Donații
Veridica.md
După ce, la începutul verii, în premieră pentru Germania federală, guvernul a prezentat o strategie de securitate, executivul condus de Olaf Scholz a dat publicității și o strategie privind China - din nou o premieră pentru Berlin.
Ipostazele contradictorii ale Chinei: partener, competitor, rival de sistem
O primă sugestie privind direcția spre care se îndreaptă redefinirea relațiilor sino-germane a fost făcută în Strategia Națională de Securitate a Germaniei, propusă de guvern în mai anul acesta. În document (de care la vremea respectivă s-a ocupat și veridica.ro) se arată că, deși China rămâne un partener „fără de care multe provocări și crize nu pot fi depășite”, Beijingul acționează uneori „împotriva intereselor și valorilor noastre”. Este, in nuce, ceea ce pe larg Strategia privind China a venit să clarifice două luni mai târziu. China este pentru Germania, simultan, un partener și un adversar, ipostaze între care guvernul de la Berlin are de navigat cu multă atenție.
Mai exact, se arată în Strategia germană privind China, Beijingul exercită o influență colosală în ce privește ordinea mondială actuală, și sunt date exemple din domeniul schimbărilor climatice. China este cel mai mare poluator mondial cu dioxid de carbon, are o responsabilitate decisivă în ce privește conservarea diversității biologice și este, în același timp, cel mai mare producător de energie regenerabilă. Din această cauză, China nu poate fi pentru Germania decât un partener în rezolvarea problemelor globale.
Cu cele aproape 300 de miliarde de euro balanță comercială anuală, China este cel mai mare partener de afaceri al Germaniei. În domeniul economic, Berlinul declară că acceptă China ca pe un competitor legitim, dar „atât timp cât sunt respectate reguli clare”. „Nu este în intenția noastră să înfrânăm progresul economic al Chinei. Dar, în același timp, abordarea de tip de-risking este de o imperioasă actualitate”, se arată în Strategia Berlinului.
China împărtășește o concepție diferită de cea a Germaniei în ceea ce privește principiile de guvernare. În vreme ce Berlinul se declară adeptul statului de drept și al economiei de piață sociale, Beijingul ar căuta „să promoveze internațional interesele sistemului său bazat pe partidul unic”. În acest fel, mai indică documentul german de peste șaizeci de pagini, „ordinea internațională bazată pe reguli precum drepturile omului este relativizată.” În consecință, China este pentru Germania și un rival de sistem.
Denumire abstractă, acțiuni concrete: de-risking
Aparent, prin Strategia sa, Germania pare să fie țara europeană care a luat taurul de coarne în ce privește China. Dar la o examinare mai atentă, Berlinul nu face decât să ordoneze într-un act oficial ceea ce în cancelariile europene și mai ales la Bruxelles se discută de mai mult timp - mai exact, de la declanșarea pe scară largă a agresiunii militare rusești asupra Ucrainei, din februarie 2022. Atunci, pentru scurtă vreme, unele guverne europene au crezut că China ar putea fi un mediator al conflictului. Curând, însă, a devenit limpede că Beijingul este departe de a putea îndeplini rolul de arbitru. Sau, în cuvintele Strategiei: „China nu apără în mod credibil suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, în vreme ce simultan împărtășește narașiunile rusești îndreptate împotriva NATO.” Aici e vorba de intervențiile unor oficiali chinezi, care spuneau că prin implicarea sa indirectă de partea Ucrainei, NATO prelungește conflictul european. În acest fel, încă din prima parte a acestui an, președinte Comisiei Europene Ursula von der Leyen a menționat o abordare de tip de-risking privind China.
De-risking este un termen împrumutat din teoria managementului situațiilor de criză și curpinde măsuri economice defensive menite să descurajeze politic Beijingul. De exemplu, introducerea cerinței ca tehnologiile folosite să fie controlate înainte de acordarea accesului pe piață, o măsură care descurajează furtul cibernetic al secretelor comerciale. O altă măsură de de-risking este monitorizarea și chiar sistarea investițiilor de refacere a unor ramuri economice chinezești care ar putea duce ulterior la dominarea de către China a lanțului mondial de aprovizionare cu materii și materiale vitale. De asemenea, ca să împiedice Beijingul să construiască armament modern cu ajutorul tehnologiilor occidentale, SUA, Japonia și Olanda au restricționat exporturile către China de semiconductori de ultimă generație și de echipamentul necesar pentru construcția acestuia. Dar atât Strategia germană privind China, cât și executivul comunitar, menționează imediat după invocarea acțiunilor de de-risking că „în același timp, nu urmărim decuplarea economiilor noastre” de cea a Chinei.
Pledoaria lui Xi Jinping pentru un model chinezesc
Este semnificativ că prima strategie explicită privind China a apărut într-o țară care, parțial, a trecut prin experiența comunistă. Pentru că Germania federală de azi înglobează fosta Republică Democrată Germană, stat în care experimentul partidului unic a cunoscut timp de mai multe decenii o aplicare și o dezvoltare sistematică. Diferența este că în 1989 regimurile comuniste est-europene nu au dovedit flexibilitatea necesară pentru a permite o liberalizare economică minimală, care să le dea șansa supraviețuirii. În schimb, conducătorii chinezi, după revolta din Piața Tiananmen, au adoptat astfel de reforme economice care au dus la prelungirea vieții sistemului partidului unic. Treizeci de ani mai târziu, iată că liderul necontestat al Chinei, președintele Xi Jinping, încearcă să facă din decizia din 1989 o întreagă teorie a viabilității modelului chinez.
