Rușii au o mentalitate colectivă, în care viața individului nu valorează nimic, iar literatura rusă clasică a fost pusă în slujba imperiului și a prezentat uneori agresorul drept victimă, crede scriitorul ucrainean. Andrei Kurkov. Într-un interviu acordat Justinei Bandol*, Kurkov a vorbit și despre literatura ucraineană în timp de război și a spus cum vede viitorul relației dintre Ucraina și Rusia.
„Pentru ucraineni libertatea e mai importantă decât stabilitatea, iar pentru ruși stabilitatea e mai importantă decât libertatea”
JUSTINA BANDOL: Am să încep cu o întrebare foarte directă. Mihail Pavlovici Șișkin spunea** că Europa a trădat Ucraina. Cum vi se pare o asemenea opinie?
ANDREI KURKOV: La începutul ofensivei pe scară largă a Rusiei, Europa a așteptat câteva zile, sigură că Ucraina va cădea, va pierde războiul. Dar, de fapt, Ucraina a eliberat regiunea Kiev și apoi regiunea Harkiv/[Harkov] – fără ajutor militar din partea Europei. Europa s-a implicat abia pe urmă, când a văzut că Ucraina a rezistat și începe să se apere. Dar eu n-aș numi asta trădare, ci aș zice așa: calculul politic al Europei s-a manifestat prin faptul că toate livrările de arme promise au ajuns în Ucraina cu o întârziere de trei, șase, nouă luni și nu în cantitatea promisă. Și de aceea Ucraina nu a putut planifica o contraofensivă și nu și-a putut elibera teritoriile care se află și azi sub ocupație rusească. Ideea e că orice contraofensivă necesită rezerve mari de arme. Din cauza acestui comportament al Europei, deși Europa a susținut-o și o susține în continuare politic, Ucraina n-a putut ameliora situația de pe front. Eu înțeleg logica politicienilor europeni, care s-au gândit că „dacă dăm imediat rachete sau altceva, în două săptămâni Ucraina o să ceară iar, alte rachete”. Așa că mai bine lungim acest proces și nu facem într-un an cinci livrări de armament, ci numai trei sau două. Dar Ucraina a plătit pentru asta cu viața foarte multor soldați și, firește, cu viața multor civili. Și așa stau lucrurile până în ziua de azi. Marea Britanie, în esență, a livrat totul la timp și în cantitatea promisă, ba chiar mai mult. Și Danemarca. Când e vorba însă de alte țări europene, aici, dimpotrivă, totul a fost făcut cu încetinitorul. Însă nu vreau să laud pe unii și să cert pe alții. La urma urmei, chiar și ajutorul întârziat e important pentru Ucraina și e mult mai bun decât niciun ajutor. Și, firește, trebuie să menționăm țările care au dat totul. Danemarca și-a dat practic toate rezervele, Lituania și Estonia au dat aproape toate rezervele lor de armament Ucrainei.
JUSTINA BANDOL: Mihail Șișkin spunea că Rusia nu se mai poate salva, că revine întruna la o istorie autocrată.
ANDREI KURKOV: În Federația Rusă nu există opoziție internă. Oponenții au fost nimiciți, iar cei câțiva rămași au fost izgoniți de pe teritoriul Rusiei. Nici Kasparov, nici Hodorkovski nu au nicio influență reală în Rusia. O anumită influență, foarte mică, a avut Alexei Navalnîi, care a fost ucis. Și de aceea toată activitatea politică a opoziției ruse din Europa este activitatea unui guvern în exil, care nu poate face nimic. Cu atât mai mult cu cât jumătate din ei refuză să accepte ideea că schimbarea regimului în Rusia este posibilă numai pe cale militară. Acolo nu vor exista alegeri democratice – asta dacă nu cumva va avea loc o nouă Revoluție din Octombrie, care, din nou, ar putea aduce la putere forțe similare cu cele care astăzi luptă împotriva Ucrainei și sunt ostile întregii lumi.
JUSTINA BANDOL: În situația asta, dumneavoastră cum vedeți viitorul Ucrainei? Fiindcă Rusia îi va fi vecin și în continuare. Poate că populația vorbitoare de rusă se va micșora.
