Agresivitatea regimului Putin a fost explicată ca o caracteristică a poporului rus. Astfel de generalizări pseudo-științifice au fost făcute și în legătură cu Germania nazistă.
„Ca rasă, germanii urăsc pacea”
Ianuarie 1941. Marea Britanie părea singura țară din lume rămasă să înfrunte Germania nazistă, care se înstăpânise peste aproape întreaga Europă, din Franța până în România și din Norvegia până în Balcani. Londonezii erau deja obișnuiți cu naveta nocturnă la metrou, nu pentru a călători, ci pentru a încerca să se salveze de bombardamentele Luftwaffe care durau deja de câteva luni și aveau să mai stăruie până la sfârșitul primăverii. Campania aeriană germană, numită Blitz, avea să coste, până la final, viețile a patruzeci de mii de civili, dintre care jumătate în Londra.
În acel ianuarie, când Blitz-ul era departe de a se fi încheiat, la Londra a apărut o carte al cărei titlu parcă se asorta cu uniforma Gestapoului, chintesență a nazismului: ”Black Record”. Subtitlul sublinia promisiunea unei legături logice pe care oamenii amenințați sunt întotdeauna dispuși să o caute și să o accepte: ”Germans Past and Present”. Autorul era un respectat diplomat britanic, lordul Robert Vansittart, cu o reputație consolidată în problematica Germaniei, și părăsise guvernul Chamberlain nemulțumit de politica de conciliere a acestuia față de regimul de la Berlin. Conținutul cărții nu arăta vreo ezitare: nazismul nu e un accident, ci consecința inevitabilă a unui caracter german inconturnabil, manifest încă din perioada romană.
Paisprezece ediții a avut în acel an cartea lui Sir Vansittart. La succesul ei contribuia o întreagă tradiție de raportare, începută în secolul 19. Militarismul prusac a fost mereu perceput de o bună parte a elitelor britanice drept o amenințare la adresa imperiului. Primul Război Mondial nu a avut cum schimba această direcție a percepției, cel mult să o generalizeze la nivelul publicului. În anii interbelici, mai mulți britanici – printre care și Vansittart – au vizitat Germania nazistă, unii dintre ei relatând apoi în țară represiunea teribilă declanșată împotriva opoziției și a evreilor. În plus, în mod particular, ”Black Record. Germans Past and Present” a avut parte și de o publicitate masivă. Înainte de tipărirea volumului, capitolele cărții fuseseră citite de autor la microfonul BBC nu numai pentru audiența strict britanică, ci și pentru cea imperială, din colonii și dominioane. Iar după publicare, autorul însuși a făcut eforturi pentru a-și promova ideile atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic britanic.
„Ca rasă”, afirma Robert Vansittart, „germanii urăsc pacea”, preluând aprecierea unei autorități precum istoricul roman Tacit. Hitler și acoliții săi nu sunt „o aberație”, ci continuarea unui șir lung de lideri politici emanați natural din rândul populației germane. „Istoria o arată pe de-a dreptul. Germanul este deseori o ființă morală; dar germanii, niciodată; iar cei ce contează sunt germanii”, mai argumentează lord Vansittart. În plus – spunea el, încă de la începutul Blitz-ului, în cercurile oficiale în care avea acces nestingherit – n-ar mai trebui să ne referim public la „naziști”, ci la „germani”, pentru că naziștii nu sunt o minoritate în societatea germană.
Teoria tarelor naționale, demontată încă de la apariția sa
Reverberațiile vansitarttismului s-au făcut simțite în perioada următoare, și nu numai în Marea Britanie, ci în tot mediul anglo-american. Planul Morgenthau din 1944, abandonat oficial de americani abia în 1947, prevedea dezmembrarea Germaniei și lipsirea ei de posibilitățile unei dezvoltări industriale normale, ceea ce susținuse și Vansittart; ideatic, un astfel de plan presupunea că nici după căderea lui Hitler nu se putea aștepta la ceva bun de la germani, ci doar la agresiune și război.
Neajunsurile vansitarttismului, cum a ajuns să fie numită doctrina presupusei naturi germane agresive, au fost sesizate încă de la momentul nașterii sale. Printre altele, i s-au putut reproșa dificultățile de ordin practic pe care le introducea. Responsabilii britanici doreau să cultive o opoziție internă față de Hitler; or, cum mai putea fi aceasta stimulată dacă toți germanii erau o apă și-un pământ? Cu toate acestea, conceptul „germanului bun” a avut de așteptat mai multă vreme până să își reintre în drepturi, iar primii pași în acea direcție au fost făcuți abia după ce britanicii au început să își consolideze succesele militare.
