Primul an de mandat al lui Donald Trump a fost marcat de o distanțare a SUA de UE, dar și de scandalurile legate de campania anti-imigranți și dosarul agresorului sexual Jeffrey Epstein. Politicile administrației ar putea să îi coste pe republicani controlul Congresului, iar Donald Trump s-ar putea confrunta cu o nouă procedură de demitere.
Politica externă a administrației Trump, marcată de atacuri împotriva aliaților SUA
Am intrat în al doilea an al mandatului lui Donald Trump și nu trece o zi fără o furtună cu epicentrul la Casa Albă. Și din ce în ce mai des intră în coliziune cu aliații din Europa. Declarațiile privind Groenlanda au pus capacul în relația transatlantică pe care însă europenii continuă să o prezerve gândindu-se că, în fond, administrația Trump nu este eternă. Dezbaterile stridente în jurul insulei înghețate nu s-au terminat, dar nivelul de agresivitate dinspre Washington a scăzut după discuția avută de secretarul general NATO, Mark Rutte, cu președintele american. S-a ajuns la un „cadru de acord favorabil” anunța Donald Trump acum câteva săptămâni, un „cadru de acord” care nu este clar însă pentru nimeni – sau cel puțin acesta nu a răsuflat deloc în presă.
Să admitem că, într-adevăr, Mark Rutte a reușit să domolească vulcanul de la Mar-a-Lago, că a reușit să îi distragă atenția de la ideea fixă de „a avea” cu orice preț Groenlanda, că discuțiile se desfășoară pe un ton normal și nu prin presă, așa cum a spus șeful diplomației daneze că își dorește.
A trecut mai bine de un an de la discursul inaugural care, pentru cine a avut urechi să audă, spunea – în stilul președintelui – cam tot ce va face administrația. Fără să numească intențiile privind Groenlanda sau Canada, atunci, Trump a făcut însă referire la „restabilirea suveranității și securității” Americii. La începutul lui ianuarie, anul trecut, cu două săptămâni înainte de învestire, însă, într-o conferință de presă organizată la reședința sa din Mar a Lago, Donald Trump vorbea deopotrivă despre Groenlanda, Canalul Panama și Canada. La Canada a revenit la doar 4 zile de la depunerea jurământului spunând că i-ar plăcea să fie al 51-lea stat american. Și nu, nu a glumit! Sunt doar două dintre săgețile care otrăvesc relația acestei administrații cu aliații tradiționali ai Washingtonului.
Să ne reamintim și discursul vicepreședintelui JD Vance de la Munchen în care acuza Europa că cenzurează, că se amestecă în alegerile statelor membre ale UE. Toată această retorică o regăsim în Strategia națională de securitate publicată de Casa Albă pe sfârșitul anului trecut. Obiectivul Strategiei de securitate americană are ca obiectiv „cultivarea rezistenței față de traiectoria actuală a Europei în interiorul statelor europene”. Aceeași retorică o regăsim în documentul de lucru al Comisie Juridice din Congres care a introdus un draft prin care sunt inventariate tot aceleași acuze. Donald Trump nu a făcut un secret din faptul că îi displace, ca să nu spun urăște Uniunea Europeană. „Ne-au jefuit” a spus de nenumărate ori președintele american referindu-se la relația comericală sau la companiile tech pe care UE le amendează pentru simplul fapt că nu vor să respecte regulile de e bătrânul continent. Motivul urii e simplu: UE joacă după reguli și a și devenit între timp suficient de puternică pentru a riposta bullyingului aplicat sistematic. Desigur că aceasta este o ipoteză plauzibilă sau nu.
Politica internă, dominată de „vânătoarea” ICE și scandalul Epstein
În plan intern, vânătoarea declanșată de agenții anti-imigrație (ICE), in special în statul democrat Minnesota, a stârnit îngrijorare pe partea noastră a Atlanticului, și furia americanilor care au ieșit cu sutele de mii în stradă împotriva acestor acțiuni, dar și a altor măsuri ale administrației. Donald Trump este, în prezent, unul dintre președinții americani cu cea mai scăzută rată de susținere la un an după preluarea mandatului, dar această susținere continuă să fie semnificativă. Oricât de brutale, haotice și, aparent, fără nici un rezultat vizibil de creștere a bunăstării americane, 41% din alegători încă sunt de acord Trump.
