Liuba nu-și poate suna mama atunci când și-ar dori cel mai mult: nici ca să-i spună împărtășească o veste bună, nici să-i spună despre vreo veste proastă sau măcar să afle ce mai face. Mama ei locuiește într-un oraș ucrainean ocupat de Rusia, unde de câțiva ani nu mai există nici Internet, nici semnal de telefonie mobilă.
Oamenii rămași sub ocupație sunt nevoiți uneori să aștepte momentul potrivit sau să parcurgă zeci de kilometri în căutarea unui semnal, doar ca să audă glasul celor dragi. Însă, chiar și atunci când reușesc în sfârșit să se conecteze, nu pot vorbi mereu deschis. Le este teamă că serviciile de informații ruse le ascultă convorbirile.
Vă spunem poveștile despre ce rămâne nespus între oamenii despărțiți de ocupație, cum își cântăresc cuvintele și cum găsesc modalități de a vorbi și despre altceva în afară de vreme. Este o relatare nu doar despre lipsa comunicării, ci și despre eforturile de a păstra relații strânse atunci când Rusia încearcă să le distrugă.
*Numele femeilor din acest articol au fost schimbate din motive de securitate.
O așteptare fără sfârșit
25 mai 2026
Apel respins.
Mami, ce mai faceți voi?
26 mai 2026
Apel respins.
6 iunie 2026
Mami, îți mulțumesc din suflet!
V-au repornit curentul?
8 iulie 2026
Mami, bună! V-au repornit curentul? Aveți semnal acum?
7 august 2026
Draga mea fiică, ce mai faceți? Cum se simte micul meu strănepot? Mi-e atât de dor de voi toți. Aș vrea să vă pot strânge în brațe și să nu vă mai dau drumul niciodată. Vă trimit cele mai mari și mai calde îmbrățișări, dragii mei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fim în curând din nou împreună. Abia aștept să ne vedem. Aveți grijă de voi. Vă doresc numai bine, dragii mei.
Maria prezintă capturi de ecran cu încercările ei de a-și contacta mama și fratele, care de patru ani trăiesc sub ocupație rusă într-un sat mic din Ucraina. Maria povestește că a fost nevoită să-și părăsească locuința acum doi ani, după ce soldați ruși înarmați au dat buzna peste ei în casă, i-au bătut soțul și le-au ordonat să-și facă imediat pașapoarte rusești.
După ce a plecat, a ținut legătura cu mama ei aproape zilnic, dar totul s-a dat peste cap în primăvara aceasta. Satul în care locuiește mama ei a rămas fără curent electric și, odată cu el, fără semnalul Wi-Fi pe care obișnuia să-l prindă seara în curte, lângă casa vecinilor. De atunci, atât mama, cât și fratele își mai pot încărca telefoanele doar cu ajutorul unui generator vechi. Mama are în continuare o cartelă SIM cu număr de Ucraina în telefon, deține pașaport ucrainean și nu primește pensie rusească. Maria habar n-are cum se descurcă ea și fratele ei de la o zi la alta.
„Soldații au trecut deja pe la ea. Slavă Domnului, n-a fost ca la noi, dar i-au verificat telefonul fratelui și i-au percheziționat casa. Mama s-a abținut atât cât a putut, bet la un moment dat le-a spus verde-n față: ‘Așa ne-ați eliberat voi, nu?’ Militarii ruși au avertizat-o deja să o lase mai moale cu vorbele de felul ăsta, că altfel o va încurca, dar ea pur și simplu nu se poate abține. O rog, o implor să aibă grijă de ea”, povestește Maria. Încearcă să vorbească cu mama ei cât poate de des, dar când conexiunea e slabă, un apel poate dura mai puțin de un minut.
„Dar cel puțin când îi aud vocea, știu că totul e în regulă și mă pot liniști”, zice ea.
„Ai reușit să dai de ea azi?”
„Nu, n-am mai dat de ea de două săptămâni. Am încercat acum o săptămână, dar n-am reușit. Nu merg nici Telegram, nici Instagram. Mesajele nu se trimit, apelurile nici atât”.
„Și mama ce-ți spune când reușiți totuși să vorbiți?”
„Doar ‘Ce faci? Ce faci? Ce faci?’ Zice că își pusese atâtea speranțe, dar acum nu mai vede nicio ieșire, când se va termina [războiul] și toate cele. Și-a pierdut orice speranță.
„Cum stabiliți când o să vorbiți data viitoare?”
„Nici cum. Nu fac decât să aștept până dau de ea”.
***
Restricțiile privind comunicațiile în teritoriile ocupate nu reprezintă doar o simplă problemă tehnică. În raportul său Freedom on the Net 2024, organizația pentru drepturile omului Freedom House semnalează că, începând cu primăvara lui 2022, Rusia redirecționează traficul de Internet prin propriile rețele, restricționează accesul la site-urile și VPN-urile blocate în Rusia și îi obligă pe rezidenți să treacă la cartele SIM emise de operatori ruși, care blochează apelurile spre Ucraina. Acest lucru a făcut și mai dificil accesul la informații din surse independente, dar și comunicarea cu teritoriul controlat de autoritățile ucrainene.