ANDREI KURKOV: Deja s-a micșorat. Poate mulți s-au mutat. De fapt, în Mariupol, obuzele și rachetele rusești au omorât cine știe câte mii de locuitori rusofoni ai Ucrainei. La fel se poate spune și despre Sumî și regiunea Sumî, despre Cernihiv, Odesa și regiunea Odesa. Acum, oricât de paradoxal ar părea, rusa s-a răspândit întrucâtva în vestul Ucrainei, unde întotdeauna s-a vorbit doar ucraineană. Și asta din cauza refugiaților. Pentru că în primele zile și luni ale războiului au suferit regiunile în care domina populația rusofonă.
JUSTINA BANDOL: Și cum vă reprezentați dumneavoastră viitorul Ucrainei? Aveți o imagine în minte?
ANDREI KURKOV: În primul rând mi se pare că între Rusia și Ucraina vor exista un zid psihologic durabil, făcut din ură, și o fâșie de pământ pârjolit. Donbas este o regiune distrusă, pe care n-o va reconstrui nimeni. Ferească Sfântul să se întâmple același lucru cu o parte din regiunea Cernihiv, din regiunile Harkiv, Dnipropetrovsk și Sumî. Atunci va exista o fâșie pe care n-o poți numi nici măcar neutră, o fâșie neagră de pământ ars, cu o lățime de vreo 40 de kilometri probabil, în bătaia artileriei. Și vor fi poate niște forțe de menținere a păcii, poate nu. Dar va fi un pământ abandonat, care nu va fi utilizat nici pentru industrie, nici pentru agricultură. Aceasta va fi singura frontieră reală posibilă între Ucraina și Rusia. E clar că Ucraina nu poate reveni fizic la vechile sale granițe. Dar ceea ce controlează acum va apăra până la capăt. Cu atât mai mult cu cât această graniță va fi și între două mentalități – între mentalitatea colectivă, fără scrupule, a Federației Ruse, în care viața omului, a individului nu valorează nimic, și mentalitatea individualistă a ucrainenilor, care sunt obișnuiți ca fiecare să ia singur hotărâri despre ce să facă și cum să acționeze.
JUSTINA BANDOL: În clipa de față citiți, de pildă, autori ruși?
ANDREI KURKOV: Nu, nu citesc.
JUSTINA BANDOL: Cum au evoluat după începutul războiului – și poate chiar înainte – ideile dumneavoastră despre folosirea limbii ruse în textele pe care le scrieți? Jurnalul, de pildă, vi l-ați scris sau cel puțin l-ați publicat în engleză.
ANDREI KURKOV: L-am și scris în engleză. Adică l-am scris parțial în engleză, parțial în rusă, apoi am tradus unele bucăți în engleză. Nu există o versiune în rusă a acestei cărți, la fel cum nu există, de exemplu, o versiune în rusă a cărții Bannoe delo (Băile din Kiev), ultimul meu roman din seria despre anul 1919 la Kiev.
JUSTINA BANDOL: Adică scrieți deja în ucraineană?
ANDREI KURKOV: Nu, scriu proza în limba rusă, dar nu o public așa, fiindcă librăriile nu vor să vândă cărți în limba rusă. Poți să publici, nu e interzis. Poți să vinzi prin librăriile online. În Ucraina există 60 de librării online care vând cărți, inclusiv în limba rusă. Dar la momentul actual limba rusă este stigmatizată. Putin a transformat-o de mult timp într-o armă politică, nu într-un instrument cultural. Și de aceea, firește, m-am gândit mult la limba mea maternă, care este rusa. La ce să fac în continuare cu ea, având în vedere stigmatizarea și faptul că până și într-o țară în care sunt atât de mulți vorbitori de limbă rusă, ei înșiși o consideră limba inamicului. Rusa e limba mea de lucru, limba mea internă. Între limba mea maternă și țara mea natală, am ales țara. N-am de gând să apăr sau să justific limba rusă, indiferent că unii o consideră vinovată, iar alții cred că e vorba de niște mașinațiuni politice care au transformat limba într-un instrument. Dar de fapt, în istorie, limba rusă a fost întotdeauna folosită de Rusia pentru a coloniza, pentru a-i transforma pe uzbeci în ruși, pe ucraineni în ruși, pe lituanieni în ruși. Și cultura națională autentică a rezistat numai acolo unde rusa nu a putut învinge. Lituanienii, de pildă, și-au apărat cultura de rusificare. N-au acceptat să treacă la alfabetul chirilic. Deși, dacă știți istoria, sub țarul Nicolae al II-lea lituanienilor li se interzicea să folosească alfabetul latin, erau obligați să scrie cu alfabetul chirilic. Puteau scrie în limba lor, dar numai cu litere chirilice. Ucraina a fost de fapt rusificată încă înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nu au fost rusificate teritoriile care, conform pactului Molotov-Ribbentrop, au devenit parte din Ucraina în 1939 (de fapt, după război) – vestul Ucrainei, Bucovina, regiunile Ivano-Frankivsk, Ternopil și Lviv. Transcarpatia. Acolo mentalitatea ucraineană și limba ucraineană, spiritul național ucrainean au rezistat chiar și pe timpul lui Brejnev. Și de acolo mentalitatea s-a întors în teritoriile rusificate înaintea limbii. S-a întors dragostea de libertate. În esență, principala diferență dintre ucraineni și ruși este că pentru ucraineni libertatea e mai importantă decât stabilitatea, iar pentru ruși stabilitatea e mai importantă decât libertatea.
