Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

sevres
©Archives de la Cité  |   Semnarea Tratatului de la Sèvres

Turcia reprezintă un caz aparte pentru studiul narațiunilor false întrucât sistemul educațional, politica, mass-media și viață socială a țării sunt marcate, de generații întregi, de teorii ale conspirației într-o cheie naționalistă. Acestea încep în principal în perioada extrem de tulbure a prăbușirii Imperiului Otoman și a înființării Turciei moderne, gândită ca o republică laică și națională. Narațiunile construite în baza acestor teorii ale conspirației au împrumutat și elemente din perioada otomană, procesul fiind mai accentuat odată cu venirea la putere a islamiștilor lui Recep Tayyip Erdoğan. Scopul primar al acestor narațiuni este să justifice supremația statului – iar mai recent, a regimului aflat la putere – în fața cetățenilor.

Sindromul Sèvres și obsesia statului-națiune asediat

Una dintre cele mai vechi metanarațiuni este așa-numitul “sindrom Sèvres”. Acesta se referă la Tratatul de la Sevres, din 1920, prin care învingătorii din Primul Război Mondial au luat act de sfârșitul Imperiului Otoman, au împărțit teritoriul acestuia și au creat statele independente ale Armeniei și Kurdistanului în estul Anatoliei. Turcilor le-a rămas doar un teritoriu restrâns în centrul Anatoliei. Acesta avea să devină baza din care și-au lansat războiul de eliberare națională (1919 – 1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk. Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt acelui război și a recunoscut noua republica turcă între granițe care, în mare, se suprapun cu cele actuale. Turcii n-au reușit însă să treacă vreodata peste “sindromul Sèvres”, adică teama colectivă de pierderi teritoriale și subminare unității și suveranității naționale de puteri europene și globale.

Această mentalitate “de asediu” a pătruns în toate straturile societății turcești și reprezintă un fel de metanarațiune de temelie a patriotismului naționalist care se află în centrul politicilor interne și politicii externe a Turciei (Karaosmanoğlu 2000; Guida 2008). Vârful de lance al acestui tip de naționalism de asediu ar fi așa-numitul “stat profund” (deep state), adică acea rețea de birocrați, în special din zona securității și siguranței statului, care scapă controlului democratic și au dat tonul politicilor statului turc de generații. Majoritatea partidelor politice cultivă acest naționalism de asediu într-o măsură mai mică sau mai mare, însă Partidul Acțiunii Naționaliste (Millietçi Hareket Partisi, MHP) este considerat a fi, în general, reprezentativ pentru rețelele statului profund.

O particularitate a statului profund din Turcia este că, în continuarea unei tradiții otomane, a lucrat întotdeauna cu grupări infracționale și traficanți de droguri, o colaborare care s-a intensificat în timpul “războiului murder”purtat în ultima jumătate de secol pentru a combate separatismul kurd (Gingeras 2011; 2017; Söyler 2015). Această paranoia a asediului specifică naționalismului de stat din Turcia este pusă pe un piedestal atât de înalt încât poate să justifice orice acțiune, chiar și cooperarea dintre stat și grupări infracționale, dacă aceasta duce la distrugerea celor percepuți drept inamici. Metanarațiunea naționalistă nu reprezintă o ideologie menită să furnizeze o alternativă în competiția politică cu ideologiile altor formațiuni. Metanarațiunea naționalismului turcesc reprezintă, mai degrabă, o narațiune a puterii și autorității statului, care nu este însă utilizată în folosul comunității naționale de cetățeni, cum pretinde, ci pentru a securiza statul împotriva cetățenilor.

Aleviții și kurzii: inamicul intern care amenință omogenitatea națiunii

Sub regimul republican, după ce populațiile de greci și de armeni au fost reduse în mod dramatic, cele mai mari amenințări au fost identificate în grupări de stânga (în special în timpul Războiului Rece) și în minorități, în special secta musulmană a aleviților și minoritatea etnică a kurzilor, unde ținta au fost separatiștii și Partidul Muncitorilor din Kurdistan. 

