Regiunea Cernăuți din Ucraina, sau Bucovina de Nord, fost în general scutită de bombardamente, dar nu și de război, pentru că bărbații au fost mobilizați. Veridica a vrut să vadă care e impactul războiului acolo și dacă e adevărat că românii sunt discriminați, cum afirmă suveraniștii de la București.
Intrarea în Cernăuți @Alex Craiu
„Am văzut sute de oameni care au venit să-i ia acasă pe refugiații ucraineni, să-i ducă la un aeroport, să-i ducă la gară, dar înainte de asta să-i hrănească”
Literele chirilice și cupolele bisericilor în formă de ceapă sunt primele semne ale trecerii frontierei româno-ucrainene. În acele meleaguri, unde pare că se extinde o Românie dincolo de granițele noastre naționale, localnicii cu pașapoarte ucrainene, dar care au rădăcini românești, trăiesc atât cu frica războiului cât și cu teama de a fi uitați de țara pe care o numesc adesea „Patria Mamă”.
Panou publicitar al armatei in Cernăuți @Alex Craiu
Frigul acestei dimineți de iarnă mă găsește pe străzile adiacente drumului principal care străbate centrul orașului Cernăuți. Moștenirea arhitecturală a imperiului austro-ungar este evidentă. Un amalgam între tradiționalismul european și tendințele moderne, clădirile eclectice ale orașului sunt un melanj de stiluri. De pe aceste străzi se zăresc în depărtare fațadele clădirilor ornate cu detalii fine, similare celor din Viena, Praga sau Budapesta. De-a lungul anilor, orașul a fost și un veritabil far de cultură, unde personalități de seamă, precum Mihai Eminescu și Iancu Flondor, au contribuit la dezvoltarea literaturii române. Pe unele dintre clădirile acestea, tricolorul României atârnă înghețat.
În fața primăriei din Cernăuți, nu departe de intersecția cu strada Eminescu, l-am întâlnit pe Serghei Hakman, doctor în istorie, politolog și șef-adjunct al Centrului Regional de Formare a Funcționarilor Publici din Cernăuți. Trăgând în piept aerul rece, ca de cerc polar, Hakman îmi povestește inevitabil despre război, însă prima precizare pe care o face este legată de sprijinul pe care România l-a acordat Ucrainei la începutul invaziei la scară largă.
Serghei Hakman, interviu în centrul Cernăuțiului @Alex Craiu
„România, în perioada războiului mare, a dovedit că este o țară prietenă. Eu am fost în primele zile la frontiere și am văzut cozile cele mari ale oamenilor care încercau să se evacueze. De partea cealaltă a frontierei, am văzut sute de oameni care au venit să-i ia acasă pe refugiații ucraineni, să-i ducă la un aeroport, să-i ducă la gară, dar înainte de asta să-i hrănească. Era prima dată când vameșii români întrebau câți copii aveți, nu în scopul controlului, dar pentru a-i da o păpușică fetiței și o mașinuță băiețelului. Aceste chestii nu pot să le uit.”
Discuția noastră este temporar întreruptă de trâmbițașul care, la ora 12 precis, cântă imnul Ucrainei de pe unul dintre balcoanele primăriei, așa cum o face în fiecare zi. Ochii lui Hakman strălucesc de bucurie la auzirea imnului, care se încheie cu un puternic strigăt: „Slava Ukraini”. Această lozincă, urmată de răspunsul „Heroyam Slava”, tradus prin „Glorie eroilor”, își are originile încă din Al Doilea Război Mondial. Sloganul este utilizat frecvent în politica contemporană din Ucraina, câștigând o popularitate și mai mare în urma evenimentelor de la Euromaidan. În acea perioadă, își amintește Serghei Hakman, țara vecină care părea cât de cât prietenoasă, l-a dezamăgit profund.
Un trâmbițaș cântă imnul Ucrainei la ora 12 fix în Cernăuți @Alex Craiu
„Eu mi-am făcut serviciul militar în Moscova și eram gata să apăr acest oraș cu arma în mână”, îmi spune Hakman. „În 20 februarie 2014, am simțit în primul rând o trădare; nu atât o primejdie față de viața proprie, cât o trădare. Eu eram gata să vă apăr și voi îmi puneți un cuțit în spate? Asta e chiar trădare din toate punctele de vedere. Nu mai vorbim de faptul că această agresiune nu a fost provocată cu nimic din partea Ucrainiei, mai ales că aici mai vorbim de alt aspect, că totuși Ucraina a renunțat la armele sale nucleare, primind, în schimb, garanțiile Rusiei, Statelor Unite și a Marii Britanii în prezența Chinei și Franței. A primit aceste garanții ale independenței și integrității teritoriale. [Este ca și cum] ai lăsat niște bani în bancă și banca ți i-a furat. Deci e o tâlhărie la nivel extraordinar.”
În spatele interlocutorului meu sunt clădirile a căror arhitectură fascinantă îmi atrage uneori privirea. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că locuitorii orașului Cernăuți au fost norocoși, relativ vorbind, întrucât aici bombardamentele nu au mutilat fațadele construcțiilor, așa cum au făcut-o în estul îndepărtat al Ucrainei. Uitându-mă în jur, aproape că nu-mi vine să cred că în aceeași țară, mor soldați pe front și civili în orașe chiar în timp ce iau acest interviu.