În literatura rusă, motivul loialității față de imperiu e atotprezent, iar agresorul e prezentat ca victimă
JUSTINA BANDOL: Eu am studiat limba și literatura rusă cu mulți ani în urmă. Dar apoi, și mai ales după începutul războiului, am căpătat convingerea că tot ce am învățat despre istoria Rusiei, despre istoria literaturii și în general a artei ruse, trebuie revizuit dintr-o perspectivă anticolonială. Tot ce am învățat noi în anii ’80, ’90 ține de o altă mentalitate, după niște manuale vechi. Cum se raportează Ucraina acum la această revizuire a istoriei și istoriei literare ruse și, eventual, ucrainene?
ANDREI KURKOV: Au fost foarte multe discuții și articole, în America a apărut chiar și o carte despre revizuirea istoriei literaturii și culturii ruse în sensul unei culturi imperialiste. Toate acestea au constituit un subiect important pentru intelectualii ucraineni înainte de război și la începutul războiului. Acum deja se știe foarte bine că și în poezia lui Pușkin, în ciuda caracterului său revoluționar, sunt atotprezente motivul imperiului, motivul iubirii, devotamentului, loialității față de imperiu. Există chiar și fenomenul prin care agresorul este prezentat ca victimă, de pildă în timpul războiului din Caucaz. Și la Lermontov, și la Pușkin sunt foarte multe mențiuni despre cum localnicii cei răi, să zicem așa, s-au năpustit și l-au ucis pe nobilul husar sau pe soldatul rus venit cu arma în mână pe pământul lor. Și acum se întâmplă la fel. Literatura oficială din Rusia de azi publică romane și povestiri despre nobilii eroi ai operațiunii militare speciale care mor pentru o cauză dreaptă în regiunea Harkiv, în regiunea Sumî, în Donbas și așa mai departe.
JUSTINA BANDOL: Dar cum sunt receptați în Ucraina Gogol sau Bulgakov?
ANDREI KURKOV: Intelectualii îl percep în general negativ pe Bulgakov, deși nu toți. Are apărătorii lui și există un muzeu al lui Bulgakov care funcționează, care are viața lui culturală. Bulgakov are totuși mai degrabă statutul de scriitor kievean decât scriitor rus sau ucrainean. I se reproșează că în romanul Garda albă își bate joc de soldații armatei lui Simon Petliura, așa-numiții „haidamaci”. E limpede că Bulgakov nu înțelegea mișcarea națională ucraineană și dorința ucrainenilor de a fi independenți. Se temea de ea. El era reprezentantul aristocrației ruse sau rusofone din Kiev, dar toată viața i-a fost frică, a fugit de pericole. Și pe urmă a început pur și simplu să se roage să fie cruțat, să nu fie condamnat la moarte. S-a plâns, i-a scris o scrisoare lui Stalin, iar Stalin l-a sunat și i-a găsit un loc de muncă. Din asta se vede foarte bine cât era de lipsit de voință: un om talentat, dar lipsit de voință și de respect față de sine. Cred însă că lucrul ăsta e și rezultatul perioadei staliniste și al biografiei. Și totuși biografia lui Bulgakov a început la Kiev și nimeni nu-i poate scoate Kievul din biografie.
Iar Gogol împarte ucrainenii în două tabere. Jumătate îl consideră un scriitor rus care a trădat cultura ucraineană, iar cealaltă jumătate îl consideră scriitor ucrainean. Eu îl consider scriitor ucrainean, fiindcă el a introdus în literatura rusă foarte multe realități ucrainene, umorul ucrainean. Prin romanele și povestirile sale, a creat la Sankt-Petersburg o adevărată modă ucraineană. După apariția Serilor în cătunul de lângă Dikanka, moșierii și petersburghezii bogați voiau să aibă servitori ucraineni, cor ucrainean, bucătar ucrainean, broderii ucrainene de sărbători. Iar în asta probabil că stă și o anumită vină a lui Gogol: de asta rușii nu-și pot imagina viața fără servitori ucraineni, fără ucraineni care să fie ai lor, fără rezervația lor naturală Ucraina.