Deși aleviții și kurzii reprezintă aproximativ un sfert din populația țării, Ankara nu recunoaște legal existența altor minorități în afară de cea ortodoxă (greci, armeni etc.) și cea evreiască; ambele sunt nesemnificative din punct de vedere numeric. Politicienii și mass-media naționalistă turcă privesc cu suspiciune conceptul de drepturi ale minorităților, văzând în acestea un potențial de divizare a țării și națiunii. Această perspectivă este strâns legată de metanarațiunea sindromului Sèvres și este codificată atât în Tratatul de la Lausanne cât și în toate constituțiile Republicii Turce. Acestea din urmă recunosc doar non-musulmanii drept minorități (dar nu și pe aleviți) în baza unei interpretări minimaliste a prevederilor Tratatului de la Lausanne. Deși aleviții sunt diferiți de musulmanii sunniți (alevismul este puternic influențat de șiism și de practicile sufi) le-au fost asimilați acestora, iar kurzii sunt tratați ca musulmani și asimilați majorității etnice turce, chiar dacă limba lor este în mod fundamental diferită de turcă. Începând cu Constituția din 1961, toate legile fundamentale ale Turciei au proclamat caracterul “naționalist” și indivizibilitatea teritoriului și națiunii Republicii, a cărei unică limbă oficială este turca. În consecință, exercitarea drepturilor și libertăților depinde de respectarea definiției monolitice a statului și națiunii. Această logică constituțională a supraviețuit tuturor reformelor lanste în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. (Özbudun and Gençkaya 2009).

Una dintre cele mai durabile narațiuni secundare a metanarațiunii cu sindromul Sèvres este legată de separatismul și terorismul minorităților, în special a celei kurde. Este adevărat că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Partiya Karkerên Kurdistanê‎, PKK) a fost desemnat organizație teroristă de majoritatea comunității internaționale, cu excepția Rusiei și a altor câtorva entități. Totuși, legile Turciei cu privire la terrorism sunt atât de vagi – un fapt subliniat de rapoartele anuale ale Comisiei Europene cu privire la progresele făcute de această țară către integrarea europeană – încât acțiuni în instanță legate de terorism sunt deseori deschise împotriva unor partide, a unor politicieni sau a unor activiști pentru drepturile omului și ale minorităților naționale.

Nenumărați cetățeni turci de etnie kurdă au fost trimiși în judecată și încarcerați în ultimele decenii pentru că ar fi făcut parte și/sau ar fi ajutat PKK-ul sau grupări affiliate acestuia. Zeci de mii de turci și kurzi și-au pierdut viața în conflictul armat dintre stat și PKK. Politicienii naționaliști din majoritatea partidelor, precum și mass-media mainstream au un discurs naționalist în această logică a conflictului, care deseori țintește minoritățile în general și pe kurzi în special. Un astfel de discurs pleacă de la o premiză falsă, în condițiile în care atât actualul Partid Democratic al Poporului (Halkların Demokratik Partisi, HDP) pro-kurd, cât și PKK-ul au abandonat de ani de zile în mod official idea de secesionim, pentru a promova treptat obiectivul unei autonomii democratice pentru kurzii din Turcia (Gunes 2011: 90).

Naționalismul anti-occidental al islamiștilor

Metanarațiunea care pleacă de la sindromul Sèvres stă, de asemenea, la baza discursului naționalist al actualului regim al lui Recep Tayyip Erdoğan, un regim care reprezintă personificarea statului. Narațiunea regimului se înscrie în obsesia metanarațiunii tradiționale naționaliste vis-a-vis de supraviețuirea statului care este văzut ca fiid superior indivizilor și drepturilor lor. Regimul Eeroğan a adăugat și așa-numita viziune neo-Otomană în politica externă, care a dus la narațiunea privind statutul Turciei de mare putere într-o regiune care include Europa, Marea Neagră, Caucazul, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și vecinătatea acestuia (Pakistanul) și Africa musulmană. În inima acestei narațiuni este o teză cu privire la identitatea națională turcă în care se pune accentul pe Islam și pe trecutul otoman.

