Războiul secret împotriva programului nuclear iranian pare să se intensifice pe măsură ce Teheranul își reface stocurile de uraniu slab îmbogățit. Producția acestuia a fost reluată ca răspuns la retragerea americană din acordul nuclear, dar nu e de clar cât de hotărâți sunt ayatollahii să își facă o bombă acum; mai degrabă ei caută să folosească amenințarea armei nucleare ca să scape de sancțiuni. De cealaltă parte, adversarii Iranului invocă pericolul bombei atomice, dar sunt preocupați cel puțin la fel de mult de probleme pe care acordul nuclear nu le rezolvă.
Belicozitatea lui Trump și războiul secret al israelienilor
Donald Trump ar fi fost la un pas de a-i lăsa lui Joe Biden moștenire și un război cu Iranul, pe lângă celelalte crize provocate deja de el sau amplificate de modul în care a înțeles să le gestioneze (vezi, de pildă, pandemia de coronavirus). New York Times scria în noiembrie că Trump ar fi luat în calcul lansarea unui atac împotriva unuia sau mai multor obiective legate de programul nuclear iranian, cel mai probabil asupra centrului de la Natanz, însă vicepreședintele Mike Pence, secretarul de stat Mike Pompeo, șeful Pentagonului și comandantul armatei au reușit să îl convingă să renunțe. Donald Trump a arătat în trecut că poate fi destul de încăpățânat și că mai devreme sau mai târziu își duce la îndeplinire ideile, așa că o surpriză, chiar dacă este puțin probabilă, nu este exclusă până când Biden nu va prelua președinția.
La doar câteva zile după ce Trump s-a lăsat convins să nu atace, iranienii au primit însă o lovitură: la Teheran a fost asasinat Mohsen Fakhrizade, general în Gărzile Revoluționare și om de știință despre care se presupunea că este însărcinat cu latura militară a programului nuclear iranian. Asasinatul a fost văzut drept o încercare a premierului israelian, Benjamin Netanyahu, de a bloca o eventuală revenire a Statelor Unite, sub Joe Biden, în acordul nuclear, în condițiile în care se așteaptă ca, dincolo de înăsprirea retoricii, Teheranul să și reacționeze la atac. Israelienii nu au confirmat și nici nu au negat că ar fi fost implicați în asasinat, dar Fakhrizade fusese nominalizat de Netanyahu în 2018, când acesta a prezentat dovezi – unele dintre ele controversate – cu privire la dimensiunea militară a programului nuclear. Până la uciderea lui Fakhrizade, în Iran au mai avut loc anul acesta și sabotaje care au vizat atât programul nuclear – la principalul centru Iranian, cel de la Natanz – cât și pe cel balistic. Totul amintește de mai vechea campanie împotriva programului nuclear iranian, de dinainte de semnarea acordului, care a fost marcată de asasinate comise între 2007 și 2012, sabotaje și celebrul atac cibernetic cu virusul Stuxnet. Și în acel război subteran au fost suspectați în principal israelienii, dar e mai mult ca sigur că americanii au știut ce se întâmplă și destul de probabil că, într-o anumită măsură, au fost implicați – de Stuxnet, de exemplu, s-a spus că ar fi fost un program dezvoltat în comun. Probabil că și acum americanii au știut că se pregătește asasinarea lui Fakhrizade și n-ar fi exclus ca Trump să îi fi și încurajat pe israelieni.
Jocul ayatollahilor: cacealma pe termen scurt, posibilitatea unei bombe în viitor
Programul nuclear al Iranului a ajuns din nou în prim-plan în condițiile în care Agenția Internațională pentru Energie Atomică a anunțat că Teheranul a depășit de zece ori cantitatea de uraniu slab îmbogățit care îi era permisă de acordul nuclear. Iranul deține acum suficient uraniu pentru a fabrica două bombe atomice. Acest lucru nu înseamnă că o va și face: în primul rând e nevoie de know-how și nu este foarte clar dacă oamenii săi de știință au ajuns la nivelul la care pot face o bombă, în al doilea rând e nevoie timp (cel mai devreme bombele ar fi fabricate până în primăvară), iar în al treilea rând riscul unei reacții dure din partea comunității internaționale este prea mare pentru ca liderii republicii islamice să și-l asume fără a fi forțați. Faptul că Teheranul a produs mai mult uraniu slab îmbogățit decât ar fi avut dreptul este legat, mai degrabă, de eforturile sale de a exercita presiuni ca să scape de efectele sancțiunilor americane, impuse din nou după ce Donald Trump a retras Statele Unite din acordul nuclear, în 2018. Sancțiunile sunt aplicabile oricărei entități care face afaceri cu Iranul în domeniile vizate și nicio companie importantă din lume nu este dispusă să riște să intre în vizorul Washingtonului. Promisiunile europenilor că vor găsi o metodă ca firmele lor să poată ocoli sancțiunile americane nu s-au materializat, astfel încât Iranul a fost aruncat într-o criză economică profundă care a amenințat stabilitatea regimului, confruntat cu ample proteste, înnăbușite brutal, în iarna 2019 – 2020. Prioritatea Teheranului în ultimii doi ani nu a fost, așadar, să construiască o bombă nucleară, ci să iasă cumva din impasul economic în care se găsește.
