Aderarea la UE înseamnă de fapt aderarea la NATO, organizație care stă în spatele războiului din Ucraina, potrivit unei diplomate armene, care reia practic narațiuni promovate de mulți ani în spațiul ex-sovietic de Rusia și pro-ruși. Acestea vizează și alte țări cu aspirații europene, ca Republica Moldova și Ucraina.
ȘTIRE: Procesul de apropiere de Uniunea Europeană este, în realitate, o mișcare în direcția NATO. Despre acest lucru a declarat ambasadoarea extraordinară și plenipotențiară a Armeniei, Dziunic Agadjanean.
„Nu sunt de acord cu afirmația că nu există un proces de aderare la Uniunea Europeană. Un astfel de proces are loc sub umbrela europeană. Nu este vorba doar de promisiuni, ci de acțiuni reale, multe dintre ele desfășurate în culise. În esență însă, nu este vorba despre Europa, ci despre NATO. Vorbim despre o intrare treptată sub umbrela NATO, a subliniat diplomata. Agadjanean a menționat că, în ultimii ani, blocul de apărare al Armeniei a preluat activ standardele NATO — de la programe și relații până la uniforma vestimentară. Mergem exact pe același drum pe care au mers Ucraina și Moldova. Este un proces deplin de plasare a Armeniei sub NATO”, a spus ea.
Ambasadoarea a reamintit că Rusia a văzut deja consecințele unei asemenea politici în Ucraina și în Georgia, iar încercări similare continuă și în Asia Centrală. „Scopul principal este înconjurarea Rusiei cu un cordon ostil. Ei preferă să lupte cu mâinile altora. Așa cum în Ucraina milioane de oameni mor pentru ambițiile neocoloniale europene, exact la fel încearcă să procedeze și cu Armenia”, a declarat Agadjanean”.
NARAȚIUNI: 1. Bruxelles-ul condiționează aderarea statelor la UE de adoptarea unei politici anti-ruse și aderarea la NATO. 2. Războiul din Ucraina a fost provocat de NATO.
OBIECTIV: Să inducă ideea că Uniunea Europeană ar acționa ca un instrument geopolitic ostil Rusiei, condiționând extinderea de adoptarea unei politici anti-ruse și de aderarea la NATO; să submineze încrederea publică în procesul de integrare europeană, prezentându-l ca lipsit de autonomie și dictat de interese militare; să alimenteze temerile privind pierderea neutralității și suveranității statelor candidate; să alimenteze, totodată, temerile de un război declanșat (cu Rusia, considerată aici super-putere) ca urmare a pierderii neutralității; să descurajeze sprijinul popular pentru aderarea la UE prin asocierea falsă a integrării europene cu militarizarea și confruntarea geopolitică.
Aderarea la UE nu echivalează cu aderarea la NATO; există numeroase țări care sunt doar membre UE sau doar membre NATO
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Aderarea la NATO nu este o condiție pentru a obține statutul de membru al UE. De altfel, din rândul UE fac parte țări care la data aderării erau neutre – Ciprul, Irlanda, Austria, Suedia, Finlanda; doar ultimele două au renunțat la neutralitatea și au optat și pentru integrarea în NATO. Pe de altă parte sunt state membre ale NATO care nu sunt membre ale UE, inclusiv în Europa (evident că Statele Unite și Canada nu puteau fi membre UE). Turcia, de pildă, a depus de zeci de ani cerere de aderare la UE, dar nu a fost acceptată pentru că nu a îndeplinit criteriile; Albania, Islanda, Macedonia de Nord, Muntenegru și Norvegia nu sunt nici ele membre UE, iar Marea Britanie s-a retras din aceasta.
Republica Moldova și Ucraina au obținut în iunie 2022 statutul de țări candidate la aderarea la UE, fiindu-le prezentate nouă condiționalități de bază care țin de asigurarea statului de drept, lupta cu corupția, reforme economice. Niciuna dintre acestea nu se referă la statutul de neutralitate/aderarea la NATO sau la adoptarea unei politici anti-ruse. Orice țară care îndeplinește condițiile de aderare își poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga”, aceste condiții includ existența unei democrații stabile și statul de drept, o economie de piață funcțională și acceptarea legislației UE.