JUSTINA BANDOL: Dar apoi, în a doua jumătate a vieții, Gogol a început să susțină imperiul rus.
ANDREI KURKOV: El a început să scrie în limba rusă. Și, în general, ca scriitor a fost creat de imperiu. Imperiul i-a permis să devină un mare scriitor. Așa cum imperiul nu i-a permis lui Taras Șevcenko să devină un mare poet, ci l-a trimis în armată timp de 25 de ani.
JUSTINA BANDOL: Prin ce se deosebește, după dumneavoastră, literatura ucraineană? Vi se pare că există anumite trăsături în istoria scriitorilor pur ucraineni? Și care sunt scriitorii dumneavoastră ucraineni preferați?
ANDREI KURKOV: În primul rând, literatura rusă nu s-a schimbat în stilistica ei didactică de pe vremea lui Tolstoi. Ea îi învață pe oameni cum să trăiască, le explică ce să facă și caută vinovați. Și până în ziua de azi în asta constă sensul literaturii ruse, care trebuie să participe la educația patriotică a oamenilor, și din perspectiva Kremlinului, și a diferitelor uniuni ale scriitorilor. Și din perspectiva lui Zahar Prilepin, principalul scriitor al Rusiei la ora actuală. Literatura ucraineană s-a scris la început fără adresă, pentru că nu avea cititori, țăranii nu citeau. Și mulți scriitori din vremurile acelea scriau ca să păstreze limba. De pe la Ivan Franko și Mîhailo Koțiubînskîi a apărut literatura socială, adică romane într-un fel revoluționare, care îndemnau la schimbări. Dar în ele nu exista Ucraina independentă, adică nu erau chemări politice. Erau teme sociale. În literatura ucraineană a existat întotdeauna mai mult umor decât în cea rusă. În literatura rusă era mai multă satiră. Fiindcă satira e rea, iar umorul singur e bun. Și, în acest sens, literatura ucraineană a fost mai blândă. Acum devine mai dură din cauza războiului, pentru că războiul influențează totul. Și muzica nouă, și textele. Dar literatura ucraineană nu a fost niciodată didactică, nu le-a explicat ucrainenilor cum să trăiască și ce să facă.
„Odată cu începutul invaziei, aproape toți scriitorii au încetat să mai scrie beletristică. Situația e atât de gravă, încât editorul meu a început să scrie romane”
JUSTINA BANDOL: Dar patriotică a fost?
ANDREI KURKOV: Există multă literatură patriotică de proastă calitate, care e scrisă pur și simplu din elan sufletesc sau în speranța de a câștiga un premiu. Dar ea nu rămâne în literatură. Proza documentară e patriotică, da. Nonficțiunea intelectuală. Cu asta se ocupă cea mai importantă scriitoare contemporană din Ucraina, Oksana Zabujko, dar și alții. Tema istoriei este foarte importantă, fiindcă ucrainenii au trebuit să-și recupereze istoria pe care Rusia le-a ascuns-o. De exemplu, în studenție eu n-am auzit niciodată despre cei peste 300 de scriitori ucraineni împușcați și cei 3.000 reprimați în anii ’30. E o întreagă generație care a fost exclusă din istoria literaturii, împușcată. Textele lor au fost distruse sau se află în arhivele NKVD. Și până în ziua de azi... Nu că n-au fost studiați. Toată lumea știe că a existat o „Renaștere împușcată”, așa se numește fenomenul. Unii sunt mai bine cunoscuți, alții mai puțin. Știm că și ei erau bolșevici, adică credeau în viitorul comunist. Nu luptau pentru o Ucraină independentă, dar militau pentru o literatură ucraineană independentă, scriau literatură în limba ucraineană, o literatură revoluționară, modernă, experimentau. Și poate tocmai prin asta reprezentau un pericol pentru Stalin, pentru Jdanov și ceilalți de la Moscova, prin faptul că această generație puternică de scriitori risca să le scape de sub control. Ei fac parte acum din literatura ucraineană, dar atitudinea față de ei nu s-a clarificat definitiv. Toată lumea înțelege că au fost victime ale regimului sovietic, dar încă nu li s-a găsit locul potrivit, pentru ca fiecare dintre ei să fie vizibil și ușor de receptat, în parte pur și simplu pentru că Ucraina trăiește într-o stare constantă de instabilitate.