Asta nu înseamnă, desigur, că Gărzile Revoluționare și ayatollahii nu se gândesc ca, pe termen lung, să obțină arme nucleare, sau că nu au încercat să le obțină în trecut. Sabotajele și asasinatele au avut ca scop diminuarea capacității iraniene de a construi într-o bună zi o bombă. Sancțiunile internaționale de până în 2015 și rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU au fost adoptate tocmai pentru că existau suspiciuni serioase cu privire la programul nuclear iranian. China și Rusia au votat alături de Occident, în ciuda relațiilor mai bune cu Teheranul, pentru că nimeni nu își dorește o bombă atomică iraniană. Regimul ayatollahilor a mers de prea multe ori prea departe – tentativele de blocare a fluxului petrolului în Golf, prin atacarea petrolierelor în timpul războiului din anii ’80 cu Irakul, patronajul asupra unor grupări teroriste brutale, ca Hezbollahul, chiar și atacarea ambasadei Statelor Unite și criza ostaticilor care au arătat disponibilitatea de a încălca convenții internaționale – pentru ca cineva să își poate asuma riscul de a-l lăsa să aibă și arme nucleare.
De ce acordul nuclear nu rezolvă problemele legate de Iran
Acordul din 2015 a limitat serios activitățile nucleare ale Iranului, care a fost nevoit să renunțe și la cea mai mare parte a uraniului slab îmbogățit pe care îl deținea la vremea respectivă (o cantitate de câteva ori mai mare decât cea la care a ajuns în prezent). În anii care au urmat după semnarea acordului, inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică au constatat în repetate rânduri că Teheranul și-a îndeplinit obligațiile asumate. Programul nuclear nu este însă singura problemă ridicată de Iran, iar acordul nuclear nu le rezolvă și pe celelalte – din contră, acestea ar putea fi acutizate grație fondurilor la care Teheranul ar avea acces în lipsa sancțiunilor.
Prima dintre aceste probleme, care face obiectul unui set separat de sancțiuni americane, este cea a programului ballistic iranian. Rachetele dezvoltate de Teheran sunt tot mai precise și au o rază tot mai lungă – ceea ce înseamnă că pot atinge obiective americane din Orientul Mijlociu, Israelul, Arabia Saudită și chiar și Europa; amenințarea iraniană este, de altfel, unul dintre motivele pentru care s-a decis amplasarea scutului anti-rachetă în Europa de est. Faptul că pot fi vizate și câmpurile petrolifere și instalațiile saudite transformă această amenințare într-una globală, cum s-a văzut de altfel în septembrie 2019 când, în urma unui atac cu drone (deci mult mai puțin sofisticat decât ar fi unul cu rachete) a fost redusă la jumătate producția saudită și a fost afectat prețul țițeiului la nivel global.
A doua problemă este cea a expansionismului iranian și a instabilității aduse de acesta. Teheranul a reușit să își creeze o sferă de influență care se întinde până la Marea Mediterană, prin Irak, Siria și Liban (așa-numita semilună iraniană), în zona Golfului, până în Yemen, și în Afghanistan. Peste tot iranienii au mizat pe legături cu comunitățile șiite și pe miliții ale acestora care s-au implicat în războaie civile și au căpătat în timp așa o forță, încât au devenit imposibil de controlat de guvernele țărilor respective; o parte din aceste miliții au fost implicate în acte de terorism și crime de război. În Irak, milițiile șiite au fost în prima linie a războiului civil cu sunniții și sunt responsabilie de moartea a numeroși civili; în plus, au fost folosite și ca braț armat al Iranului împotriva forțelor americane. În Siria, sprijinul Hezbollahului și al consilierilor iranieni a ajutat regimul să supraviețuiască până la intervenția Rusiei, iar supraviețuirea regimului a dus la o radicalizare a grupărilor rebele, rebelii moderați fiind înlocuiți, în timp, de extremiști precum cei din Statul Islamic sau filiala locală a rețelei Al Qaida. În Liban, același Hezbollah și-a fondat, practic, propriul stat în sud și joacă un rol cheie și în politica națională, contribuind din plin la blocajul politic care a dus țara în pragul colapsului. Yemenul, relativ stabil până în urmă cu câțiva ani, a ajuns scena celei mai severe crize umanitare din lume de când rebelii șiiți Houthi și-au lansat revolta iar saudiții au intervenit pentru că se temeau de prezența tot mai mare a Iranului de-a lungul granițelor lor.
Recenta oficializare a legăturilor dintre Israel și o serie de state arabe a fost impulsionată exact de pericolul iranian, în special în ceea ce le privește pe cele din Golf, Emiratele Arabe Unite, care au dispute teritoriale cu Iranul, și Bahreinul, care s-a confruntat cu proteste ale minorității sale șiite. În spatele acestei destinderi se află Arabia Saudită, chiar dacă, deocamdată, aceasta nu își oficializează legăturile cu Israelul.
Arma nucleară: o poveste care se vinde
Toată problematica legată de Iran este mult prea complexă și complicată ca să poată fi prezentată concis și, pe deasupra, să aibă și un impact. De ce le-ar păsa, până la urmă, plătitorilor de taxe americani de neliniștile arabilor din Golf, suferințele civililor din Irak, Siria și Yemen sau chiar și de îngrijorările israelienilor? “Bomba atomică” este însă pe înțelesul tuturor. “Bomba atomică a ayatollahilor” e de natură să îi dea fiori oricărui american, fie el democrat sau republican. De aceea se și insistă atât de mult pe sperietoarea bombei: cu ajutorul ei pot fi abordate și celelalte probleme legate de Iran.
Iar dacă poveștile cu bomba îi încurcă socotelile lui Biden, așa, ca bonus, e puțin probabil ca Trump, Bibi sau saudiții să fie prea supărați.
