Donații
Veridica.md
În ultimii ani, relațiile dintre Polonia și Rusia au fost marcate de tensiuni izvorâte din felul în care fiecare parte a ales să interpreteze istoria secolului al XX-lea. Neavând o imagine clară și roz a viitorului, Rusia manipulează din ce în ce mai agresiv trecutul. Dar și guvernul polonez folosește la rândul său metode radicale pentru a-și impune propria viziune asupra istoriei. Care sunt avantajele și dezavantajele acestor politici agresive de rescriere a istoriei?
Dirijorul iese din umbră
„Mânați de ambiții proprii, excesive, politicienii Poloniei interbelice sunt cei care și-au predat națiunea, neamul polonez, mașinăriei de război germane și au contribuit în general la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial”, a spus președintele Federației Ruse Vladimir Putin la 19 decembrie, 2019, menționând Polonia ca fiind țara responsabilă pentru declanșarea războiului în 1939. Această afirmație a președintelui Putin a marcat un moment crucial al campanei rusești de dezinformare, menită să submineze teoriile acceptate de istoricii europeni cu privire la ultimele decenii, care nu pun autoritățile sovietice într-o lumină favorabilă. Revizionismul istoric a fost o caracteristică a regimului lui Putin chiar de la început. Totuși, până la atacul Rusiei asupra Ucrainei în 2014, nu îmbrăcase o formă atât de radicală. Deși concertul propagandistic începuse deja, tonul a fost imprimat de jurnaliștii, analiștii și activiștii politici din afara structurilor guvernamentale (dar aserviți Kremlinului). Vladimir Putin, din poziția sa de dirijor, a preferat să rămână în umbră, dar nici măcar el nu a ezitat să condamne pe față pactul Molotov - Ribbentrop atunci când a fost nevoie.
După 2014, și alții s-au alăturat spectacolului, cu toții specialiști în atacuri împotriva Poloniei, Ucrainei sau Țărilor Baltice: ministrul culturii de la acea vreme, Vladimir Menidsky, care era și liderul Societății istorice militare rusești, Președintele Dumei de Stat, Veaceslav Volodin, șeful Serviciului de informații externe Serghei Narîșkin, precum și diplomați ruși. Într-un final, mai precis în Decembrie 2019, președintele Vladimir Putin și-a asumat rolul principal și, în patru ocazii diferite, a promovat istoria alternativă. S-a bazat pe documente bine-cunoscute de istorici pentru a pregăti un rechizitoriu de amator prin care acuza Polonia interbelică de a se fi aliat cu Hitler, de complicitate împotriva păcii din Europa, precum și de anti-semitism.
Putin a ales să ignore aproape în întregime caracterul totalitar al Uniunii Sovietice, colaborarea sa tactică cu cel de-al Treilea Reich în distrugerea păcii în Europa, precum și agresiunea din prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial. A urmat câte ceva în fiecare lună, Polonia fiind vizată de fiecare dată. În primul rând, îndepărtarea plăcilor comemorative din Tver în amintirea victimelor Marii Terori și a prizonierilor de război polonezi uciși în operațiunea sovietică de la Katyn (când aproape 22000 de ofițeri de armată și intelectuali au fost executați de NKVD în aprilie și mai 1940). La puțin timp după aceea, Duma de Stat a fost gata să anuleze rezoluția adoptată de Congresul deputaților poporului în decembrie 1989 care condamna pactul Molotov - Ribbentrop. În sfârșit, președintele Putin și-a asumat rolul de istoric adresându-se publicului occidental printr-un articol publicat în The National Interest, o revistă americană de relații internaționale. Articolul includea interpretări tipic neo-Staliniste ale cauzelor războiului, așa cum erau ele promovate de diplomația rusă, în care Polonia era prezentată ca una dintre părțile vinovate.
