Așa cum prevedeam în iulie, bugetul Uniunii Europene a devenit principalul motiv de discordie al anului la Bruxelles, cu șanse bune (vine vorba) de a rămâne așa până în 2027. Părțile combatante sunt „țările frugale” ca Germania - care vor un buget mai redus și acceptă o filozofie schimbată substanțial, axată pe apărare, competitivitate și digital - și așa-numiții „prieteni ai coeziunii”, printre care se numără și România, care ar vrea păstrate mai multe din imperativele bugetelor trecute. E adevărat, timp de negocieri mai e, fiindcă următorul buget al UE intră în exercițiu în 2028. Problema e câtă voință politică există și ce altceva se va mai întâmpla în acest timp.
Dacă cei avizați au avut așteptări scăzute de la ultimul Consiliu European, din 15-16 octombrie, cu privire la buget, rezultatul a fost cumva și sub acestea. Un acord între statele UE era greu de presupus, dar nu numai că acesta nu a fost realizat, ci președintele Consiliului, António Costa, a fost trimis la negocieri bilaterale cu statele-membre, ceea ce e oarecum o cedare sau o autocritică a Consiliului referitoare la propriul rol politic, de organizație care creează consensuri între toate cele 27 de state. Concluziile oficiale ale Consiliului referitoare la Cadrul Financiar Multianual (Multianual Financial Framework – MFF), cum i se spune oficial bugetului, sunt eufemistice („s-au discutat elementele-cheie necesare pentru un compromis echilibrat”) sau din categoria numită în engleză wishful thinking („un consens obținut până la finalul lui 2026 va permite adoptarea actelor legislative în 2027”).
António Costa are greaua treabă de a încerca să armonizeze pozițiile statelor-membre până la un Consiliu European extraordinar, dedicat bugetului, care a fost convocat pe 26 noiembrie.
Statele-combatante și motivele lor
Că următorul buget UE va determina în mod decisiv traseul UE în perioada 2028-2034 e clar, fie și numai fiindcă Bruxelles-ul conduce, atât cât conduce, „cu statul de plată”. Forța economică și fondurile europene sunt principalele pârghii nu doar politice, ci și geopolitice ale Uniunii. Merită însă recapitulat modul cum s-au creat actualele „părți combatante”. Totul a pornit de la o propunere radicală lansată în iulie 2025 de Comisia Europeană, care punea accentul pe competitivitate, migrație și apărare, cu comasarea fondurilor de coeziune, agricultură și de alte tipuri în „planuri naționale și regionale de parteneriat”. Propunerea a fost imediat criticată de actori politici cu greutate de la Bruxelles și din statele-membre, care preferau împărțirea de până atunci a fondurilor. Statele estice și sudice, printre care s-a numărat și România, s-au aliat în așa-numiții „Prieteni ai coeziunii”, care doresc, evident, păstrarea fondurilor de coeziune în vechea formă și alte alocări asemănătoare.
Valoarea bugetului propus de Comisie era fără precedent, de aproape două bilioane (2.000 de miliarde) de euro la valoarea ajustată pentru inflație, iar asta a atras, în plus, obiecții din partea unor țări „frugale”, ca Germania, mai mult sau mai puțin cele care de regulă sunt givers, state care „dau”, și se opun takers, celor care „iau”, ca România, în socoteala de ansamblu a banilor europeni.
Pe firul evenimentelor a intervenit Irlanda, deținătoarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, care a formulat o propunere de compromis în valoare de 1,622 de miliarde de euro, care afecta mai ales inovațiile bugetare ale Comisiei. Aceasta e chiar propunerea care a fost implicit respinsă la Consiliul de acum câteva zile, cât timp „s-au discutat elementele-cheie (...) ale unui compromis”.
