Donează
În noiembrie 2020, guvernul turc, care controlează mai mult de 90% din media locală, a început să promoveze o narațiune despre întoarcerea țării la democrație, domnia legii și drepturile cetățenilor. Declarații publice ale unor înalți demnitari, inclusiv Președintele Erdoğan, semnalează de atunci că regimul este gata să refacă legăturile cu „Vestul”, adică Uniunea Europeană (UE) și statele membre influente, NATO, noua administrație SUA și Marea Britanie. Având în minte numeroasele schimbări radicale din trecutul politic al lui Erdoğan, încă o astfel de schimbare ar putea fi luată în seamă. Dacă privim, însă, contextul actual, deloc încurajator pentru Ankara, devine destul de clar că schimbarea de direcție e doar aparentă, iar principalul motiv pentru adoptarea noului discurs este degradarea economiei turcești și, în efect, diminuarea popularității regimului.
Furtuna perfectă: economia la pământ și context extern nefavorabil
Statisticile oficiale nu arată adevărata dimensiune a dezastrului economic, dar date compilate din surse externe și locale independente sugerează, într-adevăr, o situație dramatică.
Spre exemplu, analize produse de organizații independente ale angajatorilor (TÜSIAD) și angajaților (DISK) dau cifre ale șomajului între 23 și 27%, mult peste cifra de 17% comunicată de către Institutul Turc de Statistică. La asta trebuie adăugați alți parametri alarmanți. Între 2013 și 2020, o treime din PIB a dispărut, cu o cădere de la 960 miliarde USD la aproximativ 650 miliarde conform statisticilor Băncii Mondiale. PIB-ul pe cap de locuitor a înregistrat și el o scădere mare în aceeași perioadă, de la 12,500 USD la 7,800, cu o creștere relativă la 9,225 în octombrie 2020. Lira a pierdut anul trecut 20 procente din valoare față de dolarul SUA, fiind printre cele mai rău performante unități monetare. Inflația a crescut la peste 15 procente la momentul redactării acestui text. Pandemia COVID-19 a cauzat o contracție cu 10% a economiei în ultimele luni și o criză majoră a fost evitată doar prin reducerea unor dobânzi cheie în ciuda opoziției președintelui țării. Cu toate acestea, datoria externă a Turciei rămâne o chestiune îngrijorătoare, ajungând la peste 50% din PIB din noiembrie anul trecut. Asta în vreme ce investițiile străine directe au scăzut de la 3.6 procente din PIB în 2006 la mai puțin de 1.2 procente în 2019.
Îmbunătățirea relațiilor comerciale cu Marea Britanie în contextul Brexit pare a fi o sarcină relativ ușoară. Ambele țări au acum acces limitat la Piața Comună Europeană și trebuie să găsească soluții alternative. Noul acord, semnat de cele două părți pe 29 decembrie 2020 și valorând 2.5 miliarde de euro, este văzut ca o bază pe care să se construiască relații comerciale bilaterale mai bune în era post-Brexit. Însă refacerea completă a relațiilor cu UE și SUA și piețele lor mult mai mari ar putea fi o „misiune imposibilă” pentru Ankara.
Recentele numiri în noua administrație americană sugerează că SUA, sub administrația Biden, ar putea fi mai puțin înclinată decât a fost sub Trump spre tolerarea retoricii și acțiunilor anti-occidentale ale Turciei. Recentele sanțiuni pentru achiziționarea sistemelor de apărare anti-aeriană rusești S-400 sunt doar vârful icebergului. Sistemul bancar turcesc, deja slăbit de politicile guvernamentale, ar putea suferi o lovitură decisivă atunci când se va încheia procesul, într-o instanță de la New York, în care creditorul public Halkbank este acuzat de ajutarea Iranului pentru a evita sancținile impuse acelei țări de Washington. Numirile din noua administrație americană sugerează și că SUA va fi, cel mai probabil, mai activă în susținerea aliaților săi din Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și nordul Africii. O astfel de politică va veni, cu costuri incalculabile pentru Ankara, împotriva acțiunilor sale agresive din acele regiuni. Noua administrație de la Washington ar putea, de asemenea, să fie și mult mai categorică decât precedenta în relațiile cu Turcia pe subiectul degradării democrației, drepturilor omului și statului de drept din această țară.
Toate cele de mai sus și altele se aplică și în relația mult mai complexă cu Bruxellesul. Turcia beneficiază deja, încă din 1995, de avantajele Uniunii Vamale cu UE, iar din martie, 2016, și de acordul, foarte avantajos din punct de vedere financiar, privind stoparea imigranților ilegali din Turcia către Europa. Turcia continuă să fie formal și o țară candidată pentru a deveni membru al UE. Totuși, tendința autoritară a regimului actual a dus la suspendarea procesului de aderare, amânând și negocierile pentru avansarea Uniunii Vamale.