Cifrele nu mint
Impactul noii politici rusești privind istoria e deja vizibil. Anul trecut a fost publicat un raport întitulat „Imaginea Poloniei în Rusia prin prisma disputelor istorice”, bazat pe un sondaj de opinie realizat de Centrul Levada din Rusia pentru Centrul polono-rus pentru dialog și înțelegere, un articol care prezintă date foarte interesante. Una dintre întrebări se referă la țările responsabile pentru declanșarea războiului. Deși mai mult de 80% dintre respondenții ruși menționează Germania în acest context, unul din cinci ruși indică Regatul Unit, unul din șapte menționează URSS și SUA, iar unul din zece indică Polonia, prima victimă a celui de-Al Doilea Război Mondial, atacată în 1939 atât de Germania nazistă, cât și de Uniunea Sovietică. „Este foarte posibil ca mai ales ultimul număr să fie un rezultat direct al campaniei Kremlinului, care se desfășoară deja de ceva timp, cu scopul de a șterge orice responsabilitate a Uniunii Sovietice pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, dând vina pe alte state” spun autorii raportului. Totuși, trebuie menționat faptul că 15% dintre ruși văd în URSS una dintre forțele care s-au aflat în spatele conflictului.
Potrivit raportului, „din perspectiva Poloniei, este uluitor gradul de ignoranță cu privire la masacrul de la Katyn: doar aproape o jumătate dintre ruși (54%) au auzit de el. Cine cred ei ca i-a ucis pe prizonierii de război polonezi? 43% dintre cei care au auzit despre masacru spun că Germania. Un studiu realizat de Centrul Levada în 2010 indica faptul că doar 18% dintre respondenți atribuiau crima Germaniei. Doar 14% (față de 19% în 2010) dintre respondenți dau vina pe autoritățile sovietice staliniste.” A fost nevoie de 10 ani pentru a se produce această schimbare dramatică în rândul rușilor obișnuiți în ceea ce privește informațiile despre această crimă majoră comisă de sovietici.
În același timp, propaganda „monumentală ” a lui Putin se așază pe sol fertil. Aproape 90% dintre ruși au auzit că Polonia a îndepărtat monumentele soldaților Armatei Roșii, dar numai 12% înțeleg de ce a făcut-o. „Această chestiune a fost folosită în mod eficient de către autoritățile rusești pentru a declanșa sentimente negative împotriva Poloniei în rândul populației”, subliniază raportul.
Cine este adevăratul inamic?
De ce are nevoie Kremlinul de o nouă istorie a lumii? Pentru că e cea mai simplă soluție, dacă nu chiar singura, într-un moment în care Putin nu are o politică internă coerentă care să ofere speranță pentru dezvoltarea țării. În lipsa unei viziuni a viitorului Rusiei care să unească națiunea, Moscova alege să creeze o viziune a trecutului pe care cei mai mulți ruși o vor accepta fără rezerve: noi suntem puterea care a învins Nazismul. Identitatea națională rusească în vremea lui Putin se bazează pe tipare tradiționale dovedite (ușor de înțeles și viabile din punct de vedere social) care se referă la identitatea internațională a Rusiei ca aceea a unei superputeri, chiar foarte aproape de statutul de super-erou. După cum spunea recent unul dintre politicienii ruși de frunte, Veaceslav Volodin, „Europa există pentru că soldații și ofițerii sovietici au făcut posibil acest lucru, cu prețul vieții lor.”
Mitul mesianic al celui care salvează lumea din ghearele răului absolut este menit să spele sau să invalideze paginile negre din istoria Uniunii Sovietice, să legitimeze regimul autoritar și toate războaiele care au urmat, de la intervențiile militare în Ungaria, Cehoslovacia și Afganistan, până la participarea în conflicte contemporane – agresiunea împotriva Ucrainei, anexarea Crimeii și intervenția in Siria. Conform interpretării neo-Sovietice moderne, toate aceste acțiuni au fost defensive și justificate de contextul internațional. Apoteoza ordinii dispuse la Ialta și justificarea violenței în politica internațională sunt menite să servească implementării intereselor strategice contemporane ale Moscovei, care includ în primul rând hegemonia în zona post-sovietică și reconstrucția arhitecturii europene de securitate (care înseamnă limitarea prezenței și influenței SUA în Europa; marginalizarea rolului NATO, care pentru Kremlin este inamicul principal și o amenințare la adresa supraviețuirii Rusiei; crearea unei zone de securitate tampon în Europa Centrală și asigurarea dreptului real de veto pentru Moscova în procesul decizional privitor la securitatea Europei). În acest sens, „Istoria” este mai degrabă un set eclectic de mituri, un material din care se poate forma orice poveste, iar noua politică privind istoria face parte din propaganda de stat. Datele istorice și interpretarea lor joacă un rol secundar atunci când este vorba de interesele politice ale decidenților.
