Donații
Veridica.md
Căderea comunismului este comemorată în Cehia pe 17 noiembrie, ziua în care în 1989, regimul totalitar din Cehoslovacia a început să se prăbușească după o guvernare de peste 40 de ani. Festivitățile de comemorare a evenimentelor de acum 32 de ani capătă însă o nuanță oarecum sumbră, pe măsură ce oamenii care au contribuit la căderea dictaturii pleacă rând pe rând dintre noi.
Sâmbătă, 18 decembrie, Republica Cehă a marcat zece ani de la ziua când Václav Havel, simbolul Revoluției de Catifea și primul președinte al Cehoslovaciei libere și al Republicii Cehe, a murit în casa lui de la țară. Moștenirea lui încă mai dăinuie, așa cum s-a putut vedea în sutele de lumânări pe care oamenii le-au aprins la mormântul lui și în alte locuri asociate cu fostul președinte.
Între timp, puțin înainte de acest moment aniversar, a murit și jurnalistul Petr Uhl, un alt dizident renumit condamnat împreună cu Havel în procesul politic din 1979 al membrilor Comitetului pentru apărare a persoanelor cercetate pe nedrept (VONS). Uhl a stat în închisoare aproximativ nouă ani în total, între 1969 și 1989. Havel a fost închis timp de aproape cinci ani, fiind eliberat pe cauțiune ultima oară în mai 1989. Șapte luni mai târziu a fost ales președinte.
Regimul comunist din Cehoslovacia și-a persecutat opozanții până la ultima suflare. În timp ce situația din Uniunea Sovietică se îmbunătățise întrucâtva sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, comuniștii cehoslovaci se fereau să facă pasul spre reforme. Țara se afla sub ocupația armatei sovietice încă de la invazia din august 1968, iar liderii locali erau obișnuiți să primească ordine de la Moscova, dar acestea încetaseră să mai vină.
Prima confruntare majoră între autorități și cetățenii nemulțumiți s-a produs în ianuarie 1989, cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a morții lui Jan Palach, un student în vârstă de douăzeci de ani care și-a dat foc în încercarea de a trezi societatea din letargie și indiferența față de invazia sovietică. Gestul lui a avut impact doar pe termen scurt; apoi, treptat, majoritatea populației a cedat în urma represiunilor și epurărilor. Relativa abundență a bunurilor de consum a contribuit și ea la apatia populației.
Săptămâna Palach, așa cum a fost ea numită, a fost primul act notabil de rezistență; demonstrațiile au durat cinci zile și au fost reprimate violent de forțele de ordine. Sute de oameni au fost arestați, printre care și Havel.
Revoluția în sine a izbucnit pe 17 noiembrie. În ziua respectivă fusese anunțată o manifestație pentru a marca 50 de ani de la închiderea universităților cehe de către naziști. Evenimentul a fost organizat în cooperare cu Uniunea Tineretului Socialist, astfel încât regimul nu l-a interzis, avertizând, însă că marșul nu are voie să traverseze centrul orașului. Festivitățile oficiale s-au desfășurat fără incidente majore, deși oamenii afișau deja slogane anti-regim. La finalul marșului, majoritatea oamenilor, în principal studenți, s-au îndreptat către centrul orașului. În cele din urmă, forțele de ordine au blocat calea miilor de protestatari pe strada Národní třída, formând ulterior un perimetru acelei părți din oraș. La început, oamenilor li s-a permis să părăsească zona, dar mai târziu aceasta a fost închisă total. Unii manifestanți s-au așezat în fața scutierilor, scandând „Nu suntem înarmați” și alte slogane care indicau caracterul pașnic al protestului. Unii au fost reținuți, alții au fost treptat eliberați și bătuți cu bastoanele în timp ce părăseau zona. Peste cinci sute de oameni au fost răniți în acele ciocniri violente.
„Am zis că nu vreau să mor aici și din acel moment m-am hotărât să forțez cordonul forțelor de ordine, spunându-mi că n-au cum să mă omoare. Era printre ei un tip cam de-o seamă cu mine, care m-a lăsat să trec. Nu m-a lovit cu bastonul, pur și simplu s-a uitat la mine și mi-a făcut loc să trec. Însă scutierul din spatele lui mă lovise deja foarte tare, iar după aceea am rămas cu două coaste rupte”, și-a adus aminte mai târziu Klára Pospíšilová, care la vremea respectivă era studentă.
Milan Podobský, pe atunci student la jurnalism, a fost și el lovit la cap și la ochi: „Toți spuneam că nu suntem înarmați. Eu am ridicat târziu mâinile în aer, iar în mod stupid am încasat un baston direct în față, nici măcar nu mi-am mai ridicat de jos ochelarii”.
Vestea despre intervenția brutală a jandarmilor s-a răspândit repede și a provocat o reacție puternică la nivelul societății, alimentată și de o știre falsă despre moartea presupusă a unui student în timpul violențelor – mai târziu s-a adeverit că martorii ar fi văzut un agent al securității StB care leșinase în momentul în care s-a amestecat în mulțimea de studenți. Studenții au declanșat greva ca semn de protest față de brutalitatea regimului, iar lor li s-au alăturat și actorii de la teatrele din Praga.