Scrisori către nicăieri
Părinții Liubei au împlinit anul acesta 51 de ani de căsnicie. Pentru al patrulea an la rând, acest eveniment de familie important s-a desfășurat sub ocupație: nicio rudă n-a putut veni în vizită, iar pe masă n-au existat flori din partea fiicei. Tot ce a putut face Liuba a fost să le trimită un mesaj de felicitare pe Telegram care, așa cum se aștepta, a rămas necitit luni de zile.
La începutul lui 2023, reșeaua de comunicații a picat în orașul ocupat din regiunea Luhansk, unde au rămas părinții Liubei. De atunci, acolo n-a mai existat nici semnal GSM, nici Internet. În schimb, autoritățile de ocupație au instalat pe străzi câteva telefoane publice, bune doar pentru a chema o ambulanță, și discută despre repunerea în funcțiune a liniilor fixe.
O perioadă, Internetul Wi-Fi a fost disponibil la o cafenea. „Tata mă mai suna”, își amintește Liuba, „dar apelurile țineau doar un minut: ‘Totul e bine, suntem bine și nevătămați, mama te pupă’. Simțeam că se grăbește, ca și cum n-ar fi fost în siguranță”, povestește ea. În ultimii trei ani, părinții nu s-au mai atins de telefonae. Liuba crede că rușii au izolat orașul, odată cu părinții ei, de teama ca localnicii să nu dea de veste armatei ucrainene pozițiile ocupanților.
De atunci, Liuba le mai aude glasul doar în acele rare ocazii când părinții ei bat 150 de kilometri până la Luhansk (ocupat încă din 2014) cu diverse treburi. Acolo, mama își deschide telefonul și încearcă să-și sune fiica. După toate blocajele și interdicțiile impuse de ruși, Telegram a rămas singura aplicație prin care mai pot iniția apeluri, deși funcționează cu întreruperi.
„Trebuie să-ți pui un VPN”, explică Liuba, „și încă unul bun, de preferat cu plată. Pentru că un VPN obișnuit nu te lasă să suni; poți cel mult să trimiți mesaje text. Și chiar și cu VPN, apelurile sunt în mare parte doar audio. Conexiunea se întrerupe mereu, sunetul e distorsionat, merge prost.”
Convorbirile țin de obicei între cinci și zece minute. În acest interval reușesc să discute doar despre sănătate și despre cele mai stringente chestiuni cotidiene. Uneori, mama vorbește de lucruri banale, dar Liuba nu mai recunoaște numele magazinelor locale, ale mărcilor de alimente sau ale personajelor de la televizor, pentru că toate sunt acum rusești.
„E o conexiune atât de fragmentată, oarecum îngrădită, ca și cum ar fi încremenită. Ca telegramele de pe vremuri. Avem atâta tehnologie, cucerim cosmosul, dar [sub ocupație] ne întoarcem la telefoane publice, la izolare, la o lipsă totală de comunicare. Încerc să țin legătura prin grijă”, spune Liuba. „În cele cinci minute ale noastre, am grijă să întreb de sănătatea lor, de starea lor sufletească, să ne bucurăm de orice moment bun și să le dau curaj. Fac tot ce pot, chiar și în condițiile astea extrem de limitate.”
Familia reușește să se vadă pe video doar o dată sau de două ori pe an. Liuba nu are curajul să meargă la părinții ei în teritoriul ocupat, convinsă fiind că ar fi reținută și arestată la graniță. S-ar putea întâlni în afara țării doar dacă părinții ei mai au puterea să-și facă pașapoarte internaționale rusești și sunt destul de sănătoși să bată un drum de vreo mie de kilometri.
***
Într-un raport din 2026, Human Rights Watch (HRW) menționează că cetățenii ucraineni care vor să intre în teritoriile ocupate trebuie să treacă printr-un triaj riguros efectuat de agenții FSB în Rusia, care include interogatorii și verificarea telefoanelor. Potrivit autorităților ruse, aproximativ 30.000 de ucraineni au primit interdicție de intrare în Rusia pe aeroportul Șeremetievo din Moscova între octombrie 2023 și aprilie 2025. Postările sau comentariile pro-ucrainene de pe rețelele de socializare, criticile la adresa războiului ori a politicilor ruse pot reprezenta motive suficiente pentru ca cetățenilor ucraineni să le fie refuzată intrarea. Instanțele rusești au respins constant toate contestațiile depuse împotriva acestor interdicții.
La începutul lunii noiembrie, s-a aflat că Oleksandra Kazarovytska, în vârstă de 44 de ani – cofondatoare a unei școli de limbi străine din Harkov – a murit după ce a petrecut trei luni într-o închisoare rusească. Potrivit colegilor săi, ea a călătorit în Crimeea ocupată, în vara anului 2026, pentru a-și ajuta părinții să-și vândă apartamentul și să se mute în Turcia.
