Rolul jucat de propagandă reprezintă unul dintre punctele de întâlnire dintre dictaturile consolidate, precum Rusia lui Putin, și regimurile populiste cu aspirații autoritare, precum administrația Trump. Atât dictaturile consolidate, cât și regimurile populiste au transformat politica externă dintr-o vitrină a rațiunii de stat într-o arenă de promovare a obiectivelor personale ale celor aflați în vârful puterii. Declarațiile de politică externă, inițiativele sau negocierile internaționale nu mai sunt astăzi, pentru astfel de regimuri, decât proiecții propagandistice. Ele sunt menite nu atât să detensioneze situații sau să rezolve conflicte, cât mai ales să le mărească audiența externă și să-i destabilizeze politic pe cei pe care îi consideră adversari. Într-un asemenea ecosistem, în care încrederea și raționalitatea au dispărut, anunțurile de politică externă aproape că ajung să fie decriptate prin simpla citire inversă a textelor.
Rusia îi promite multe lui Trump, dar nu are capacitatea să livreze
În ciuda tehnologiilor politice similare pe care le folosesc astfel de regimuri, interesele comune ale Rusiei și SUA sunt destul de puține și se opresc la obiectivul distrugerii sistemului internațional. Chiar și așa, Trump și Putin sunt astăzi angajați într-o vastă operațiune propagandistică, menită să consolideze cele două regimuri și să le dea ocazia să vorbească despre noi victorii. Acordul dintre Trump și Putin privind livrarea de motorină rusească pe piața americană, urmat de anunțurile privind reluarea negocierilor de pace în Ucraina, nu trebuie văzut ca anunțul unor intenții pe cale să se materializeze. În pofida eforturilor pe care le face deja, inclusiv prin apelul la rezervele strategice, Rusia nu va avea, timp de cel puțin încă trei luni, capacitatea de a exporta cantitățile promise fără a afecta serios consumul intern și celelalte angajamente strategice pe care le are deja, precum cele din Asia Centrală și Mongolia. Tirul de știri false rusești privind cantitățile care ar fi ajuns deja în SUA și declarațiile repetate ale vicepremierului Aleksandr Novak arată că Moscova vrea să pară exact ceea ce nu poate fi: un partener previzibil și serios în angajamentele sale. Lui Novak i s-a alăturat, într-un efort pe cât de riscant, pe atât de inutil, și guvernatoarea Băncii Centrale, Elvira Nabiullina. Trump știe și el acest lucru, însă electoratul MAGA cu interese în agricultură și transporturi trebuie cumva îmbunat, măcar printr-o ușoară scădere, pe termen scurt, a prețului la pompă. Trump obține o nouă „victorie”, iar Putin își îmbunătățește imaginea, deja excelentă, pe care o are în rândul electoratului MAGA, arătându-se prietenul devotat al fermierilor și al transportatorilor americani.
În realitate, deficitul de 25% din necesarul mondial de motorină se va menține, căci târgul celor doi nu privește creșterea capacităților de producție, ci doar redistribuirea cantităților existente. Ceea ce Ucraina a distrus deja în Rusia nu se repară atât de repede. În cazul Rosneft, care controlează o treime din capacitatea de rafinare a Rusiei, rafinăria din Riazan a fost lovită de mai multe ori, chiar și după începerea reparațiilor. Cea din Sîzran a funcționat cea mai mare parte a ultimelor șase luni sub o treime din capacitate, iar cea din Tuapse nu mai funcționează din aprilie. De fapt, nici rafinăriile rusești nu sunt prea dornice să demareze reparații pe scară largă în absența unei protecții antiaeriene adecvate. Ele se tem că noi lovituri le-ar putea face mai mult rău decât bombardamentele precedente.
Nici „oferta” lui Putin de a crește cantitățile de îngrășăminte rusești pentru piața americană nu are o bază reală. De fapt, achizițiile americane de îngrășăminte din Rusia și Belarus nu au făcut decât să crească în ultimii ani. În 2021, cota Rusiei în importurile americane de uree era de 21,5%, iar în 2026 ajunsese deja la 40,7%, ca urmare a exceptării îngrășămintelor rusești de la sancțiunile americane. Și cota amestecului de uree și amoniac importat din Rusia s-a consolidat în același interval, crescând de la 42% la 57,2%. Este cam tot ce pot exporta Rusia și Belarus, având în vedere că fabricile rusești de îngrășăminte au și o serie de angajamente internaționale față de „țările prietene”, ca să nu mai vorbim de nevoile producției militare locale.
