Războaiele mondiale au transformat SUA într-o „putere europeană”. Dorința de izolare față de Europa, alimentată și de suspiciuni și frustrări, a fost însă mereu prezentă printre americani.
Doctrină Monroe: creșterea SUA și respingerea influenței europene
În 1776, când America își proclama Independența, noul stat apărea ca o reacție a coloniștilor față de Metropolă. Rezultatul era o entitate în care opoziția față de Europa era evidentă. Cei din teritoriul unde europenii se refugiau de multe ori din cauza discriminărilor și pedepselor pe care le riscau ca urmare a credințelor proprii, au proiectat un stat în care erau declarate „adevăruri inalienabile” dreptul la viață, libertate și căutarea fericirii. Poporul devenea sursa puterii. America nu se voia monarhie, iar primul președinte avea să renunțe după al doilea mandat, dând astfel semnalul limitării temporale a puterii. Iluminismul, căutarea adevărului, spiritul protestant pentru o societate antreprenorială, implicarea moralei în luarea deciziilor, toate aveau să contribuie la nașterea uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii. Așa cum remarcă Jilll Lepore, „Statele Unite se întemeiază pe devotamentul față de ideea de egalitate, care ține în primul rând de etică, avându-și rădăcinile în creștinism, dar și pe un devotament, neînfricat și ferm, față de ideea de cercetare […] Părinții fondatori erau de părere că adevărul putea fi găsit în conceptele morale, dar și în studiul istoriei”.
Dorința poporului american de a-și proteja statul bazat pe noile precepte în fața influențelor europene avea să aibă în scurt timp un nume. „Doctrina Monroe”, lansată de cel de-al cincilea președinte în 1823, cerea, pe scurt, o Americă a americanilor, cu alte cuvinte, transmitea peste Ocean că venise momentul ca Europa să încheie politicile intervenționiste și colonialiste pe continentul american. Astfel, atunci când, după înfrângerea lui Napoleon, Europa se întorcea la ideile și conducerea conservatoare, pentru Statele Unite ale Americii a urmat aproape un secol de izolare, în care și-au extins teritoriul, au trecut printr-un război civil extrem de dur, însă au fost ferite de conflicte cu exteriorul. Protejată de Oceane, America se dezvolta și se îmbogățea. Mulți europeni priveau peste Atlantic cu romantism, și cu speranța că vor trăi visul american. „Înainte să vin în America, credeam că străzile sunt pavate cu aur. Când am venit aici am învățat trei lucruri: străzile nu erau pavate cu aur, străzile nu erau pavate, iar eu eram așteptat pentru a le pava”, își amintea un emigrant italian, conform unei mărturii păstrate la muzeul de pe Elis Island, poarta principală de intrare în SUA la finalul secolului XIX.
Woodrow Wilson și prima încercare a Americii de a-și pune amprenta asupra lumii
Când la Sarajevo, în 1914, avea loc atentatul împotriva prințului Franz Ferdinand și a soției sale, eveniment care ducea la declanșarea Primului Război Mondial, pentru americani era limpede că era un conflict în care nu aveau ce căuta, că europenii își disputau, din nou, supremația. „Un vot pentru Wilson este un vot pentru pace”, spunea un senator din partidul președintelui Woodrow Wilson, în campania pentru al doilea mandat, în 1916. Însă, în scurt timp după câștigarea alegerilor, Wilson se confrunta cu o situație extrem de sensibilă. Conform telegramei Zimmermann, trimise de ministrul de Externe al Germaniei ambasadorului din Mexic, guvernului mexican i se promitea sprijin pentru a recupera Texas, Arizona și New Mexico de la americani, cu condiția să se alăture Puterilor Centrale. Apoi, se adăuga problema submarinelor germane care atacau mai multe nave, atacuri în urma cărora și-au pierdut viața un număr important de cetățeni americani. În plus, mai erau și voci care afirmau că americanii au datoria de a-și susține vechii aliați din timpul Războiului de Independență, respectiv francezii. Astfel, izolaționismul din timpul lui Monroe se încheia, SUA intrau în război alături de Antanta, înclinând decisiv balanța până la finalul conflagrației.
Însă Woodrow Wilson, fiul unui pastor presbiterian, convins de rolul mesianic al națiunii sale, nu voia să sacrifice soldații și resursele țării fără să-și lase amprenta asupra lumii. În primă fază a propus, încă din timpul desfășurării conflagrației, o pace fără învinși și fără învingători, pentru a opri distrugerile materiale și pierderea atâtor vieți. Apoi, a lansat programul celor 14 puncte, prin care anunța în fața Congresului, în ianuarie 1918, viziunea sa asupra Europei și asupra unora dintre problemele pe care le considera esențiale. Printre acestea erau cele care se refereau la teritorii, precum refacerea Poloniei, care fusese împărțită în secolul XVIII între Rusia, Austria și Prusia, câștigarea autonomiei de către popoarele din Austro-Ungaria, revenirea Alsaciei și Lorenei la Franța, dar și libertatea navigației în mări și oceane sau eliminarea diplomației secrete. Nu în ultimul rând, cel de-al paisprezecelea punct devenea adevărata miză a viziunii wilsoniene la finalul războiului, și anume constituirea unei Ligi a Națiunilor, instrumentul prin care președintele american considera că va pune capăt războaielor viitoare.