Deci, în acest context, cât de credibil este discursul lansat recent la Ankara despre întoarcerea la democrație și despre relațiile cu UE fiind o prioritate pe agenda Turciei? Pe scurt, nu este credibil.
Erdoğan vrea în UE fără stat de drept și cu jurnaliștii în pușcărie
Totul a început la mijlocul lui noiembrie 2020 când Președintele Erdoğan a vorbit la o ședință a partidului său de guvernământ, AKP, despre importanța statului de drept pentru „investiții și creșterea economică”. Acea declarație a fost acompaniată imediat de cea a lui Abdulhamit Gül, ministrul justiției, care a cerut instanțelor să implementeze hotărârile finale ale Curții Constituționale și ale Curții Europene pentru Drepturile Omului. Mai recent, probabil presat de degradarea accentuată a economiei și finanțelor, Președintele Erdoğan a insistat că Turcia vede viitorul său în Europa și dorește „să deschidă o nouă pagină în relațiile cu UE”. Președintele și ministrul său de externe, Mevlut Çavuşoğlu, au repetat acest mesaj două zile mai târziu, la o întâlnire cu ambasadorii UE la Ankara.
Acesta este, însă, doar un nou exemplu de narațiune falsă. Din noiembrie 2020, Președintele avea toate instrumentele instituționale la dispoziție pentru ca cel puțin să inițieze reforme în sprijinul narațiunii sale. Îmbunătățirea relațiilor presupune ca Turcia să îndeplinească condițiile de bază solicitate de aliații occidentali, în mod special cei europeni: democrație, respect pentru drepturile individuale și ale minorităților și, mai presus de toate, domnia legii (statul de drept). Deși Președintele are puteri aproape absolute conform constituției actuale, amendată prin referendumul din 2017, nu a adoptat nicio măsură formală pentru a reinstitui normele statului de drept.
Din contră, instanțele locale continuă să ia hotărâri împotriva celor definitive emise de Curtea Constituțională și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cazuri judiciare. Dintre acestea cele mai notorii sunt cel al fostului lider al partidului pro-kurd HDP, Selahattin Demirtaș, și cel al omului de afaceri, filantrop și militant pentru drepturile omului, Osman Kavala. Cei doi sunt la ora actuală încarcerați deși procurorii nu au putut aduce dovezi solide în instanțe pentru a susține acuzațiile de colaborare cu organizații teroriste și, respectiv, încercarea de a răsturna guvernul legitim.
Având în vedere controlul exercitat asupra justiției de către executiv și Președinție, conform cu amendamentele constituționale, opoziția Președintelui față de eliberarea celor doi este decisivă. Vorbind cu jurnaliștii la 9 decembrie 2020, Erdoğan a declarat: „în mod cert nu am voie să intervin în treburile justiției dar [...] nu avem de gând să protejăm așa-zisele drepturi ale unui terorist, în mod special unul ca Selahattin Demirtaș.” Ori de câte ori Curtea Constituțională decide eliberarea lui Demirtaș și Kavala, pe baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, procurorii deschid noi cazuri penale împotriva lor. Astfel, au petrecut ani buni în detenție din 2016 și, respectiv, 2017, deși verdicte finale nu au fost pronunțate împotriva lor.
Calitatea slabă a implementării legii și subordonarea justiției față de executiv în Turcia sunt dincolo de orice dubiu. Sunt mii de cazuri ce sprijină această idee, multe din ele ajungând la Curtea Constituțională sau chiar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cele mai multe sunt deschise cu referire la legislația anti-terorism, vag formulată dar draconic interpretată, care permite abordări subiective.
Turcia este astăzi țara din regiune în care sunt încarcerați cei mai mulți jurnaliști și care apare pe ultimul loc în clasamentul regional privind indicatorii statului de drept. Libertatea de expresie este principala victimă. Raportul pe 2020 despre Turcia al Human Rights Watch indică multe cazuri în care Consiliul Suprem pentru Radio și Televiziune (RTÜK) a impus amenzi foarte mari pentru stații radio și TV, precum și pentru entități media de pe internet, pentru programe critice la adresa guvernului. Același raport demonstrează că regimul de la putere a folosit pandemia COVID-19 ca pretext pentru a promova legislație care limitează și mai mult drepturile cetățenești în general și dreptul la expresie în particular. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene privind progresul Turciei în aderarea la UE confirmă și ele, cu numeroase exemple, regresul statului de drept și al protecției drepturilor omului, mai ales după lovitura de stat eșuată din iulie 2016.
