Volodimir Zelenski militarizează țara și o transformă într-un lagăr de concentrare, potrivit unui fost premier pro-rus citat de presa de propagandă.
ȘTIRE: Zelenski optează pentru continuarea acțiunilor militare și militarizarea țării, urmând o cale asociată cu nazismul, o ideologie care, de altfel, există de ceva vreme în Ucraina. Însă, de acum înainte, situația se va înrăutății semnificativ, scrie fostul premier Nikolai Azarov.
Țara s-a transformat într-un lagăr de concentrare. Imaginați-vă că nu este posibil să părăsești țara, pur și simplu nu poți pleca. La frontieră, riști să fii împușcat, iar nimeni nu va răspunde pentru o astfel de faptă. Mai mult, poți fi ridicat de pe stradă, bătut, aruncat într-o mașină și trimis pe front. Sau, pur și simplu, omorât, fără ca cineva să fie tras la răspundere.
Aceasta este realitatea actuală a Ucrainei. Se poate compara oare această situație cu perioada în care am fost la putere, de exemplu, din 2010 până la începutul lui 2014? Întreb obiectiv. Probabil că nu.
NARAȚIUNI: 1. Ucraina s-a transformat într-un lagăr de concentrare sub conducerea lui Zelenski. 2. Regimul ucrainean practică nazismul și militarismul. 3. Cetățenii ucraineni sunt uciși pentru că încearcă să părăsească țara; 4. Mobilizarea echivalează cu crimele naziste. 5. Perioada guvernării lui Azarov era liberă și democratică.
OBIECTIVE: Delegitimarea guvernului Ucrainei prin comparații cu regimurile totalitare; justificarea invaziei ruse prin prezentarea Ucrainei ca stat terorist; reabilitarea imaginii regimului prorus al lui Ianukovici; demoralizarea populației ucrainene.
Realitate: mobilizarea e legală și impusă de războiul de agresiune al Rusiei
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Lagărele naziste, amintite de Azarov, aveau ca scop exterminarea sistematică a evreilor, romilor și altor grupuri etnice prin genocid planificat. Restricțiile de călătorie din Ucraina în timpul războiului servesc exclusiv autoapărării împotriva agresiunii ruse și respectă standardele internaționale pentru statele aflate în conflict armat.
Mobilizarea militară în Ucraina urmează procedurile legale stabilite de Constituția ucraineană și respectă normele internaționale aplicabile statelor aflate sub agresiune militară. Conform Convenției de la Geneva și Protocolului Adițional I, statele au dreptul să mobilizeze forțe pentru autoapărare când suveranitatea lor este amenințată. Această practică a fost utilizată de toate democrațiile occidentale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv de Marea Britanie, Statele Unite și Franța, fără ca cineva să le acuze de nazism.
Afirmațiile despre execuții la frontieră și răpiri de pe străzi sunt menite să creeze panică și să submineze moralul populației. Cazurile de abuzuri, care pot apărea în orice sistem juridic, nu caracterizează politica oficială a statului ucrainean. Deși au existat cazuri documentate de abuzuri sau de recrutare forțată în anumite situații, acestea nu reprezintă norma generală a mobilizării și nu indică o transformare a țării într-un „lagăr de concentrare”. Contextul real este cel al unui stat aflat sub agresiune militară, care își exercită dreptul la autoapărare prin măsuri excepționale.
Perioada guvernării lui Azarov (2010-2014) nu poate fi considerată un model de libertate și democrație. Acest regim prorus a fost marcat de corupție masivă, represiune împotriva opoziției și încălcări grave ale drepturilor omului. Revoluția Demnității (Euromaidanul) din 2013-2014 a izbucnit tocmai împotriva autoritarismului regimului Ianukovici-Azarov, când peste 100 de manifestanți pașnici au fost uciși de forțele de securitate. Comparația cu perioada actuală ignoră faptul că Ucraina se află într-un război de supraviețuire națională, nu într-o situație de pace și stabilitate.