Refugiat din Germania, Thomas Mann a comentat la BBC cartea nou apărută a lui Vansittart. Istoric vorbind, nu are dreptate, a spus el; dar ea s-ar putea justifica psihologic. Laureatul Nobel pentru literatură din 1929 atingea un punct sensibil: există un reflex psihologic care îi asociază pe cei conduși cu liderii lor. „Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită” este un argument des auzit; în cazul Germaniei naziste, el se referea la faptul că Hitler fusese desemnat cancelar cu respectarea regulilor democratice, iar după preluarea mandatului a fost sprijinit cu entuziasm de o bună parte a populației.
În fapt, un astfel de reflex psihologic nu a încetat să se manifeste până azi, și probabil nu va înceta nici de acum încolo. El încearcă să explice de ce oamenii nu ar dori și nu ar încerca să iasă din condiția în care se întâmplă să îi țină un regim autoritar. Exemple din lumea contemporană nu lipsesc: Arabia Saudită, Coreea de Nord, China sau Rusia.
Două sunt presupunerile care subîntind discursul corespondenței conducători – supuși: că ar exista un caracter național care ar domina trăsăturile individuale ale reprezentanților acestuia și că acest caracter este imuabil de-a lungul secolelor, ba chiar, cu ceva noroc istoric, și de-a lungul mileniilor. Asupra trăiniciei ambelor presupuneri există dubii teoretice moderne considerabile. De referință în această privință rămâne perspectiva antropologului Benedict Anderson, expusă în celebra sa lucrare din 1983 ”Imagined Communities”. Pentru Anderson – și pentru o întreagă tradiție intelectuală ulterioară – națiunile sunt „comunități imaginare”, dar nu în sensul că ar fi iluzorii, ci mai degrabă ficționale, în sensul filosofiei lui Hans Vaihinger, pentru că în realitate membrii unei „națiuni” nu se cunosc între ei. Potrivit lui Anderson, naționalismul și celelalte noțiuni derivate – caracterul național în cazul nostru – sunt concepte recente, nicidecum realități vechi și imemoriale cum sunt îndeobște prezentate.
În plus, cei care susțin astfel de argumente trec peste un aspect important: în toate exemplele de mai sus avem de-a face cu regimuri autoritare, care au la dispoziție instrumente represive puternice. Criticarea unui regim autoritar – nu mai vorbim de încercarea de a le înlătura – poate avea consecințe din cele mai grave. Frica îi ține pe mulți în casă, însă nu pe toți. Cu regularitate se găsesc oameni care opun rezistență, chiar dacă regimul reacționează dur, tocmai pentru a descuraja extinderea acelei rezistențe.
De la „germanii militariști” la „rușii sunt barbari”
În cazul Rusiei, revigorarea explicației vansittartiste a fost catalizată de agresiunea Kremlinului la adresa Ucrainei. Situațiile de criză precum războiul se pare că potențează forțarea acestei corespondențe în rău dintre conducători și conduși. Așa cum germanii, în viziunea lui Vansittart, nu erau compatibili cu civilizația europeană, și rușii sunt caracterizați acum drept o națiune barbară, care nu se va putea supune vreodată exigențelor coabitării moderne. Germanii erau, istoricește vorbind, militariști. Rușii sunt imperialiști și așa au fost încă de la constituirea statului lor, care mereu s-a bazat pe expansiune, nu pe gospodărirea responsabilă a țării. Desigur, spun susținătorii acestor teorii, sunt și excepții, vezi numele mari din cultură – germană sau rusă, după caz. Dar restul, marea masă a populației, ar fi incapabilă să prețuiască libertatea și dreptatea, așa cum sunt ele înțelese în Occident.