Chiar și o pace favorabilă Rusiei ar fi o victorie pentru Trump, dar Putin pare decis să continue războiul
Faptul că Ucraina a devenit ținta predilectă a administrației Trump nu trebuie să ne mire. Pentru SUA, încheierea războiului din Ucraina este esențială, indiferent de felul în care se va produce și de consecințele pentru Europa. Trump știe că fiecare zi de război mărește viteza cu care China recuperează ce a mai rămas din decalajul tehnologic față de Occident și își consolidează pentru decenii accesul la resurse ieftine și la un teritoriu imens. Mutarea în China și în Coreea de Nord a unor capacități de producție din complexul militar-industrial rus, redevenit vast, nu face decât să-i asigure armatei chineze accesul nestingherit la ceea ce a mai rămas din secretele militare rusești. Deși a făcut progrese semnificative, China rămâne încă mult în urma Rusiei în construcția de rachete și în tehnologia submarinelor. Știind că SUA nu pot scoate Rusia cu forța din strânsa îmbrățișare a Chinei, tot ceea ce-i rămâne administrației Trump este să forțeze Ucraina să-i ofere lui Putin, la masa negocierilor, victoria pe care acesta nu a câștigat-o pe câmpul de luptă.
Peste toate, administrația Trump se află încă sub presiunea alegerilor parțiale, deși, din anul revenirii la putere, președintele american și aliații săi s-au străduit serios să discrediteze instituția alegerilor. Trump are nevoie de noi și noi victorii, iar o eventuală încetare a focului în Ucraina, chiar și în termenii Rusiei, ar fi mai mult decât binevenită. De aceea, discuțiile americano-ruse despre motorină, îngrășăminte, centre de date și alte proiecte economice au fost urmate imediat de anunțul reluării negocierilor de pace.
Totuși, cu două zile înainte, la întâlnirea cu ofițerii comandanți, Putin a declarat nenegociabilă crearea unor zone de securitate în apropierea noilor granițe rusești. Ne-a anunțat astfel că războiul va continua și după mult așteptata atingere a granițelor administrative ale celor patru regiuni. Pentru Rusia, și nu doar pentru ea, politica externă este doar o scenă pentru propagandă. De aceea, declarațiile interne ale lui Putin despre războiul din Ucraina trebuie luate mult mai în serios decât cele destinate publicului străin. Optimistul anunț al consilierului lui Putin, Iuri Ușakov, despre „perspectivele reale” ale păcii trebuie evaluat ținând cont că acesta a anunțat deja că delegația de experți va fi condusă tot de Vladimir Medinski. Ca de fiecare dată, Medinski nu va face decât să formuleze cereri de capitulare și să vânture, între timp, lozinci seducătoare despre o „mare alianță antieuropeană” a rușilor și ucrainenilor. În orice caz, după ce același Ușakov s-a declarat sceptic în privința șanselor imediate de pace, Putin însuși a ținut să risipească definitiv entuziasmul, afirmând că discuțiile despre securitatea Rusiei trec prin cele despre securitatea europeană. Cu alte cuvinte, Putin nu vrea doar zone de securitate pe teritoriul Ucrainei, ci va reveni curând și la cererea ca infrastructura NATO să fie retrasă din țările Europei Centrale și de Sud-Est. Alți oficiali ruși, precum Konstantin Kosaciov, vicepreședintele Consiliului Federației, și Aleksandr Grușko, adjunctul ministrului de externe, au înaintat deja o mică listă de pretenții rusești pentru resetarea relațiilor cu SUA. Lista începe cu renunțarea la sancțiuni, care, dacă e să ne luăm după declarațiile pentru consum intern, nu fac decât bine economiei rusești.
Putin nu este în măsură să-i ofere lui Trump satisfacția încheierii unui nou război în uimitoarea serie de păci a președintelui american. Deși canalul direct de negocieri ruso-ucrainean produce rezultate notabile – de exemplu in ceea ce priveste schimburile de prizonieri – Kremlinul nu este interesat de semnarea unui armistițiu bilateral. Putin vrea să iasă din acest război cu pretenția că Rusia a redevenit o superputere, capabilă să impună prin constrângere un nou sistem european de securitate. O astfel de proiecție nu doar că poate împinge în plan secund rezultatele teritoriale ale războiului, dar are și avantajul că poate reedita astăzi imaginea celor Trei Mari de la Yalta. Tocmai de aceea, Kremlinul insistă asupra unei întâlniri trilaterale în China, chiar dacă Trump și Xi nu prea au deocamdată ce să-și spună. Tot de aceea, Putin a inventat subiectul arhitecturii europene de securitate, care ar urma să fie discutat fără Europa. Încearcă astfel să sublinieze presupusa irelevanță a proiectului european, dar arată de fapt anvergura limitată a proiecțiilor rusești de securitate. Putin știe că nu este Stalin și că armata Rusiei nu este Armata Roșie. Despre Europa știe că mai degrabă se pregătește de război decât că ar fi ieșit ruinată dintr-unul. De aceea încearcă să creeze impresia unei victorii înainte ca primul foc de armă să fie tras, punând pe agenda lumii tema noii arhitecturi de securitate europene. Cu o asemenea agendă, din care doar Rusia are de câștigat, deși ostilitatea lui Trump față de UE este notorie, este greu de crezut că întâlnirea de la Shenzhen va avea loc. Trump și Xi știu foarte bine că Rusia nu are nimic de oferit în afară de resursele și teritoriul său și că Putin nu are puterea să decidă soarta Europei după bunul său plac, așa cum a făcut-o Stalin, într-un cu totul alt moment istoric.