Lupta cu terorismul, pretext pentru consolidarea statului autoritar
Țintele preferate ale monolitului justiție-executiv sunt indivizii și organizațiile pe care le vede asociate cu cele două entități principale desemnate de Ankara drept „organizații teroriste”. Prima este miliția kurdă Partiya Karkeren Kurdistane (PKK), cea de-a doua fiind așa-zisa Organizație Teroristă Fetullah Gülen (FETÖ). FETÖ se referă la toți indivizii asociați într-un fel sau altul cu Fetullah Gülen, un cleric islamic sunni rezident în SUA, fost aliat al AKP şi al lui Erdoğan dar apoi acuzat de către regimul de la Ankara pentru că ar fi organizat lovitura de stat eșuată din iulie 2016. Însă, având în vedere formularea vagă a legislației anti-teroriste, practic orice oponent al regimului poate fi acuzat și judecat pentru legături cu una din cele două entități. Mii de astfel de cazuri sunt înregistrate de puținele instituții media și organizații civice rămase independente. La aceste cazuri trebuie adăugate cei mai mulți de o sută de mii de oameni (inclusiv sute de copii și nouă străini) judecați pentru insultarea Președintelui (articolul 299 Cod Penal) și/sau pentru denigrarea națiunii turce, a statului sau a instituțiilor statului (articolul 301 Cod Penal).
Toate datele de mai sus ar fi suficiente pentru a demonstra, cel puțin la momentul actual, falsitatea narațiunii guvernamentale despre întoarcerea la domnia legii și la drepturile omului. Alte trei evenimente recente susțin această tristă concluzie. Primul se referă la noua lege care reglementează rețelele sociale de pe internet, adoptată în vara trecută și implementată în etape în acest an. Această lege permite controlul guvernamental asupra companiilor turcești și străine din domeniu și va face posibilă cenzura și aplicarea legislației restrictive asupra tuturor platformelor de comunicare socială, fie ele locale sau străine.
Cel de-al doilea eveniment semnificativ este adoptarea în parlament, la 27 decembrie 2020, a unei legi ce permite executivului controlul asupra organizațiilor civice, turcești și străine, care sunt active oficial pe teritoriul Turciei. Conform textului legii, ministrul de interne poate înlocui membrii și administratorii acelor organizații civice dacă sunt investigați/investigate pentru acuzații de terorism. Ministrul poate de asemenea să ceară instanțelor să oprească și/sau interzică activitățile acelor organizații. Având în vedere că definițiile privind terorismul și activitățile teroriste sunt foarte vagi iar jurisprudența subiectivă, este de așteptat ca această lege să fie folosită pentru limitarea chiar mai mare a drepturilor de asociere.
Cel de-al treilea și ultimul eveniment semnificativ este reprezentat de protestele recente de la Universitatea Bosfor, cea mai prestigioasă din țară. Președintele Republicii a folosit prerogativele conferite de amendamentele constituționale pentru a numi un nou Rector la acea universitate. Persoana în cauză are dificultăți de exprimare în limbile turcă și engleză și există dovezi privind faptul că a plagiat în publicațiile sale. Protestele cadrelor academice și ale studenților au fost întâmpinate de către poliție cu violență disproporționată. Președintele Erdoğan și alți demnitari înalți, laolaltă cu imensa mașinărie a presei pro-guvernamentale, i-au acuzat pe protestatari că sunt „teroriști” care uneltesc împreună cu forțe străine. La numai câteva zile de la eruperea acelui conflict, pe 6 decembrie 2020, Biroul Prezidențial a emis un decret special. Acesta permite transferul bunurilor mobile „fără nicio condiție” între poliție și jandarmerie, armată și Agenția Națională de Informații (MIT) „în cazul unor incidente teroriste și societale și mișcări sociale violente care amenință serios securitatea națională, ordinea și securitatea publică”. Termenii din nou vagi în care este formulat decretul și istoricul regimului actual permit speculația că guvernul se pregătește pentru a suprima proteste civile potențial masive și pentru a anula drepturile civile.
Toate aceste detalii sugerează că Turcia pășește într-o direcție fundamental divergentă față de valorile care îi unesc pe aliații săi occidentali. Este deja o țară unde legea permite Președintelui să controleze executivul, legislativul, justiția, forțele armate, media, societatea civilă și instituțiile academice. Din momente ce unii din pașii în această direcție au fost făcuți în ultimele luni, narațiunea despre o întoarcere în Europa și la valorile europene este falsă în cel mai bun caz. Orice persoană competentă în domeniul științelor politice ar interpreta o astfel de narațiune mai degrabă ca o perdea de fum acoperind ceea ce de fapt reprezintă pași în direcția opusă, către controlul totalitar al societății. În aceste condiții, având în vedere importanța strategică a Turciei, doar o relație pur tranzacțională ar putea fi valabilă pentru UE, SUA și alți actori occidentali. Rămâne de văzut, însă, cum ar putea o astfel de relație să funcționeze în secolul XXI.