Defăimarea Poloniei, sugerarea ideii că aceasta a fost cea care a provocat izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și este responsabilă pentru anihilarea evreilor în timpul războiului, a fost menită probabil să aibă un impact negativ asupra relațiilor și așa serios degradate dintre Polonia și Comunitatea Europeană. Totuși, Uniunea Europeană, în ciuda tensiunilor dintre Bruxelles și Varșovia, și-a exprimat întreg sprijinul pentru acest stat membru. „Comisia Europeană nu va tolera atacuri asupra Poloniei și își exprimă solidaritatea față de această țară și cetățenii ei” a spus Vera Jourova, Vice-președinte al Comisiei Europene. Este improbabil ca propaganda Kremlinului să influențeze în mod radical opinia publică europeană, care cunoaște rolul ambiguu al Rusiei în cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum înțelege și ce interese are Putin în acest război de dezinformare. Până la urmă s-a dovedit că imaginea Poloniei in lume poate fi cel mai rău afectată chiar de .........guvernul polonez însuși.
O nouă lege a memoriei
Aici vom vorbi doar despre politica externă, pentru că ar fi nevoie de un articol separat pentru a descrie felul în care noua abordare poloneză a istoriei i-a divizat pe polonezi. Un lucru pare cert: dacă Polonia nu ar fi practicat ea însăși revizionismul istoric, ar fi fost o țintă mult mai greu de atins pentru Putin. Politicienii din partidul Lege și Justiție și-au început mandatul cu comentarii despre Germania, cum au fost cele ale Ministrului adjunct al Apărării de la vremea aceea, Bartosz Kownachi, care a spus: „n-o să ne învețe pe noi copiii și nepoții unor degenerați” cum trebuie să arate o țară democratică. Ministrul de Interne Mariusz Blaszczak a sugerat că Poarta Zorilor din Vilnius (care acum se află în Lituania), precum și Cimitirul apărătorilor din Lviv (astăzi: Ucraina) ar trebui imprimate pe noile pașapoarte poloneze. A urmat apoi ideea de a cere despăgubiri Germaniei pentru pierderile suferite în Al Doilea Război Mondial. Pasul următor a fost înlocuirea directorului Muzeului celui de-Al Doilea Război Mondial din Gdansk și reconfigurarea expoziției centrale conform indicațiilor politice, astfel încât să prezinte perspectiva „poloneză” a războiului. Ideea a fost de fapt de a minimiza sau chiar neutraliza problema pogromurilor anti-evreiești comise de polonezi. Miza nu este doar păstrarea statutului de națiune victimă, nu agresoare, și prin extensie a componentei identității colective, dar și de a cultiva narațiunea privind o Polonie prietenoasă față de evrei. O țară în care polonezii nu au comis pogromuri, nu au luat parte la Holocaust, au fost ospitalieri cu evreii și – dacă ne uităm la numărul de copaci din Yad Yashem (polonezii au reprezentat cel mai mare contingent al „Drepților între popoare”: non-evrei recunoscuți de Yad Vashem pentru faptul că și-au riscat viața pentru evrei în timpul Holocaustului) – cu siguranță au ajutat atunci când a venit vremea încercărilor grele.
Dorința de a spăla pagini din istoria Poloniei a dus la crearea, de către guvernul de extremă dreaptă, a unei noi legi a memoriei, în 2018. Un proiect de lege introduce o pedeapsă de până la trei ani în închisoare pentru „oricine acuză în mod public și fără susținere faptică națiunea poloneză sau statul polonez de responsabilitate sau complicitate la crimele naziste comise de cel de-Al Treilea Reich german (...) sau orice alte crime de război, crime împotriva umanității sau crime împotriva păcii”. Legea propusă era similară celei din Rusia, conform căreia să spui că Uniunea Sovietică a fost un stat agresor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau să îi descrii acțiunile ca fiind crime de război reprezintă o infracțiune.
