
La 30 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, țara încă se confruntă cu probleme de identitate, cetățenii săi fiind împărțiți între cei care se consideră moldoveni vorbitori de limba moldovenească – tributari, așadar, teoriilor sovietice – și cei care spun că sunt români, vorbitori de română, între cei care se raportează la lumea rusă și tind către aceasta și cei care se uită spre România și Uniunea Europeană.
De la limba română la limba moldovenească
Pe 27 august 1991, Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, pe fundalul mișcării de renaștere națională. Documentul plasează Republica Moldova „în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, fapt ce subliniază unitatea identitară cu întreg spațiul românesc. De asemenea, Declarația a condamnat raptul de la 1812 („CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei”) și a atras atenția asupra raptului teritorial din 1940 în urma căruia, fără ca populația să fie consultată, a fost formată și încorporată în URSS Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Actul separării de Uniunea Sovietică și declararea independenței sunt strâns legate de mișcarea de renaștere națională de la sfârșitul anilor '80. Aceasta a fost posibilă în contextul relaxării regimului comunist în perioada ultimului său lider, Mihail Gorbaciov, cel care a inițiat procesul de reformă cunoscut drept „perestroika”. La Marile Adunări Naționale din 1989, 1990, 1991, sute de mii de moldoveni au venit la Chișinău și au cerut, în primul rând, revenirea la limba română cu alfabetul latin, la istoria, cultura, tradițiile naționale – recunoașterea că aparțin de spațiul românesc. Unirea cu România a fost un alt deziderat al mișcării de renaștere națională. Să te declari român și să-ți atribui identitatea românească era un act revoluționar. Pe 27 august 1989, sute de mii de manifestanți adunați în centrul Chișinăului au cerut ca limba română cu alfabet latin să fie repusă în drepturi. Pe 31 august 1989, Parlamentul de atunci, Sovietul Suprem al RSSM, a adoptat primul set important de legi cu privire la funcționarea limbilor și revenirea la alfabetul latin. În elanul mișcării naționale a fost adoptat și tricolorul românesc ca drapel de stat (27 aprilie 1990), iar imnul „Deșteaptă-te, române” - ca imn național al Republicii Moldova (avea să reziste însă doar din 27 august 1991 până în 1994). Istoria Românilor, Limba și Literatura Română au devenit materii de studiu în școlile din Republica Moldova încă din 1989.
Cu toate acestea, la mai puțin de 25 de ani după independență, doar 7% dintre moldoveni mai spuneau că se consideră români și numai 24% afirmau că vorbesc româna, în timp ce 75% au declarat că se consideră moldoveni, potrivit datelor recensământului din 2014. Tezele sovietice privind existența unei limbi și a unui popor moldovenesc distincte reveniseră în forță.
Întoarcerea nomenclaturiștilor sovietici
Avântul pro-românesc din timpul mișcării de renaștere națională a pierdut din intensitate odată cu declanșarea războiului de la Nistru din 1992 și scindările în interiorul forțelor democratice reprezentate de Frontul Popular. După revenirea la putere a vechii nomenclaturi comuniste, care s-a regăsit pe parcursul anilor în diverse partide, a fost reluată teza „moldovenistă”. În noua Constituție adoptată în 1994 a fost introdusă sintagma „limba moldovenească”, iar imnul național „Deșteaptă-te, române” a fost înlocuit cu „Limba noastră”. Articolul 13 din Constituție, cu privire la denumirea limbii oficiale, provoacă de peste două decenii controverse în societate, fiind readus în discuție mai ales în perioadele electorale. Curtea Constituțională a dispus, încă în 2013, că textul Declarației de Independență, în care este stipulată limba română, prevalează asupra textului Constituției, însă nici până acum legea fundamentală nu a fost amendată în conformitate cu hotărârea Curții. Recent, scriitorii, filologii și istoricii au reluat apelul pentru a fi schimbată denumirea limbii oficiale, apel adresat de data aceasta noului Parlament de la Chișinău. Pentu schimbarea Constituției sunt necesare cel puțin 68 de voturi, însă Partidul Acțiune și Solidaritate, care s-a pronunțat favorabil pentru această schimbare, are doar 63 de mandate. Celelalte grupuri parlamentare, în special blocul comuniștilor și socialiștilor, susțin curentul moldovenist, o moștenire sovietică care a cultivat ideea unei diferențe etnice, istorice, culturale și lingvistice între populația din RSSM și cea de dincolo de Prut, din România.