Tonul l-a dat în martie anul acesta, când Xi Jinping a lansat așa-numita Inițiativă a Civilizației Globale, o platformă teoretică și politică în care sistemul partidului unic este promovat la rang de alternativă la statul de drept. Lumea în general, și economia în particular, spune teoria, funcționează foarte bine și cu partidul unic. Sistemul chinezesc are viabilitate în sine, iar occidentalii greșesc când vor să impună Chinei modelul lor - sună pe scurt pledoaria lui Xi Jinping. Cu alte cuvinte, modernizarea nu înseamnă neapărat occidentalizare, susțin chinezii, aducând ca dovadă progresul economic al țării lor din ultimele decenii. Pentru a da mai multă greutate teoriei, Xi Jinping subliniază dimensiunea civilizațională a Chinei și încearcă să revalorifice chiar și tradițiile culturale chinezești denunțate de predecesorii săi, adepți mai dogmatici ai fondatorilor occidentali ai comunismului, Marx și Engels.
Din acest punct de vedere, Strategia germană vine și ca o replică la noua ofensivă ideologică chineză. Citită atent, Strategia nu combate frontal modelul chinez, dar de câte ori are ocazia, se delimitează de acesta și avertizează în legătură cu expansiunea sa mondială. Am văzut exemplificările cu abordarea de tip de-risking, dar mai sunt și altele. Când, de pildă, vine vorba de represiunea populației uigure, Strategia arată că bunurile produse în lagărele de muncă forțată nu pot fi acceptate pe piața germană, referirea fiind clar îndreptată împotriva importurilor de panouri solare eventual produse în aceste „facilități economice” chinezești.
Viktor Orban, prietenul Chinei în UE
Un alt rol jucat - fie și involuntar - de apariția Strategiei germane privind China este și cel de mobilizare la nivel european. În mai multe puncte ale Strategiei este menționată unitatea de acțiune a Germaniei în cadrul Uniunii Europene. Deciziile Berlinului în acest sens vor fi coordonate cu cele ale Bruxelles-ului, promite Strategia. Numai că unitatea europeană în această privință are unele fisuri. De pildă, o declarație de anul acesta a președintelui Macron când, referindu-se la situația din Taiwan, a spus că Europa „nu se lasă prinsă în conflicte care nu o privesc” și că în numele unei „autonomii strategice”, europenii nu trebuie să fie neapărat emulii Americii în crize precum aceea din Taiwan. La fel, declarațiile unor oficiali polonezi și unguri au mers în aceeași direcție divergentă, și asta în decurs de mai mulți ani. Este adevărat că între timp Varșovia și-a revizuit atitudinea, după invazia rusească din Ucraina și constatarea poziției îngăduitoare a Chinei în acest sens. Dar a rămas Ungaria.
„Cooperarea dintre Ungaria și China prezință mai multe oportunități decât riscuri”, declara ministrul maghiar de externe Peter Szijjarto la o întâlnire la Beijing cu șeful diplomației chineze Wang Yi din mai anul acesta, adică pe când la Bruxelles Ursula von der Leyen vorbea de de-risking în relațiile cu China. La rândul lui, Wang Yi a declarat că relațiile sino-ungare „au pășit în cea mai bună perioadă a lor din istorie.” Sunt, într-adevăr, motive de circumstanță care îndreptățesc o astfel de perspectivă. De exemplu, conducerea de la Budapesta împărtășește narațiunea Beijingului potrivit căruia sprijinul occidental pentru Ucraina prelungește conflictul pe spezele Europei. La rândul lui, Beijingul are de ce să cultive relațiile cu Ungaria, prin care speră să neutralizeze poziția UE în cadrul „confruntării finale” sino-americane. Astfel de constatări au făcut revista The Economist să numească Ungaria un cal troian al Chinei în UE. Dar sunt implicate aici și afinități mai vechi. Liderul autoritar al Ungariei, Viktor Orban, a explicat în mai multe rânduri - ultima oară în noiembrie 2021, la congresul Fidesz de dinaintea alegerilor generale din aprilie 2023 - că „centrul de greutate al economiei mondiale se mută de la Vest la Est”, și că în acest sens e de datoria lui ca lider al Ungariei să cultive parteneriatele economice cu „viitorii lideri economici mondiali de la răsărit”, Rusia și China.
Un document pentru o Lume bipolară
Numai că acest transfer de la Vest la Est de care vorbește Viktor Orban nu mai este o garanție pentru mulți economiști. Da, e adevărat că, decenii bune la rând, China a înregistrat o amețitoare creștere economică de 9% pe an, ceea ce a adus-o în poziția de a fi subiect al unor strategii de viitor, cum e cea de care am vorbit aici. Dar nu mai e cazul. Creșterea economică chineză încetinește, economia Chinei intră într-o perioadă de maturizare. Rezultatul nu va fi - arată analizele economice de ultimă oră - o „sinificare” a economiei mondiale, estimată acum zece ani a avea loc pe la mijlocul acestui secol, ci mai degrabă o paritate economică cu Statele Unite. În acest caz, poate că Strategia germană privind China este și un prim document pentru lumea bipolară în care vor trăi generațiile viitoare.
---copie-image.webp)