Duminică, 19 noiembrie, Václav Havel i-a adunat pe reprezentații diferitelor grupuri din opoziție pentru a hotărî ce era de făcut. A fost creată o platformă generică numită Forumul Civic, ai cărei reprezentanți s-au întâlnit cu premierul Ladislav Adamec a doua zi.
Luni, 20 noiembrie, a început o serie de proteste de amploare în mai multe orașe din Cehia și Slovacia – peste 100.000 de oameni s-au adunat în Piața Wenceslas din centrul Pragăi. Majoritatea universităților din oraș au intrat în grevă.
Marți, în Piața Wenceslas se strânseseră deja 200.000 de oameni, printre protestatari făcându-și apariția și Václav Havel, care fusese recent închis, și cântăreața Marta Kubišová, care nu fusese lăsată să cânte în ultimii douăzeci de ani din cauza opoziției sale față de ocupația sovietică. Demonstrațiile în masă s-au repetat zilnic în Praga și în alte orașe.
În zilele acelea, autoritățile centrale discutau dacă și cum să intervină. Cu toate acestea, nu s-a luat nicio decizie. Regimul n-a mai răspuns manifestațiilor prin volențe și după ciocnirile din Národní třída nu au mai avut loc alte incidente sângeroase.
În schimb, pe 24 noiembire, la o săptămână de la intervenția brutală a forțelor de ordine de pe strada Národní třída, Milouš Jakeš, secretarul general al comitetului central al partidului comunist, și-a dat demisia, iar odată cu el întreaga conducere, însă Forumul Civic considera că aceste schimbări nu sunt de ajuns.
Sâmbătă, 800.000 de oameni s-au adunat pe dealul Letná din Praga. Protestul a fost difuzat în direct pentru prima dată de televiziunea cehoslovacă, care intrase și ea în grevă generală. În ziua următoare, nu doar Václav Havel s-a adresat manifestanților, ci și primul ministru Ladislav Adamec, care le-a cerut de la tribună protestatarilor să renunțe la greva generală. În seara aceleiași zile, Adamec a avut prima întrevedere cu Václav Havel.
„Ne așteptam la o opoziție crâncenă, însă Adamec a avut o abordare neașteptat de constructivă. Nu ne-a întâmpinat cu ură sau ostilitate. De exemplu, i-am cerut să elibereze prizonierii politici și a zis, bine, dați-mi lista”, și-a adus mai târziu aminte secretarul lui Havel, Vladimír Hanzl.
Luni, 27 noiembrie, a avut loc o grevă generală de două ore, la care au participat aproximativ trei sferturi din întreaga populație.
În zilele următoare, partidul comunist a acordat și alte concesii pentru a putea rămâne la putere. Acest lucru devenise inacceptabil pentru societate, așa că pe 10 decembrie, președintele Gustáv Husák a numit primul guvern din ultimii 40 de ani în care comuniștii nu mai dețineau frâiele puterii. Ulterior el însuși a demisionat. Parlamentul a ales un nou șef de stat pe 29 decembrie, în persoana lui Václav Havel, care a fost votat până și de deputații comuniști. La vremea respectivă, procesul de democratizare era deja în plină desfășurare. Cortina de Fier căzuse, articolul din Constituție referitor la rolul central al Partidului Comunist fusese eliminat, negocierile privind retragerea trupelor sovietice începuseră, iar societatea se îndrepta către primele alegeri democratice.
Havel a primit mult sprijin public la momentul respectiv. A demisionat la mijlocul anului 1992, când era cert că Cehoslovacia avea să se destrame, un lucru pe care el a încercat în zadar să-l împiedice.
A fost ulterior ales de două ori președinte al Republicii Cehe independente, depunându-și mandatul în 2003. La moartea sa, Havel a fost omagiat cu o inimă mare strălucitoare amplasată deasupra palatului prezidențial din Praga, unul din sombolurile mandatului său.
Chiar și după atâția ani, cehii încă îl mai consideră pe Václav Havel cea mai importantă personalitate a tranziției post-revoluționare și cel mai bun președinte din 1989 încoace, însă moștenirea lui stârnește controverse, așa cum se întâmplă de obicei în cazul marilor personalități. Aproximativ o cincime din populația țării îl consideră cel mai slab președinte al Cehiei. Până și tranziția post-revoluționară nu este văzută în mod unitar. Până în această toamnă, Partidul Comunist a fost reprezentat constant în Parlament. Cu toate acestea, alte partide extremiste, precum SPD, au criticat moștenirea lui Havel.
Cetățenii sunt în egală măsură divizați în privința evaluării retroactive a dezvoltării post-revoluționare. Șaisprezece la sută din cetățeni consideră că situația actuală este mai proastă, în timp ce douăzeci la sută sunt de părere că nu s-a schimbat nimic. Cu toate acestea, majoritatea cetățenilor (64 la sută) consideră că regimul actual este mai bun într-o măsură mai mică sau mai mare.
Toți anii aceștia, conducătorii țării s-au distanțat de moștenirea lui Havel, însă acum ea își poate lăsa din nou amprenta asupra clasei conducătoare, deoarece coaliția nou înființată și-a anunțat intenția de a reveni la o parte din politicile externe promovate de Havel. Acum că Partidul Comunist a ieșit de la guvernare iar Havel pare că s-a întors, la nivel simbolic, Revoluția s-a încheiat cu adevărat.