„Moldovenismul statalist” a fost reinventat în perioada guvernării Partidului Democrat Agrar (1994-1998), a devenit politică de stat pe timpul guvernării Partidului Comuniștilor lui Vladimir Voronin (2001-2009) și a fost readus pe agenda politică de Igor Dodon, ales președinte în 2016. Potrivit acestui curent, moldovenii și românii sunt popoare diferite și vorbesc limbi diferite, iar românii sunt o minoritate națională în Republica Moldova. Totodată, susținătorii „moldovenismului statalist” acuză România și, mai nou, și Occidentul, de amestec în treburile interne ale Republicii Moldova, dar sunt în relații strânse cu Federația Rusă, care susține prin diferite strategii acest curent. Partidele care promovează moldovenismul (PCRM, PSRM) au avut și mai au la dispoziție importante canale de propagandă, posturi TV, site-uri, ziare, finanțate inclusiv din surse obscure, televiziuni retransmise din Rusia. Tezele moldovenist-stataliste, care se regăsesc și în programul de guvernare al PSRM, au fost vehiculate inclusiv în ultimele campanii electorale de la Chișinău. De regulă, aceste idei au succes la publicul/electoratul mai puțin informat, victimă a propagandei masive la care este expus și care adesea a fost corupt și prin simple „pomeni electorale”.
Moldovenismul și persecuțiile sovietice
O altă explicație a succesului acestui curent își găsește rădăcinile în memoria colectivă, modelată de ideologia sovietică. Antiromânismul a fost cultivat în perioada sovietică prin promovarea unei imagini negative a României „burghezo-moșierești” care a exploatat populația moldovenească, a miturilor „jandarmul român”, „călăului român”, „fascistului român”, „ocupației românești [de la 1918]” și „eliberării de sub jugul româno-fascist [în 1940 și, din nou, în 1944]”.
În paralel cu crearea acestor mituri, s-a încercat eliminarea elitelor românești din Basarabia, care erau suficient de educate pentru a nu putea fi intoxicate cu aceste dezinformări. În primii ani ai puterii sovietice au avut loc execuții sumare, condamnări la închisoare, dispariții ale unor persoane. Au fost în vizorul puterii sovietice membrii partidelor românești, moșieri, jandarmi, ofițeri, primari, profesori, persoane care au lucrat în administrația românească până în iunie 1940. În anul 1941 au fost deportați în Siberia cei care erau considerați elemente nocive noii puteri sovietice. Au urmat cele mai mai mari valuri de deportări 1949, 1951 și foametea organizată 1946-47, care a decimat populația Basarabiei și a constrâns-o să se supună noilor politici ale URSS. Persecuțiile au scăzut ca amploare după moartea lui Stalin, dar în deceniile care au urmat Moscova a fost foarte atentă să înăbușe din fașă orice manifestări pro-românești.
Școala, care era obligatorie, a fost cel mai important element al ideologizării noilor generații de moldoveni sovietici. Erau studiate „limba și literatura moldovenească” și istoria Moldovei, iar scriitorii români (cu unele execpții) și istoria României nu se regăseau în manuale. Totodată era promovată o politică intensă de rusificare în toate domeniile. Cărțile românești lipseau cu desăvârșire din librării. Legăturile RSSM cu România au fost practic inexistente.
Apariția „românismului pragmatic”
Relațiile cu România – și cu românitatea – au fost, în cei 30 de ani de la proclamarea independenței, oscilante. România a fost prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova, i-a oferit acesteia asistență de-a lungul timpului și de mai bine de un deceniu este principalul avocat al integrării europene a Moldovei. Pe de altă parte, România a fost și o țintă pentru politicieni pro-ruși sau doar populiști, care au căutat să exploateze problemele identitare ale moldovenilor și temerile sădite de deceniile de propagandă sovietică.
În ultimii ani, însă, sondajele de opinie arată o creștere a numărului susținătorilor unirii cu România – între 40 și 50%. Această creștere este determinată nu doar de recunoașterea unui adevăr istoric, ci în mare parte de sărăcie, dezamăgirea populației față de clasa politică moldovenească care a fost la putere timp de 30 de ani, coruptă și incapabilă să administreze și să rezolve problemele elementare ale societății, de lipsa de securitate și de frica pentru ziua de mâine. 50% din cetățenii Republicii Moldova ar vota pentru unirea cu România dacă ar avea siguranța că salariile și pensiile vor fi la fel ca cele de peste Prut, arată un sondaj realizat de IMAS.
Aproape un milion de moldoveni și-au redobândit cetățenia românească, beneficiind de un buletin sau pașaport românesc ce le permit să se bucure de mai multe drepturi și privelegii, inclusiv în UE. Apropierea de România s-a aprofundat și datorită tinerilor care merg la universități în România, datorită legăturilor culturale, economice, dar și personale dintre cele două maluri ale Prutului.
Valorile promovate în perioada mișcării de eliberare națională se regăsesc și în valorile europene – respectarea drepturilor fundamentale ale omului, libertatea de exprimare, securitate, justiție, bunăstare. Acest lucru a fost înțeles, chiar dacă uneori și indirect, de sutele de mii de cetățeni moldoveni care au ales să muncească, să facă studii, să locuiască și să-și crească copii în statele Uniunii Europene, majoritatea având un pașaport românesc. Această opțiune a fost exprimată și la ultimele alegeri din Republica Moldova, când majoritatea alegătorilor votat un președinte și un partid proeuropean la conducerea statului. Votul proeuropean reprezintă inclusiv opțiunea românească a cetățenilor moldoveni.