Rădăcinile actualualui regim se găsesc în mișcarea eminamente anti-Kemalistă și atni-occidentală a lui Necmettin Erbakan, fondată în 1969 sub numele de Viziunea Națională (Millî Görüş), care pretinde că are milioane de adepți în întreaga lume. Vederile anti-europene ale lui Erbakan erau extrem de cunoscute. Criticând eforturile Turciei de a se alătura Comunității Economice Europene în anii ’70, Erbakan a spus că “copiii acestei mărețe națiuni nu își au locul într-o oală creștină, drepturile și libertățile suverane nu pot fi abolite de o comunitate creștină. Viitorul și interesele Turciei pot fi protejate doar prin formarea unei piețe commune musulmane în care legăturile culturale și istorice sunt puternice” (Cayhan 1997: 89). În timpul regimului Erdogan, această expresie turcă a Islamului politic a fost armonizată cu simpatii fățișe față de Frații Musulmani, o organizație care este de asemenea anti-occidentală, rezultatul fiind un fel de suveranism Islamic care a stat în mare măsură la baza acțiunilor de politică externă ale Ankarei din ultimul deceniu. La baza acestor acțiuni stă o narațiune naționalistă potrivit căreia (1) Turcia este în mod legitim un jucător major în regiunea sa; (2) Turcia are capacitatea de a acționa ca un astfel de jucător; (3) Ambițiile regionale ale Turciei sunt obstrucționate de legăturile tradiționale cu Occidentul cultivate de republica Kemalistă laică. În consecință, este nevoie de o re-orientare către Est.

Toate aceste premize sunt false dar, întrucât apar în așa-numita doctrină a Patriei Albastre (Mavi Vatan), pentru moment ele continuă să ghideze politica externă a Turciei.`

Justificarea derivelor autoritare: regimul e statul

În categoria narațiunilor menite să securizeze regimul Erdoğan, există unele prin care se caută întărirea controlului autoritar asupra statului turc. Premiza falsă de la care pleacă aceste narațiuni este că “noua Turcie” (yeni Türkiye) aflată sub conducerea lui Erdoğan și a Partidului Justiție și Dezvoltare (Adalet Kalkınma Partisi, AKP) funcționează mai bine decât fosta Turcie, cea Kemalistă. Această premiză se bazează pe afirmații potrivit cărora noua Turcie este (1) mai democratică și mai echitabilă; (2) mai inclusivă în ceea ce privește grupuri excluse anterior – adică musulmanii conservatori; (3) condusă mai eficient de când a fost adoptat sistemul prezidențial. Aceste narațiuni prezintă regimul ca fiind în permanență amenințat de puteri străine (Statele Unite și Europa/Uniunea Europeană) sau de inamici interni ca mișcarea lui Fethullah Gülen, partidele de opoziției sau PKK-HDP. În mod previzibil, toți acești inamici sunt de vină în cazul în care regimul nu reușește să își îndeplinească oricare din numeroasele sale promisiuni, astfel încât tribunalele și închisorile sunt mereu pline.

În concluzie, există două categorii principale de narațiuni false în Turcia. Prima conține narațiuni legate de relația dintre statul turc și minorități, în special cea kurdă, care este semnificativă numeric și prezintă provocări. Natura delicată a acestei relații reprezintă un teren fertile pentru o multitudine de narațiuni publice și premize false al căror scop nu este acela de a rezolva problemele minorității respective ci de a securiza statul împotriva sa. A doua categorie include narațiuni menite să securizeze regimul în fața unor amenințări externe (politica externă) și inamici interni. Acest tip de discurs face recurs la naționalism (nu la patriotism). În cazul specific al Turciei, discursul despre securizarea regimului se alimentează de la o cultură politică foarte veche și o metanarațiune care pune accentul pe securizarea statului împotriva propriilor cetățeni.

 

 

Bibliografie:

Anderson, B. (2006) Imagined Communities, London: Verso.

Buzan, B., O. Wæver, and J. de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis, Boulder:             Lynne Rienner.

Cayhan, E. (1997) Dünden Bugüne Türkiye-Avrupa Birliği İlişkileri ve Siyasal

            Partilerin Konuya Bakışı [Turkey-European Union relations and the Positioning of             Political Parties from Yesterday to Today], Istanbul: Boyut Kitaplari.

Gingeras, R. (2011) "In the Hunt for the 'Sultans of Smack': Dope, Gangsters and the       Construction of the Turkish Deep State", The Middle East Journal, 65(3), 426-441.