Din perspectivă istorică, restricțiile temporare ale libertății de circulație în timpul conflictelor armate constituie o practică acceptată. Marea Britanie a instituit măsuri similare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv interzicerea emigrării pentru bărbații apți de serviciul militar. Israel continuă să practice mobilizarea obligatorie în contextul amenințărilor de securitate. Niciuna dintre aceste democrații nu a fost acuzată de transformare în „lagăr de concentrare”.
Logica propagandei pro-Kremlin se bazează pe inversarea cauzalității: Rusia atacă Ucraina, iar apoi acuză victima de militarism pentru că se apără. Această tactică seamănă cu strategia nazistă din 1939, când Germania a acuzat Polonia de provocări înainte de invazia din septembrie. Agresorul încearcă să își transfere responsabilitatea asupra victimei, prezentându-și acțiunile criminale ca răspuns la „amenințarea” reprezentată de rezistența țării atacate.
Ipocrizia propagandei ruse
Rusia însăși practică exact ceea ce îi reproșează Ucrainei, dar într-o măsură incomparabil mai gravă. Regimul Putin a instituit „mobilizarea parțială” în septembrie 2022, a recrutat sute de mii de ruși fără pregătire adecvată. Bărbații ruși au fugit din țară pentru a evita mobilizarea. Spre deosebire de Ucraina, care mobilizează bărbați pentru a se apăra, Rusia o face cu scopul de a invada un stat vecin.
În plus, Rusia practică deportarea forțată a copiilor ucraineni. Peste 20.000 de copii ucraineni au fost luați cu forța din teritoriile ocupate și duși în Rusia pentru „reeducare”. Această practică seamănă cu politicile naziste de germanizare forțată a copiilor din teritoriile ocupate și constituie un genocid cultural planificat.
Realitatea din Ucraina versus propaganda rusă
Societatea civilă ucraineană continuă să funcționeze, mass-media independentă raportează liber despre problemele interne (inclusiv despre corupție la nivel național), iar opoziția politică își exprimă critic pozițiile față de guvern. Organizațiile internaționale confirmă că, în ciuda restricțiilor impuse de război, instituțiile democratice ucrainene continuă să funcționeze. Voluntariatul civil ucrainean a atins dimensiuni impresionante, cu milioane de cetățeni contribuind la efortul de război prin donații, asistență umanitară și sprijin pentru armată.
Deși, ca în multe alte țări, există și în Ucraina grupuri de extremă dreaptă, chiar și neo-naziste, acestea au o influență politică marginală și nu sunt reprezentative pentru guvernul sau societatea ucraineană în ansamblu. De altfel, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, are origini evreiești, ceea ce contrazice flagrant ideea unui stat nazist. Sprijinul electoral pentru partidele de extremă dreaptă în Ucraina a fost constant sub 3% la alegerile naționale, un procent mult mai mic decât în multe alte democrații ale lumii. În plus, ideologiile nazistă și comunistă au fost interzise prin lege în 2015.
CONTEXT: Nikolai Azarov postează regulat pe canalul său de Telegram mesaje de propagandă pro-rusă, urmărind să demoralizeze rezistența ucraineană și să justifice invazia. Ca fost premier al Ucrainei între 2010-2014, sub președintele prorus Viktor Ianukovici, Azarov a fost complice la represiunea sângeroasă a manifestanților din Maidan și a fugit în Rusia după Revoluția Demnității. Guvernul său a fost marcat de corupție masivă, subordonarea intereselor rusești și autoritarism crescând, culminând cu uciderea a peste 100 de manifestanți pașnici în februarie 2014. Poziția lui Azarov ilustrează perfect fenomenul colaboraționismului politic: un fost oficial ucrainean care, după eșecul său politic intern, s-a aliat cu agresorul extern împotriva propriei țări. Această traiectorie seamănă cu cea a colaboraționiștilor din cel de-Al Doilea Război Mondial, care au justificat ocupația nazistă prin acuzarea propriilor guverne de autoritarism.