Autoritățile poloneze și-au explicat demersul prin faptul că de multe ori se face referire la lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau conduse de naziști pe tărâm polonez prin sintagma „Lagărele poloneze ale morții” (folosită de Barack Obama în discursul său din 2012). Opoziția a spus că legea ar suprima libera exprimare și ar lăsa la latitudinea judecătorilor și procurorilor chestiuni de natură istorică, aceștia putând fi mai motivați de politică decât de acuratețea științifică. Noua lege a generat critici în Polonia și a avut repercusiuni internaționale. „Nu vom accepta nicio limitare a cercetării istorice veridice” a spus premierul israelian Benjamin Netanyahu. Autoritățile americane, israeliene și ucrainene au denunțat legea. Modul în care legea a fost impusă, prin ocolirea procedurilor legislative în vigoare, a provocat de asemenea critici pe scară largă. Publicațiile internaționale au scris despre Polonia exclusiv în context negativ timp de șase luni. Până la urmă, guvernul polonez a retras amendamentul la Legea privind Institutul Memoriei Naționale.
Un plan viclean?
Anul acesta a fost mare zarvă în legătură cu o lucrare științifică publicată în 2018. Acest lucru s-a datorat procesului intentat împotriva autorilor volumului de 1700 de pagini intitulat „Noaptea fără de sfârșit”, în care istorici de la Centrul pentru Cercetarea Holocaustului analizează activitățile ocupantului: persecutarea evreilor, crearea de ghetouri, acțiuni de lichidare și vânarea supraviețuitorilor. Prioritatea autorilor a fost nu de a stabili câți polonezi au dat o mână de ajutor la operațiunea privind „ Soluția Finală a Chestiunii Evreiești” inventată și inițiată de Germania nazistă. Cu toate acestea, Barbara Engelking și Ian Grabowski au fost acționați în instanță de o nepoată a unui primar de sat din timpul războiului care, conform unui supraviețuitor evreu citat într-un studiu co-redactat de oameni de știință, a fost complice la asasinarea a 18 evrei care își găsiseră refugiu din calea naziștilor într-o pădure din estul Poloniei. Dar judecătorul a respins solicitarea de despăgubiri în valoare de 21.500 de euro făcută de Filomena Leszczynska, care era sprijinită în acțiunea pornită în instanță de o organizație finanțată parțial de stat, care avea ca obiect de activitate „protejarea bunului renume al Poloniei și al națiunii poloneze.” Judecătorul a spus că a decis împotriva acestor despăgubiri pentru că deciziile instanței „nu ar trebui să aibă de descurajare a cercetării științifice”. Judecătorul a hotărât ca oamenii de știință să își prezinte în scris scuzele față de Leszczynska. Având în vedere că toate ziarele importante din Vest au scris despre cazul care privea un mic paragraf dintr-o publicație academică de nișă, aducând iar în prim-plan relațiile complicate dintre polonezi și evrei, merită să ne întrebăm dacă toată această agitație i-a servit în vreun fel Poloniei. Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: NU.
În cazul Rusiei, care este ghidată de un izolaționism extrem în relațiile sale cu Vestul, minciunile și manipulările sunt probabil cea mai bună strategie, în special din perspectiva politicii naționale rusești. Acestea ajută la menținerea imaginii unei națiuni puternice, hotărâte, mândre și gata oricând să își apere valorile. Dar în cazul unei țări care este membră a Uniunii Europene și localizată la granița de est a acesteia, purtarea unui război pentru memoria colectivă care o exclude din comunitate pare să nu aibă niciun sens. Pentru „afacerile interne”, oferă niște beneficii pe termen scurt: consolidează polarizarea, cimentează electoratul de bază în jurul unor simboluri și ridică o perdea de fum în fața problemelor actuale. Dar, în politica externă, Polonia, când joacă singură (sau cu Viktor Orban, care colaborează strâns cu Kremlinul), te face să te gândești că guvernul polonez se află pe calea Polexitului. Și apoi? Mulți comentatori au subliniat faptul că, în ciuda narațiunii anti-Rusia, scoțând Polonia din UE, partidul Lege și Justiție, aflat la guvernare, nu ar avea decât o singură soluție, să cadă direct în brațele lui Vladimir Putin. Sună pervers și înspăimântător, dar nu e deloc imposibil.