Gingeras, R. (2017) Heroin, Organized Crime and the Making of Modern Turkey, Oxford: Oxford           University Press.

Guida, M. (2008) "The Sèvres Syndrome and 'Komplo' Theories in the Islamist and Secular           Press", Turkish Studies, 9(1), 37-52.

Gunes, C. (2011) The Kurdish National Movement in Turkey: From Protest to Resistance,             London: Routledge.

Jenkins, G. (2008) Political Islam in Turkey: Running West, Heading East? New York and            Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Karaosmanoğlu, A. (2000) "The Evolution of the National Security Culture and the Military in     Turkey", Journal of International Affairs, 54(1), 199-216.

Özbudun, E. and Ö.F. Gençkaya (2009) Democratization and the Politics of Constitution-making in Turkey, Budapest and New York: Central European University Press.

Söyler, M. (2015) The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and          Democracy, London and New York: Routledge.

Wæver, O. (2011) "Politics, security, theory", Security Dialogue 42(4-5), 465-480.

 

 

 

 

Alte articole
Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.

Oile negre ale familiei europene. Cum au găsit succesul – și au subminat UE – Viktor Orban și Boris Johnson, folosind aceleași rețete populiste

Oile negre ale familiei europene. Cum au găsit succesul – și au subminat UE – Viktor Orban și Boris Johnson, folosind aceleași rețete populiste

Boris Johnson și Viktor Orban abordează politica într-un mod similar: amândoi sunt populisti care tânjesc după lumina reflectoarelor, gata să exploateze dezbinarea din societățile lor. Cei doi împărtășesc și o ireverență față de Uniunea Europeană. Johnson a fost unul din exponenții taberei Leave, în timp ce Orban îi dă cu regularitate bătăi de cap Bruxellesului, sfidând valorile și politicile UE. Cei doi par să folosească aceeași rețetă pentru a-și consolida puterea, așa că logica dictează că și cei care li se opun vor ajunge la abordări similare.

Alegerile din iulie în Bulgaria: părți bune, părți mai puțin bune și necunoscute

Alegerile din iulie în Bulgaria: părți bune, părți mai puțin bune și necunoscute

Bulgaria se pregătește pentru noi alegeri parlamentare pe 11 iulie, ceea ce alimentează incertitudinea din viața politică a țării și ridică anumite semne de întrebare. În timp ce politicienii încearcă să ajungă la un consens, campania de vaccinare lentă a Bulgariei, efectele pandemiei de coronavirus, Pactul Verde al UE și cheltuielile anterioare ale guvernului rămân chestiuni nerezolvate.

Dragoș Mateescu

03 Dec 2020
Dragoș Mateescu

Timp de citire: 10 min
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein

11 Septembrie 2001 marchează cel mai sângeros moment al unui jihad global proclamat de Osama bin Laden și aliații săi împotriva Statelor Unite. Teroriștii au declanșat acest atac și în numele eliberării locurilor sfinte pe care le credeau ocupate de „cruciați” și „sioniști”. 11 Septembrie i-a convins pe americani că trebuie să îi vâneze pe jihadiști în întreaga lume. După 20 de ani și mai multe războaie, din Asia Centrală și Orientul Mijlociu până în Africa, jihadul continuă.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
11 Sep 2021
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*

Statele Unite au făcut trei mari greșeli în Afghanistan – două înainte de 11 septembrie, cea de-a treia după ce au invadat țara. Câte una în fiecare deceniu începând cu anii '80.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
08 Sep 2021
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia

State autoritare ca Rusia și China se folosesc de capitalul pe care îl au la dispoziție pentru a-și spori influența politică. Investițiile lor și împrumuturile pe care le acordă nu sunt însă atât de avantajoase precum sunt prezentate, iar unul dintre costurile ascunse ale prezenței lor e subminarea valorilor și standardelor democratice.

Vuk Velebit
Vuk Velebit
02 Sep 2021
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova

În cei 30 de ani de independență pentru Republica Moldova limba vorbită în acest teritoriu a fost folosită abil nu numai în disputele identitare interne, dar și ca instrument al războiului hibrid dus de Rusia pe teritoriul Republicii Moldova și dincolo de acesta.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
31 Aug 2021