Presărate pe ici și colo, în presă sau în conversațiile particulare, pe coridoarele guvernamentale sau prin aulele universitare, exemple de accente de vansittartism rusesc, mai mult sau mai puțin apăsate, se pot găsi chiar și la o incursiune sumară pe internet. Rușii de rând oferă neo-imperialismului putinist un sprijin larg. Ei se cred o națiune aparte, cu un rol mesianic în istorie. Potrivit sondajelor, încă îl admiră pe Stalin și aprobă instituirea unui „Al treilea Imperiu Rus”, după cel țarist și cel sovietic. Poate Rusia să devină un stat național normal și să abandoneze o jumătate de mileniu de cuceriri imperiale și propagandă? se întreabă un alt comentator, care precizează că întrebarea e justificată din moment ce mentalitatea imperială este întrețesută în corpul național rusesc. Este drept că Putin a instituit o serie de politici interne antiliberale, dar el este un președinte ales democratic, iar deciziile lui reflectă dorințele reale ale majorității poporului rus. Rușii au conceput un nou model de democrație, în care intră „patru trăsături: autoritarism, ordine, egalitarism și cultul națiunii. Liberalismul nu e printre ele”. Rușii nu protestează. Până și iranienii ies în stradă, dar rușii nu. Rușii nu au protestat când Boris Elțîn a bombardat clădirea Parlamentului, în 1993, și nici când cel de-al doilea președinte, Vladimir Putin, a restrâns drepturile cetățenești și a alterat procesul electoral. Ba chiar și opozanții regimurilor din Rusia, fie că vorbim de Soljenițîn, fie că vorbim de Navalnîi, au susținut „dreptul Rusiei” asupra Crimeei și au făcut trimiteri la excepționalismul rusesc.
În toate aceste intervenții se pot decela liniile de argumentație ale lui Sir Vansittart. Nu spun că autorii sunt vansittartiști, ci doar că, în pledoariile lor, se folosesc de concepte care provin din acest bazin intelectual. Este vorba de termenul de caracter național, care într-un caz este „barbar”, în celălalt „imperialist”, însă în ambele situații agresiv la adresa popoarelor vecine. Apare și explicația „liderului cuvenit”, care nu e un accident, ci expresia unei educații, mentalități, înclinații și chiar dorințe populare. Și în sfârșit, în ambele cazuri am avea dovada „istorică” a unei incompatibilități cu civilizația de tip european, rușii și germanii croindu-și sisteme proprii de guvernare.
Falsul argument al poporului din inima civilizatei Europe vs. poporul de la periferia sălbatică
Desigur, argumentul suprem al celor ce susțin până la capăt că rușii sunt inadaptabili la democrație ar putea suna în acest fel: bine, domnule, dar una înseamnă germanii, și alta rușii. Nu pot fi comparați unii cu alții, poate că Vansittart s-a înșelat, dar acum nu e vorba de un popor din inima civilizatei Europe, ci de ruși.
Sunt mai multe moduri de a-i răspunde cuiva care vine cu o astfel de replică, dar printre cele mai la îndemână este contraexemplul ucrainean. Ucrainenii și rușii au multe în comun, cum ar fi originile slave, trecutul politic și mediul cultural. O „inerție istorică” ar fi trebuit să îi facă și pe ucraineni insuficient echipați pentru democratizare. Cu toate acestea, „în teren”, situația pare alta. Cum de au fost ucrainenii în stare să țină alegeri, să schimbe președinți și guverne, să inițieze reforme, să aibă o atitudine defensivă atât de omogenă în fața agresiunii militare ruse? Chiar și cu defectele și poticnirile evidente de pe traseul democratizării lor recente, nu sunt ucrainenii dovada vie a căii pe care și Rusia soră ar fi putut-o lua dacă nu ar fi dat peste accidentul liderilor ei recenți?
În fond, chiar și Putin pare să fie de acord cu acest lucru, dacă ne gândim la țintele ostilității sale încă de dinainte de a ataca Ucraina: presa independentă și societatea civilă, în Rusia, „revoluțiile colorate” în țările ex-sovietice. Primele două sunt exact canalele prin care se poate submina și contesta statul autoritar, în timp ce „revoluțiile colorate” arată că populația vrea și poate impune un alt model de guvernare chiar și în „lumea rusă”. Chiar și războiul lui Putin împotriva Ucrainei denotă o temere că democrația liberală ca sistem de guvernare, nu democrațiile liberale ca entități politice și puteri militare, reprezintă o amenințare pentru regimul său. Ucraina nu a fost atacată, în 2014, pentru că s-ar fi orientat către NATO, ci pentru că protestul Euromaidan – declanșat după ce, tot la presiunile Moscovei, Vilktor Ianukovici refuzase să semneze Acordul de asociere la UE – se încheiase cu îndepărtarea filo-rușilor și venirea la putere a celor care își doreau aderarea la Uniunea Europeană, care presupune în primul rând asumarea valorilor europene.