Dacă privim un pic mai în urmă, antagonismul referitor la bugetul UE 2028-2034 pornește de la evenimentul seismic numit invazia Ucrainei din 2022, fiindcă în ultimă instanță aceasta este cea care dictează majoritatea investițiilor noi. Uniunea Europeană a sprijinit, până acum, în mod decis Ucraina, prin numeroasele pachete de sancțiuni la adresa Rusiei și diferitele tipuri de finanțări oferite țării invadate, cu toate dificultățile interne și în ciuda schimbării de atitudine a Statelor Unite ale lui Donald Trump. Discuțiile de bani din momentul de față marchează un moment în care europenii trebuie „să-și pună banii acolo unde le e gura”, ca să calchiem o expresie americană. În momentul de față, Uniunea Europeană are un deficit de finanțare legat de Ucraina de 70 de miliarde de euro. E foarte mult față de lucruri ca PIB-ul României, dar puțin față de sutele de miliarde care sunt în joc pentru Cadrul Financiar Multianual.
Unde se situează România în polemică
Se știe că fondurile de coeziune sunt „pâinea cea de toate zilele” din bani europeni a unor țări ca România, în care zonele mai puțin dezvoltate, cu care trebuie creată respectiva coeziune, sunt extinse. Fondurile de coeziune sunt însă, oricum, amenințate de multă vreme în sens politic. Pe de o parte, România a avut la dispoziție 20 de ani pentru a ajunge la un anumit nivel de coeziune, de la intrarea în UE, iar asta s-a întâmplat doar în zonele dezvoltate. Reiese că banii de până acum s-au cheltuit fără prea mare folos. Pe de alta, precedente ca al Ungariei în epoca Orbán și mai ales al Poloniei în epoca guvernării suveranist-eurosceptice au dovedit că pot exista țări campioane la absorbție (din nou, Polonia) care nu aderă la principii europene simple, ca faptul că legislația UE are întâietate asupra celei naționale. Cu alte cuvinte, fără condiționări democratice, Bruxelles-ul se lăsa subminat pe banii proprii.
Toate acestea plasează România într-un pluton de 17 țări retrograde, care continuă să stea cu mâna întinsă la Bruxelles, din cauza performanțelor mai slabe ale propriilor economii. E vorba însă de mai puțin cinism și duplicitate decât pare. Faptul că 17 state din 27 își doresc așa ceva nu e întâmplător. Atitudinea pe care o au este dictată și de un electorat volatil, cu pulsiuni serioase spre extrema dreaptă. Ajunge să ne gândim ce s-ar întâmpla la noi dacă absorbția de fonduri europene ar scădea brusc și dacă primarii din partidele aflate la guvernare ar fi privați de banii de coeziune, pe care i-au cheltuit timp de atâtea cicluri electorale, mai ales în zone amenințate serios în momentul de față de AUR.
Printr-un comunicat al Cotroceniului din 9 octombrie, România și-a spălat oarecum fața, menționând, ca poziție proprie de negociere în Consiliu, pe lângă coeziune, și capacitatea europeană de apărare, flancul estic al UE și competitivitatea. Nu e clar cât a contat asta peste câteva zile, la Bruxelles, unde țara noastră nu știe să conteze, oricum, foarte tare.
Estimări pentru sfârșitul lui 2026 și 2027
Calendarul instituțiilor europene mai include pe 13 noiembrie o reuniune informală a Consiliului European, dedicată în intenție inteligenței artificiale, în care s-ar putea relua problema, și un Consiliu ordinar, pe 17-18 decembrie, care este ultimul la care s-ar putea concretiza acordul programat până la finalul lui 2026. Teoretic, Uniunea Europeană are la dispoziție mai bine de un an pentru toate manevrele, oricât de complicate, care vor pune în exercițiu bugetul începând din 2028. Totuși, un consens până la finalul lui 2026 nu e doar o obsesie funcționărească. La jumătatea lui 2027, Uniunea Europeană ar putea arăta cu totul altfel, în urma victoriei foarte posibile a extremei drepte la președinția Franței (Marine Le Pen). Aceasta, ca și alte câteva landuri germane câștigate de AfD, ar face ca vremurile și obstrucțiile lui Viktor Orbán, mazilit de alegătorii maghiari în 2025, să se vadă ca o perioadă roz a Uniunii Europene. Dacă, cumva, UE nu consfințește ca decizie unanimă, reflectată legislativ, lucruri ca finanțarea Ucrainei sau cheltuielile de apărare și competitivitate până pe data de 18 aprilie 2007, a alegerilor prezidențiale din Franța, coeziunea va fi exact problema care va distruge, mult și bine, coeziunea Uniunii Europene.