JUSTINA BANDOL: Dar care sunt scriitorii dumneavoastră ucraineni preferați?
ANDREI KURKOV: Dintre scriitorii din trecut, Kvitka-Osnovianenko, Ivan Kotliarevskîi cu Eneida sa, anumite texte ale lui Mîhailo Koțiubînskîi, care a fost și el un revoluționar cu înclinații bolșevice, și Ivan Franko, care a fost cetățean al Austro-Ungariei și profesor. Și, bineînțeles, Gogol. Dar pentru mine mai interesantă e literatura contemporană. Dintre cei care scriu acum în ucraineană îmi place foarte mult Taras Prohasko, care scrie nuvele foarte scurte și expresive, dar are și mici povestiri. E un reprezentant al fenomenului carpatic. O parte dintre scriitorii noștri sunt tocmai din Ivano-Frankivsk și din zona înconjurătoare. Au propria lor atmosferă, propria limbă, firește. Pentru că limba ucraineană în literatură este foarte puternică prin dialecte. Cele mai bune cărți sunt scrise fie în dialectul galițian, din regiunea Lviv, fie în cel bucovinean, din regiunea Cernăuți. Maria Matios, cea mai bună romancieră din punctul meu de vedere, e originară din Bucovina. Acolo limba ucraineană resimte influența limbii române, a limbii slovace, a limbii maghiare și are cu totul altă melodie.
JUSTINA BANDOL: La noi s-au tradus Jadan, Andruhovîci, dumneavoastră, firește, Oksana Zabujko, dar în general scriitorii ucraineni sunt puțini cunoscuți în România, deși suntem vecini.
ANDREI KURKOV: Și pot să vă explic de ce. Pentru că, după toate acțiunile de rusificare și lupta împotriva limbii ucrainene, scriitorii ucraineni au senzația interioară că misiunea lor este să păstreze limba vie, adică să scrie texte cât mai bogate din punct de vedere lingvistic și să acorde mai puțină atenție intrigii și istoriei. Și asta este o problemă. Eu numesc astfel de romane și texte „introvertite”, adică ele sunt orientate înăuntru, spre conținutul romanului, și se adresează unui public foarte specializat.
JUSTINA BANDOL: Deci sunt foarte greu de tradus.
ANDREI KURKOV: Sunt greu de tradus. De fapt, dialectele sunt practic imposibil de tradus în toată bogăția lor. Cred că romanele Mariei Matios, mai ales Solodka Marusia („Marusia cea dulce”), romanul ei cel mai bun, nu pot fi traduse pe deplin în nicio altă limbă.
JUSTINA BANDOL: Povestiți-ne puțin ce și cum ați scris de când a început războiul.
ANDREI KURKOV: Practic de a doua zi după declanșarea lui am început să scriu articole despre război la cererea mai multor publicații străine și de atunci am scris și continui să scriu în primul rând despre viața din Ucraina pe timp de război, pentru cititorii străini. În noiembrie îmi apare a treia carte în limba engleză, un eseu numit Trei ani în foc. Probabil că în tot acest timp am publicat trei sau patru sute de eseuri și articole. Numai pentru săptămânalul politic norvegian Dag og Tid am scris deja peste 100 de eseuri mari, de câte 2.000 de cuvinte.
JUSTINA BANDOL: Și n-aveți de gând să le adunați într-o carte?
ANDREI KURKOV: Le-am adunat și ele intră parțial în cărțile mele despre război. Timp de doi ani și jumătate nu m-am putut întoarce la romanul început înainte de invazie. Și abia acum un an, în iulie, am revenit la el, iar în noiembrie l-am terminat. Este al treilea roman despre anul 1919, continuarea lui Samson și Nadejda. Acum două săptămâni am încercat să-l încep pe al patrulea. Încă nu știu. Adică scriu, dar am foarte puțin timp și e destul de greu să încep, pentru că în război urmărești constant știrile, ești tot timpul pe internet. Războiul nu-ți dă pace. Pe de altă parte, asta e o serie de romane a căror acțiune se petrece în timpul unui alt război, așa-numitul Război Civil, care a durat din 1918 până în 1921. Și de aceea mi-e puțin mai ușor să scriu decât dacă aș scrie literatură de dragoste. Dar oricum deocamdată sunt orientat preponderent spre nonficțiune.