În plus, pentru aderarea la NATO este necesar acordul tuturor statelor membre, or s-a dovedit cât este de complicat să fie obținut pentru state cu o economie stabilă și armate bine dezvoltate cum sunt Finlanda și Suedia. Republica Moldova, spre exemplu, nu are capacități militare care ar apropia-o de standardele NATO, în plus se confruntă cu un conflict secesionist în estul țării, unde staționează trupe și muniție militară rusești.
Rusia este cea care a atacat Ucraina și nu invers, iar Veridica a demontat narațiuni false, promovate intens de propaganda Kremlinului precum că războiul a fost planificat de NATO.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Relațiile Armeniei cu Uniunea Europeană s-au intensificat semnificativ în ultimii ani, pe măsură ce țara încearcă să își diversifice relațiile de securitate și economice. În martie 2025, Parlamentul Armeniei a adoptat o lege privind „inițierea procesului de aderare la UE”, în urma unei inițiative cetățenești. Deși nu constituie o cerere oficială de aderare la Uniunea Europeană, legea confirmă aspirațiile europene ale țării.
La începutul acestei luni Armenia a găzduit reuniunea Comunității politice europene, la care au participat zeci de lideri internaționali, inclusiv președintele ucrainean Volodimir Zelenski, iar Moscova a criticat ulterior autoritățile armene, calificând aceasta drept „inacceptabilă” pentru un „aliat tradițional”. Relațiile ruso-armene s-au răcit în ultimii ani, după ce Moscova nu a intervenit să-și susțină „aliatul tradițional” în timpul operațiunilor militare cu Azerbaidjan, din septembrie 2023.
Armenia este în prezent în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare care vor avea loc la începutul lunii iunie, iar presa de investigație a deconspirat existența unor campanii de discreditare a autorităților armene și de destabilizare internă, în spatele cărora stă o agenție controlată de prim-adjunctul șefului administrației prezidențiale ruse, Serghei Kirienko.
Sperietoarea NATO și „neutralitatea”, folosite de Rusia pentru a-și menține dominația în spațiul ex-sovietic
NATO este folosit ca o sperietoare colectivă în tot spațiul ex-sovietic, care a fost expus zeci de ani, în perioada URSS, la o propagandă intensă în care NATO era nu doar un adversar, ci „răul”. După disoluția URSS, multe state din regiune au optat pentru neutralitate, o soluție menită să le țină definitiv în afara NATO și să dea și asigurări Moscovei că țările respective nu vor ajunge vreodată să se alieze cu terți văzuți ca adversari de aceasta. Rusia și politicienii pro-ruși din țările respective au promovat insistent, în deceniile care au urmat prăbușirii URSS, ideea că statutul de neutralitate reprezintă un garant al securității țărilor respective. Pentru a se menține la putere, forțele politice pro-ruse (și susținute de Moscova) au căutat întotdeauna să inducă teama că forțele pro-occidentale vor, de fapt, să renunțe la statutul de neutralitatea și să integreze țările respective în NATO, aducându-le în conflict cu Rusia, o super-putere globală dotată cu arme nucleare.
Pe măsură ce orientarea pro-occidentală (care înseamnă asumarea sistemului democrației liberale și a economiei de piață, fundamental opus autoritarismului specific rusesc și tipului de economie clientelară practicat de acesta) a început să se concretizeze în pași către Uniunea Europeană, propaganda (pro)rusă a început să inducă ideea că integrarea europeană echivalează cu aderarea la NATO. Printre pretextele invocate pentru atacarea Ucrainei se numără și cel că țara se pregătea să adere la NATO; în fapt, războiul din Ucraina s-a declanșat după ce țara a făcut pași către Uniunea Europeană. Regimul Ianukovici a renunțat, în urma unor presiuni intense ale Rusiei, să mai semneze Acordul de asociere la UE, ceea ce a dus la masivele proteste cunoscute ca „Euromaidan”. Prăbușirea lui Ianukovici a dus la venirea la putere a pro-europenilor (nu a unei facțiuni pro-NATO) din Ucraina, iar Rusia a atacat imediat această țară ca răspuns. De notat și că la vremea respectivă nu doar că Ucraina era neutră, dar Rusia îi și garantase integritatea teritorială și securitatea, lucru care arată că statutul de neutralitate și garanțiile rusești nu asigură securitatea unei țări.