Cu Antanta învingătoare, în fruntea unei delegații formate din peste 1300 de persoane, Woodrow Wilson era primul președinte american care trecea Oceanul într-o calitate oficială. La Conferința de Pace de la Paris, Wilson făcea apel atât de des la preceptele și valorile creștinismului, încât, când a fost întrebat cum a fost la negocieri, premierul Lloyd George glumea spunând că „nu rău, având în vedere că am stat între Isus Hristos și Napoleon”, aluzie la președintele american și, respectiv, premierul francez. Acest profet al păcii și propovăduitor al Scripturii promova Liga Națiunilor și, pentru ea, făcea concesii, le accepta europenilor pretenții care uneori nu se potriveau cu ideile sale, promova autodeterminarea chiar cu dublă măsură. Pe de altă parte, iniția cel mai amplu program de până atunci de salvare a celor afectați de război, înfometați, orfani, invalizi. Crucea Roșie Americană avea misiuni de la Vladivostok la Atlantic. America se prezenta lumii drept învingătoarea care îi ajuta deopotrivă pe aliați și pe învinși, salvatoarea de azi și garanta păcii de mâine. Prin această „diplomație a milei”, America ducea politica peste mări prin instrumente prea puțin folosite până atunci. Morala devenise sursa unei diplomații paralele, un stat bogat prezentând ca o datorie ajutorarea celor aflați în nevoie. Pornind de la aceste premise, chiar și Rusia bolșevică avea să primească ajutor printr-o misiune americană, deși asta a însemnat întărirea guvernului de la Moscova. Așa cum remarca Julia F. Irvin, la acel moment, mesajul era că „a fi un bun cetățean american impunea, deopotrivă, a fi un bun cetățean al lumii”.
Sfârșit de „epocă americană” în Europa?
Această valoare nouă în politica mondială, generozitatea, putea fi tratată ca un simplu idealism, însă pentru Wilson a fost și metoda de a le arăta europenilor că America devenise între timp o mare putere, iar noua ordine mondială nu putea fi făcută fără ea. Așa cum sublinia Henry Kissinger, „pe ruinele și în deziluziile a trei ani de măcel, America a pășit în arena internațională cu o încredere, o forță și un idealism care erau de neconceput pentru istoviții ei aliați”. Prăbușirea imperiilor, pornind de la principiul autodeterminării, avea să fie prima schimbare a unui proces amplu. Iar aceasta, președintele american o spusese încă din 1917: După ce se va termina războiul – îi scria Wilson colonelului House – îi vom putea face să îmbrățișeze modul nostru de gândire, fiindcă la ora aceea, dincolo de alte considerente, vor fi la mâna noastră din punct de vedere financiar”. Iar această întrepătrundere a idealismului cu pragmatismul va deveni un mod de operare al noii puteri.
În final, Wilson schimba cu totul harta Europei Centrale, dar și a lumii, pentru că moștenirea lui bazată pe autodeterminare avea să distrugă și imperiile coloniale după Al Doilea Război Mondial. Însă, Wilson, în timp ce a redesenat harta Europei și impunea un nou ritm lumii, nu s-a putut apăra de furia republicanilor, pe care nu-i luase la Conferința de Pace de la Paris. Astfel, Liga Națiunilor continua fără America, ceea ce făcea ca organizația să devină un instrument inutil în momentele de criză ale perioadei interbelice. Statele Unite, după Wilson, reveneau la izolaționism, iar amintirea pierderilor umane cauzate de război, apoi criza economică, deveneau în anii `30 argumente suficiente pentru ca americanii să-și amintească că însuși George Washington, în discursul de adio, le recomanda să stea la distanță de problemele europene, care aveau puțin de a face sau deloc cu cele americane. Și doar Al Doilea Război Mondial readucea SUA alături de europeni. Iar după acest eveniment major, America devenea o putere globală și liderul „lumii libere”. Planul Marshall, deși dedicat întregii Europe, a fost accesat doar de țările din afara spațiului comunist, însă el avea să fie începutul a ceea ce s-a numit „epoca americană”. Europa era practic împărțită, politic, între Europa liberă și Europa comunistă, sau Europa Americană și Europa Rusă. Din această perspectivă, formule precum cea a lui J.F. Kennedy, „Ich bin ein Berliner”, sau a lui Ronald Reagan, „Mr. Gorbachiov, tear down this wall”, au făcut din președinții americani simboluri ale eliberării Europei.
În 1986, istoricul norvegian, Geir Lundestad, directorul Institutului Nobel din Oslo, descria expansiunea Americii din această perioadă, de după război, folosind o formulă care avea să devină clasică: „imperiu prin invitație”. După nici zece ani, Richard Holbrooke, asistent pentru Europa al Secretarului de Stat, în contextul crizelor din Balcani din anii `90, publica un articol în Foreign Affairs cu titlul America, a European Power. Holbrooke observa incapacitatea europenilor de a acționa în cazul războaielor din fosta Iugoslavie. Apoi, cu ironie, dar și cu frustrare, scria că, în timp ce Europa dormea, el a stat numai pe telefon pentru a opri un război între Turcia și Grecia, pentru o stâncă nelocuită din estul Mediteranei.
Au urmat intervenția NATO în Iugoslavia în 1999, noi valuri de extindere NATO în fosta Europă comunistă, independența Kosovo în 2008. Pentru toate, America merita din plin titlul de „mare putere europeană”, însă, în același timp, la Washington asta a adâncit convingerea că europenii nu se simt responsabili de propria securitate.
În contextul noii abordări a politicii externe americane, când pare că după 80 de ani de colaborare, politica externă de peste Ocean nu mai are Europa ca prioritate, rămâne de văzut dacă bătrânul continent a găsit răspunsul la întrebarea de acum 30 de ani a lui Henry Kissinger: „care este prefixul Europei?”