Români morți pentru libertatea Ucrainei
Trădarea despre care vorbește Serghei Hakman este resimțită profund și de restul locuitorilor din regiune, însă de ce ar fi românii din Cernăuți atât de afectați de război din timp ce regiunea lor nu a fost niciodată asediată sau bombardată? Urma să găsesc răspunsul...
În zonele rurale din regiunea Cernăuți, pozele militarilor căzuți sunt afișate în piațetele centrale @Alex Craiu
Ies din oraș și iau drumul spre Storojineț. Afișele publicitare cu mesaje patriotice și fotografii cu militari împânzesc piațetele centrale ale comunelor prin care trec. Un un panou uriaș cu astfel de fotografii e scris cu majuscule „Credem, căutăm și așteptăm eroii dispăruți și capturați ai comunității noastre”. Multe dintre numele pe care le citesc în dreptul fotografiilor au o rezonanță românească. Rapid, îmi dau seama că deși războiul n-a venit aici, oamenii de-aici au mers la război: unii au mers voluntar, alții au fost chemați la datorie. În locurile memoriale unde sunt omagiați eroii căzuți, sunt și fotografiile unor militari care au murit înainte de 2022, atunci când războiul era doar în estul Ucrainei, în Donețk și Luhansk.
În biroul lui din primăria comunei Ciudei l-am întâlnit pe Anatol Pițul, primarul de aici. Deopotrivă mândru dar și recunoscător, el îmi povestește despre ajutoarele din partea României, inclusiv generatoare, burse pentru elevi, precum și suport pentru dezvoltarea infrastructurii educaționale din comuna lui. Există șapte școli în comună, cu predare în limba română în majoritatea lor. Însă nu trece mult timp până începem să vorbim despre elefantul din cameră:
„În jur de 110 oameni din comuna noastră astăzi luptă pe front. Sunt care au fost răniți, avem și care au fost, cu părere de rău, omorâți și astăzi sunt înmormântați aici la noi. Slavă Domnului în ziua de astăzi, comparat cu alte comune, la noi doar doi avem înmormântați și cinci avem care sunt pierduți fără de știre”.
Credem, căutăm și așteptăm eroii dispăruți și capturați ai comunității noastre @Alex Craiu
În pofida afirmațiilor propagandei pro-ruse, învățământul în română nu a fost interzis în Ucraina
Suveraniștii din România, și nu numai ei, vorbesc constant despre persecutarea comunității de români din Ucraina afirmând în primul rând că aceștia nu își pot folosi limba și bisericile. L-am întrebat pe primarul Pițul dacă este adevărat că limba română a fost interzisă în școlile din comunitățile românești pe care le cunoaște. Mi-a răspuns întrebându-mă dacă aș dori să vizitez liceul din Ciudei, aflat la câteva străzi distanță de primărie.
Primarul comunei Ciudei, Anatol Pițul @Alex Craiu
Liceul numărul 1 din Ciudei este una dintre cele mai vechi instituții de învățământ în limba română din Bucovina de Nord, construită acum 209 ani. Predarea a fost constant în limba română, chiar și în perioada austro-ungară și sovietică, când scrierea era cu litere chirilice. Aproape 95% dintre cadrele didactice sunt absolvenți ai acestui liceu.
„De când există instituția noastră, toate obiectele noi le-am predat în limba română. Sunt încercări de partea profesorilor de a preda și istoria Ucrainei în limba de stat, obiectele de apărare a patriei, specialități care se predau mai bine în limba ucraineană decât în limba română”, spune Radu Emanoil, directorul liceului. Narațiunile propagandiste care, mult timp, au țintit spre deteriorarea relațiilor româno-ucrainene sunt și mai puțin credibile într-un loc ca acesta, cu tablourile marilor scriitori români puși la loc de cinste în sălile de clasă.
„Gândim românește, trăim românește, predăm limba română și educăm generații de români” continua Maria Micăilu, profesoara de limba română din acest liceu. „Trăind în Ucraina, trebuie să respectăm legile statului și să învățăm și limba ucraineană, alături de cea maternă, asta nu e o crimă, e o datorie a cetățeanului care trăiește în țara respectivă.”
Radu Emanoil, directorul liceului nr 1 din Ciudei @Alex Craiu
Alături de director și de profesoara de limba română, merg pe coridorul proaspăt renovat, decorat cu plante excelent îngrijite. Deși regiunea Cernăuți este considerată o zonă relativ sigură, de fiecare dată când alarmele aeriene sună, îmi spune doamna Micailu, protocolul trebuie urmat. „Războiul ne ține pe toți într-un stres permanent, respectăm, fugim în adaposturi, în timpul alarmei, lăsăm totul și fugim.
Mergem în beciurile nu tare bine pregătite, noi nu ne-am pregătit de război, am arendat pe unde am putut beciurile, al nostru mai este mai umed și mai friguros, deși sunt anumite cerințe față de amenajarea lor. Slavă Domnului că aceste alarme sunt doar de avertizare și nu a avut loc niciun atac. Și copiii s-au obișnuit deja. La început se speriau.”
Seara se lasă friguros și, după ce îmi iau la revedere de la cei care m-au primit aici, revin spre Cernăuți pe drumurile peticite și ciuruite de gropi. Ultimele alarme aeriene au fost acum două zile. E liniște în Cernăuți pentru că războiul n-a ajuns aici, însă oameni de aici au mers la război.
