțeles că presa din Azerbaijan a preluat acest mesaj și l-a amplificat în diferite moduri și la diferite intensități. Conform unei postări a publicației Azeri Times pe platforma X, mesajul venit de la Baku s-ar rezuma în felul următor: suntem frați, dar nu suntem banca voastră, publicația adăugând exemple care ilustrează cum este în fapt relația bilaterală. Astfel, firma azeră de stat SOCAR a investit miliarde în Turcia, iar guvernul azer a plătit la prețul pieței pentru fiecare glonț folosit în războiul împotriva Armeniei, uneori închizând ochii când a plătit chiar peste prețul pieței mondiale; frăția nu înseamnă portofelul mereu deschis.

Chiar și fără a fi explicite, astfel de mesaje sporesc credibilitatea ideeii că Azerbaidjanul ar fi furnizat ajutor financiar Turciei marcată de o criză prelungită după 2018. În acest context, trebuie spus și că investițiile SOCAR în Turcia sunt, într-adevăr, majore. S-a ajuns la o valoare în jur de 20 de miliarde de dolari, iar compania azeră modernizează și operează STAR, care a devenit cea mai mare rafinărie din Turcia. Aceasta are acum o capacitate de rafinare mult sub cea a totalului rafinăriilor Tüpraș, deținute de giganticul holding turcesc Koç, dar furnizează totuși aproximativ 30% din produsele din țiței comercializate pe piața turcească.

Azerbaidjanul pare a prelua conducerea dansului geopolitic în Caucazul de Sud

Aliyev nu a onorat invitația lui Erdoğan de a participa, la Ankara, la o sesiune a Organizației Statelor Turcice, în 30 octombrie, când Turcia prelua președenția rotativă a organizației chiar de la Azerbaidjan. Așa cum am indicat în introducere, cei doi s-au întâlnit până la urmă pe 8 noiembrie, cu ocazia aniversării victoriei împotriva Armeniei. Însă declarațiile lor la final, menționate mai sus, indică faptul că deși „frăția” celor două state continuă, ea nu mai este gratuită. Azerbaidjanul pare a începe să-și piardă răbdarea și devine din ce în ce mai conștient de capacitatea de influență regională pe care o are prin resursele și prin poziția sa geografică.

Să nu uităm că acordul de pace azero-armean, semnat în 8 august 2025 la Washington de Ilham Aliyev și premierul armean Nikol Pașinian, a deschis și o nouă perspectivă pentru ambele țări, care se află pe conexiunea crucială dintre Asia Centrală și Europa prin Caucazul de Sud (Coridorul Median). Dacă în trecut zona era percepută ca un teren de joacă la nivel regional pentru Rusia, Iran și Turcia, uneori cu implicarea mai degrabă timidă a Uniunii Europene (UE) sau a altor actori occidentali, astăzi se întrevede un potențial geostrategic mult mai valoros pentru Caucazul de Sud. Prin declanșarea războiului în Ucraina în februarie 2022, venită după anexarea forțată a Peninsulei Crimeea în 2014 și ocuparea a două enclave din Georgia în 2008, Rusia a pierdut practic contactul cu realitatea politicii internaționale. Implicarea SUA și a UE în regiune contribuie și ea la dispariția amprentei Kremlinului în Caucazul de Sud, care rămâne doar în Georgia și, din punctul meu de vedere, doar temporar.

În urma summit-ului UE-Asia Centrală din 3-4 aprilie 2025, blocul comunitar s-a angajat să facă investiții de miliarde de euro în proiecte de conectivitate pe ruta coridorului median. China este deja implicată pe aceeași rută prin proiectele sale, investind în conexiunea logistică mai rapidă cu Europa via Asia Centrală. Instituțiile financiare internaționale sunt și ele implicate prin contribuții semnificative. Iar acordul azero-armean din august 2025, în ciuda unor prevederi care condiționează încă ratificarea de către cele două parlamente, a deschis deja calea unei colaborări pentru implementarea principalului obiectiv al SUA în regiune. Într-adevăr, azerii lucrează deja intens cu armenii și americanii pentru concretizarea rutei logistice care va uni Azerbaidjanul cu provincia Nahcivan prin Armenia. Aceasta poartă numele președintelui SUA (Trump Route for International Peace and Prosperity, TRIPP) și reprezintă un proiect de conexiune de importanță majoră pentru Occident în geopolitica Coridorului Median între Europa, Asia Centrală și China.

Temperarea Turciei

În acest context de noi oportunități, trebuie remarcat faptul că aparenta tranzacționalizare a „frăției” turco-azere ar putea să contribuie semnificativ și la atenuarea politicii agresive a Turciei din ultimii ani, prin care Ankara încerca să devină indispensabilă pentru orice proiect de conectivitate în regiunea mai largă, din Caucaz și Marea Neagră până la Marea Mediterană. Franța și SUA intervin deja explicit pentru a tempera agresivitatea turcilor în legătură cu proiectele, prioritare pentru UE, de conexiune logistică, energetică și comercială a Europei cu Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și India via conexiunea europeană Grecia-Cipru. Și în Caucazul de Sud, spațiul de manevră al Ankarei este redus de implicarea UE prin angajamentele de la Samarkand în aprilie 2025, laolaltă cu cea a administrației Trump în acordul azero-armean din august 2025 și în proiectul TRIPP.

Toate acestea sugerează un proces de reconfigurare în regiunea mai largă din vecinătatea estică și sud-estică a Europei, cu o proiecție a intereselor occidentale pe fondul reducerii influenței Rusiei, a Iranului și, poate, și a Turciei. Rămâne de văzut dacă europenii și americanii vor coopera în această direcție sau vor alege să adopte strategii de competiție între ei. Poate că de această cooperare depinde până la urmă succesul oricărui proiect de pe ruta strategică a Coridorului Median. Azerbaidjanul pare însă din ce în ce mai hotărât să nu fie doar un frate mai mic al Turciei în acest joc cu valențe geostrategice.

Având în vedere istoria de „frăție” a celor două țări, este oarecum ciudat că succesul azer pare a enerva cumva Ankara. Și nu cred că sunt pe deplin valide analizele care spun că „frăția” turco-azeră se clatină din cauza relației excelente pe care Azerbaidjanul o dezvoltă pe multiple planuri cu Israelul. Dincolo de gâlceava permanentă și uneori trivială dintre Erdoğan și fostul premier israelian, Benjamin Netanyahu, Turcia a avut mereu relații foarte bune cu Israelul și, așa cum subliniază analiști experimentați, cele două țări nu sunt, de fapt, rivali naturali. Complexitatea contextului actual este însă una foarte accentuată și, iată, presupune chiar și deteriorarea unor relații cu tradiție. În cazul relației turco-azere, agresivitatea declarativă a Ankarei s-a lovit de fermitatea azeră în legătură cu atributul esențial al statalității: suveranitatea. La Baku se pare că se înțelege foarte clar acum că suveranitatea înseamnă și libertatea de a decide pragmatic inclusiv dacă mai are valoare o „frăție” ce nu demult părea indestructibilă. Și se confirmă cu această ocaziue și predicțiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului în editorialele pentru Veridica: prin promovarea agresivă a agendei sale de politică externă, cunoscută sub numele de Patria Albastră (tr. Mavi Vatan), Turcia a reușit să enerveze, cu foarte puține excepții, aproape toate guvernele din regiune, din Caucazul de Sud până în Orientul Mijlociu, din Golful Persic până în nordul Africii și în Europa.

Timp citire: 10 min