JUSTINA BANDOL: Ieri spuneați că e un fenomen general în literatura ucraineană.
ANDREI KURKOV: E valabil în toată literatura. Practic, odată cu începutul invaziei, aproape toți scriitorii au încetat să mai scrie beletristică. Acum avem foarte multă proză documentară, dar foarte puține romane. Situația e atât de gravă, încât editorul meu a început să scrie romane. Nu mai are pe cine să publice.
JUSTINA BANDOL: Ne putem obișnui cu războiul?
ANDREI KURKOV: Din păcate, da. Te poți obișnui cu gândul că mâine o rachetă îți va lovi casa. Am observat foarte multe schimbări în mine, nu doar ca scriitor, ci pur și simplu ca om. Mi-am pierdut interesul pentru bunurile materiale. În copilărie colecționam timbre, insigne, medalii vechi, icoane, cărți poștale vechi și așa mai departe. Eram înconjurat de o mulțime de obiecte materiale, de un microcosmos al meu. De la începutul războiului, toate acestea și-au pierdut importanța. Nu-mi mai aparțin mie, la fel cum nu-mi mai aparține apartamentul nostru sau nu ne mai aparține casa noastră de la țară. Totul aparține războiului. Și, ca atare, războiul va decide, spontan sau întâmplător, dacă ceva din lumea mea materială va mai rămâne întreg până la sfârșit sau dacă va dispărea. Probabil că un fel de mecanism psihologic de apărare mi-a spus: „Renunță, nu mai simți nicio emoție!”
JUSTINA BANDOL: Dar cum v-a schimbat războiul? Simțul umorului v-a mai rămas?
ANDREI KURKOV: Probabil că da. Dar mai întâi războiul mi l-a distrus timp de două sau trei săptămâni. Apoi mi s-a întors. Mie întotdeauna mi-a plăcut umorul negru, însă credeam că negrul poate fi doar de un singur fel. Adică nu se poate spune că există cincizeci de nuanțe de negru. De gri, da. Acum însă văd că umorul poate deveni din ce în ce mai negru. Și de aceea, probabil, umorul meu a devenit mai cinic decât înainte, deși încerc să lupt cu asta. Observ lucrul ăsta mai ales când scriu: textul are un anumit umor pe care încerc să-l controlez, să înțeleg cum va fi perceput de cititori.
JUSTINA BANDOL: Dar umanismul v-a rămas. Noi avem ascultători vorbitori de rusă din Ucraina, dar și din Rusia. Ce ați vrea să le transmiteți?
ANDREI KURKOV: Pentru mine, sincer să fiu, oamenii care îl susțin pe Putin și războiul din Ucraina nu există. Nu-i consider oameni în sensul că nu sunt personalități, ci fac parte dintr-o masă gri care a colonizat teritoriul Federației Ruse și care e ușor de controlat de la Kremlin. Sunt cei care pot fi trimiși pe bani mulți să ucidă ucraineni, care învață să lanseze rachete asupra spitalelor ucrainene. Azi-dimineață, acum două ore, o rachetă sau un Shahed a lovit un spital de cardiologie. Acum se caută prin dărâmături. Au fost găsiți deja doi morți, nu se știe dacă sunt medici sau pacienți. Deci oamenii aceștia nu mă interesează. Dar celor care au îndoieli sau care sunt de partea binelui și înțeleg ce se întâmplă, nu vreau decât să le urez putere și să le amintesc că, atunci când simt că nu mai pot, vor găsi putere exact în cultură, în cărți, în muzică, în teatru, în cinema.
Note:
*: Justina Bandol traduce de peste 15 ani cărți, preponderent din engleză și rusă. După studii doctorale de slavistică în SUA, a lucrat timp de 15 ani ca redactor în edituri românești și, în paralel, a predat timp de 7 ani cursuri de rusă și engleză pentru români și de română pentru străini. În prezent este traducător la Editura Bookzone și colaborează cu Secția rusă a Radio România Internațional.
**: Interviul i-a fost luat lui Andrei Kurkov în cadrul Festivalului Literar NOD, desfășurat la Brașov în perioada 25-28 septembrie 2025, la care a fost invitat și scriitorul rus disident Mihail Pavlovici Șișkin. Cei doi scriitori s-au întâlnit cu publicul în aceeași seară, unul după altul.