Este un motiv în plus pentru starurile de la Hollywood și ale celor mai populare canale de televiziune din SUA să încerce de câteva luni să le reamintească americanilor ce înseamnă puterea poporului. Constituția americană nu le permite alegătorilor să dea jos, în afara ciclurilor electorale, un conducător ales a cărui manifestare contravine cu ceea ce au fost lăsați să creadă că li se va oferi. Dar sistemul le oferă alte mijloace de presiune, care funcționează – sau ar trebui să funcționeze. Este vorba de presiunea prin intermediul Congresului, a cărui putere o contra-balansează pe cea a președintelui. Americanul are dreptul să se ducă în audiență la politicienii din statul său ca să se plângă, și să îi amenințe cu votul. Majoritatea decide acțiunea. Tema cu cele mai multe plângeri va fi luată în considerare. Iar presiunea alegătorilor este cu atât mai eficientă cu cât se apropie alegerile, cum este cazul acum, iar aleșii vor să candideze pentru noi mandate.
Să ne uităm puțin la structura Congresului american rezultată în urma alegerilor din 2024. La Senat, majoritatea este deținută de republicani cu o diferență de doar 4 locuri față de democrații care dețin 47 de mandate. Lor li se adaugă 2 independenți. În Camera Reprezentanților sunt 218 republicani, adică majoritatea, și la aceeași diferență de 4 locuri democrații. Este un echilibru pe muchie ținând cont că pentru a trece o lege este nevoie de toate cele 218 voturi ale republicanilor. Dar ce te faci când republicanii, aflați la putere, votează împreună cu democrații legi care opresc sau încetinesc acțiunile guvernului american?
Una dintre legile votate cu o majoritate covârșitoare, 427 la 1, este cea privind dosarele Epstein care obligă Departamentul de Justiție să publice documentele și rapoartele din cadrul investigației infractorului sexual. Au fost publicate până acum 3 tranșe. Milioane de file și fotografii care dezvăluie lumii o rețea grețoasă cu care au avut de-a face de la capete încoronate, până la șefi de stat și de guvern. Ce citim printre mailurile publicate sau rapoartele Departamentului american de Justiție nu sunt neapărat dovezi care să îi incrimineze pe cei care i-au fost complici lui Epstein pe „insula iubirii”. Sigur că per ansamblu ne putem face o idee de cât de lipsiți de moralitate sunt niște inși care predică moralitatea și cinstea.
Din ce au reușit ziariștii americani să descopere până acum, din documentele publicate luna trecută, sunt peste 5.300 de fișiere care conțin mai mult de 38.000 de referințe la Trump, soția sa, Mar-a-Lago. Multe erau articole de presă sau materiale publice, iar niciunul nu conținea comunicări directe între Trump și Epstein. Însă imensa colecție de fișiere a sugerat o legătură mai întunecată cu Rusia: că Epstein ar fi putut fi un agent de lungă durată care lucra pentru Moscova. Printre dosare se numără 1.056 de documente care în care apare numele lui Putin și peste 9.000 care se referă la Moscova. Aceleași documente relevă faptul că multe dintre fetele „tranzacționate” de Epstein erau rusoaice. Până în 2011, Epstein părea să fi construit o relație atât de strânsă cu rușii încât avea întâlniri cu Putin. În septembrie același an, a primit un e-mail de la un asociat neidentificat care discuta despre o „întâlnire cu Putin” în timpul unei viitoare călătorii în Rusia, scrie The Telegraph.
Ar putea duce scandalul Epstein la o nouă încercare de a-l destitui pe Donald Trump?