Mesaje video transfrontaliere, trimise cu telefoanele altora
Ecranul telefonului Karinei se luminează și începe să sune, dar ea nu poate răspunde. Pe ecran nu apare nici butonul de preluare, nici cel de respingere a apelului. Asta se întâmplă doar atunci când mama ei sună din teritoriul ocupat printr-o aplicație specială cu plată, care dă uneori erori tehnice.
Privim ecranul și așteptăm să se oprească soneria. Întrerupem înregistrarea interviului cu Karina, în care aceasta descrie cum a fost dusă de forțele de ocupație pe un câmp, unde i s-a înscenat o execuție. Tocmai ne povestise despre rafala de mitralieră trasă la picioarele ei în timp ce stătea pe câmp, cu un sac tras pe cap.
Abia la a treia încercare reușește să răspundă la telefon.
„Ce fac păsărelele? Zboară?”, își întreabă mama, făcând aluzie la dronele FPV. „Mai cad pene?”
Karina e extrem de prudentă când vorbește cu mama ei. Nici nu se pune problema să scoată vreo vorbă care i-ar putea pune viața în primejdie. În lunile în care Karina a fost în captivitate, mama ei, o femeie în vârstă, a bătut pe la toate porțile: centre de detenție preventivă, colonii penitenciare, închisori din apropiere și din îndepărtate, punând mereu aceeași întrebare: „Unde-mi este fiica?” A refuzat să creadă hârtia care i s-a dat, conform căreia Karina s-ar fi spânzurat și ar fi fost înmormântată într-un cimitir sub o placuță cu un număr oarecare, și a rupt acel „document”. Când Karina a fost în sfârșit eliberată, nici măcar n-a găsit-o acasă, pentru că plecase din nou, cu bicicleta, la secția de poliție, cu aceeași întrebare obsesivă despre fiica ei.
De când Karina a părăsit teritoriul ocupat, mama ei a trecut prin mai multe percheziții, a fost la rândul ei reținută și bătută de trupele de securitate ale regimului de ocupație.
Însă Karina a aflat asta de la un ofițer FSB, nu de la mama ei care, după tot ce îndurase, s-a rezumat să-i spună că totul e în regulă, că n-are de ce să-și facă griji și că nu-i făcuseră nimic rău.
„O femeie trecută bine de șaptezeci de ani”, oftează Karina. „O fi având telefonul ascultat după ce au scos-o din subsol, de-o fi vorbit așa”, presupune ea. „Din 2022 n-am mai avut Internet și nici canale sigure de comunicare. A rămas doar operatorul local controlat de ocupanți, care poate porni înregistrarea apelurilor dacă sunt rostite anumite cuvinte ‘cheie’”.
Deși Karina nu știe exact ce cuvinte ar putea declanșa înregistrarea, ea și mama ei nu pomenesc niciodată nimic legat de război în discuțiile lor. „Nu vorbim decât despre chestii cotidiene”, explică Karina. „Dacă mama spune că șoarecii au făcut vizuini pe câmpuri”, Karina înțelege că rușii au săpat tranșee. Dacă mama îi zice că a apărut un nou magazin de alimente, Karina știe că a avut loc un nou bombardament.
Nici mama, nici Karina nu își mai împărtășesc problemele sau necazurile cum o făceau odinioară. Karina recunoaște că îi dă doar vești bune, ca s-o bucure. Sunt prea departe una de alta, iar mama oricum n-ar avea cum s-o ajute cu problemele ei.
„Nu putem vorbi despre lucrurile grele, dureroase, înțelegi?”, spune Karina. „Mi-e un dor groaznic de ea. Și ei de mine, la fel. Normal că mă macină grija. Noaptea simțeam că-mi explodează capul de la atâtea gânduri. Când nu vezi pe cineva și n-ai habar ce se întâmplă, îți imaginezi mereu ce e mai rău. Mă rog la Dumnezeu să o ocrotească pe draga mea mamă ca să ne putem revedea”.
În cei trei ani de când părăsit teritoriul aflat sub ocupație, Karina nu și-a mai văzut mama față în față nici măcar o dată. Câteodată însă, mama îi trimite filmulețe prin intermediul unor oameni care reușesc să iasă din teritoriile temporar ocupate. Sunt de obicei cadre spontane, filmate pe fugă. Apar în ele îmbrăcată cu haine groase, fie în curtea ei, fie la casa Karinei, arătându-i diverse lucruri: „Ia uite pomișorul ăsta, vezi cât a crescut? Și uite-mă și pe mine.”
„Înțelege că nu-i poate pune în pericol pe cei care trec granița”, spune Karina. Cel mai important e că pot vedea că e în bine și nevătămată. Că se plimbă, vorbește și zâmbește. Asta e tot ce contează”.
Note: *Numele femeilor din acest articol au fost schimbate din motive de securitate.
** Scris de Nadiia Shvadchak, ilustrație de Mar'iana Mikitiuk. Textul a fost realizat în colaborare cu The Reckoning Project, o echipă internațională de jurnaliști și avocați care documentează, mediatizează și sesizează atrocități.