Sunt prea mulți politicieni americani, și de la stânga și de la dreapta eșicherului politic, pe lista „petrecăreților” lui Epstein. Nu vreau să fac afirmații fără acoperire, dar dacă se dovedește că rețeaua Epstein era de fapt manipulată din laboratoarele KGB, atunci SUA au o mare problemă de siguranță națională. În cazul actualului președinte, poate că publicarea acestor dosare nu este atât de gravă pe cât este pentru alții, dar simplul fapt că Donald Trump a făcut parte din cercurile acestui „ciudat”, cum îl numește liderul de la Casa Albă, ar putea să deschidă calea unei dezbateri în Congres privind destituirea sa.
Până acolo, însă, există alte motive care ar putea face ca o procedură de destituire, „impeachment” să fie declanșată, , cum ar fi, de exemplu, faptul că Donald Trump a declanșat războiul mondial al tarifelor comerciale, trecând peste Congres. Sau pentru că a inițiat acțiunea militară din Venezuela fără să anunțe legislativul american decât după. Impeachementul nici măcar nu ar fi o noutate pentru Trump: în primul său mandat, procedura a fost declanșată, fără succes, de două ori.
Conform articolului 2, secțiunea 4 din Constituția SUA, președintele (valabil și pentru vicepreședinte și alți aleși federali) poate fi demis „ în urma punerii sub acuzare și a condamnării pentru trădare, luare de mită sau alte infracțiuni și delicte grave.” Cum decurge această procedură? Camera Reprezentanților este cea care are puterea de a-l pune sub acuzare pe președinte votând prin majoritate simplă articolele de impeachment care sunt de fapt capetele de acuzare. Senatul este cel care decide în final. Revenind la structura actuală a Camerei, sunt 218 republicani, cum spuneam, și 214 democrați, iar 3 locuri sunt vacante pentru care se vor organiza alegeri speciale în lunile următoare, deci înainte de alegerile de la jumătate de mandat programate în noiembrie. Dacă se menține tendința din Texas, unde un loc vacant din Congres a fost câștigat de democrați, atunci, până în alegerile de la jumătatea mandatului, diferența nu va mai fi decât de un vot în minus pentru democrați. Nu știu dacă scandalul Epstein este suficient pentru a susține majoritatea din Camera Reprezentanților necesară destituirii, dar știu din presa americană că deja s-a constituit un grup republican care se opune doctrinei MAGA și modului în care actuala administrație vede Europa.
Pe lângă impeachment, Constituția americană a mai prevăzut o modalitate de a demite un președinte. De când a fost ratificat, în 1967, Amendamentul 25 a fost invocat de 6 ori pentru că acesta prevede că „președintele poate fi înlăturat temporar sau permanent din exercitarea atribuțiilor dacă e considerat incapabil să îndeplinească funcția.” Secțiunea doi prevede ocuparea funcției de vicepreședinte, dacă e vacantată, secțiunea 3 prevede transferul puterii către vicepreședinte în timpul unor intervenții chirurgicale suferite de președinte, în timp ce secțiunea 4, care nu a fost folosită niciodată, prevede că vicepreședintele și cabinetul îl pot declara inapt pe președinte și prin urmare îl pot înlătura.
Așa cum am explicat mai sus, echilibrul în Congres este extrem de fragil și se fragilizează și mai mult în preajma alegerilor de la jumătatea mandatului. Până în noiembrie, ipoteza defectării unui număr suficient, în tabăra independenților, ar constitui masa critică destituirii, într-un fel sau altul, până în scrutinul din noiembrie care cel mai probabil va readuce majoritatea democrată în Congres. Problema e că Donald Trump, așa cum am mai spus, nu este singur. În spatele lui sunt oamenii cu bani. Sunt interese promise a fi livrate în schimbul susținerii. Donald Trump este doar vârful icebergului care a pus stăpânire pe America. La nivel mondial, izolarea lui, ar însemna izolarea SUA, ceea ce este aproape imposibil. Privind la toate acțiunile administrației Trump, operate în numele suveranismului, cum spuneam, atât de haotic, atât de brutal, o concluzie pare logică: suveraniștii sunt de fapt anarhiști, iar Uniunea Europeană îi enervează și o vor moartă pentru că aici, încă se mai joacă după reguli, nu golănește.
