Rusia insistă că cedarea Donbasului și recunoașterea acestuia drept teritoriu rusesc ar fi o condiție pentru încheierea războiului și prezintă această variantă drept o simplă formalizare juridică a unei realități din teren. Kievul respinge însă concesiile teritoriale pentru că știe care sunt riscurile: o revoltă a populației și chiar refuzul armatei de a se retrage. În plus, nu există vreo garanție că, odată ce ar obține așa-zisa „centură de fortărețe” din Donbas, Rusia nu va lansa o nouă invazie.
„Pacea rusească” ar arunca Ucraina în criză
În Ucraina, ideea negocierilor de pace este privită cu scepticism, adesea ca un exercițiu de presiune politică, nu ca o cale reală spre încetarea războiului. Potrivit unui sondaj realizat de Institutul Internațional de Sociologie de la Kiev, ucrainenii văd conflictul ca pe o amenințare existențială, nu ca pe o dispută limitată „despre Donbas”: 69% cred că Rusia urmărește distrugerea/genocidul națiunii ucrainene, iar 83% spun că obiectivele Moscovei depășesc clar problemele teritoriale. Scepticismul față de negocieri rămâne dominant: 69% nu cred într-o pace durabilă. Mai mult, 57% se așteaptă ca Rusia să atace din nou chiar și după o eventuală „înghețare” a frontului.
În acest context, Rusia încearcă să mute disputa din registrul ocupării militare în cel al „legitimității”, transformând o concesie teritorială într-o premisă a păcii – o logică respinsă atât de Kiev, cât și de Occident. În realitate, Moscova urmărește să obțină prin negocieri și presiune diplomatică teritorii fortificate pe care nu a reușit să le cucerească timp de aproape 12 ani, iar Kievul este conștient că cedarea acestor zone de importanță strategică ar reprezenta primul pas spre capitulare.
Retragerea armatei ucrainene din Donbas, prezentată de ruși drept soluție magică pentru încetarea focului, ar dinamita stabilitatea politică și socială a Ucrainei. Orice semnal de retragere din cele mai fortificate zone ale Donbasului ar putea deschide simultan mai multe crize interne: contestare socială, delegitimare politică și tensiuni între armată și conducerea politică. Toate pot fi speculate și amplificate de Rusia ca parte a unui război hibrid menit să slăbească Ucraina din interior.
Așa cum arată și sondajele, pentru o mare parte a societății, cedarea unor teritorii este percepută ca o încălcare a angajamentului politic, construit în jurul ideii de rezistență. În ultimii ani, ucrainenii au acceptat costuri uriașe – mobilizare, pierderi umane, stres colectiv – pe baza convingerii că lupta are o finalitate clară: apărarea suveranității și a viitorului statului. În acest cadru, Donbasul nu este privit doar ca un teritoriu, ci ca un simbol al sacrificiului. O retragere din poziții fortificate, care au costat ani de investiții și multe vieți omenești, riscă să fie interpretată ca o trădare, indiferent de justificarea politică invocată.
Un asemenea pas ar putea declanșa rapid un val de nemulțumire socială, cu potențial de proteste în masă în marile orașe, într-un moment în care Ucraina nu își poate permite turbulențe interne. Chiar și pe teme mult mai limitate, societatea ucraineană a demonstrat că reacționează prompt atunci când observă o abatere. Un exemplu este valul de proteste antiguvernamentale, din iulie 2025, față de încercarea autorităților de a limita independența instituțiilor anticorupție. În cazul unor cedări teritoriale, efectul ar fi incomparabil mai puternic și mai greu de controlat. O țară destabilizată înseamnă automat o poziție de negociere mai slabă, o încredere erodată din partea aliaților și o oportunitate strategică pentru Rusia de a declanșa un nou val al invaziei.
Armata a arătat deja că nu e dispusă să se retragă fără luptă
Un alt risc major este ruptura care poate să se producă între conducerea politică și armată. Există deja un precedent. În 2019, în contextul aplicării așa-numitei „formule Steinmeier” și al retragerii unor trupe din estul Ucrainei, președintele Volodimir Zelenski, proaspăt ales ca lider pacificator, s-a confruntat direct cu militari aflați pe linia frontului, în orașul Zolote din regiunea Luhansk. Dialogul tensionat, filmat și difuzat pe scară largă, a stârnit atunci reacții puternice într-o societate care a interpretat retragerile de la linia de demarcare ca semn de slăbiciune și trădare a celor care apăraseră cu sânge fiecare metru pătrat. A intrat în istoria politică a Ucrainei discuția lui Zelenski cu un militar ucrainean, Denis, care refuza să se retragă de pe front: „Ascultă, Denis, eu sunt președintele acestei țări. Am 41 de ani. Nu sunt un ratat”.
Chiar și într-un context incomparabil mai puțin violent decât cel actual, acel episod a arătat cât de rapid pot escalada tensiunile dintre autoritatea politică și armată. În condițiile războiului de astăzi, o decizie similară ar avea un potențial de destabilizare mult mai mare. Chiar și fără o confruntare deschisă, simpla percepție a unei rupturi între conducerea politică și armată ar fi suficientă pentru a proiecta imaginea unei Ucraine aflate în pragul colapsului instituțional. Nu poate fi exclusă nici apariția unei opoziții în rândul unei părți a elitei militare față de ordinele venite din zona politică.
Vrea Rusia cu adevărat pacea, sau doar poziții mai avantajoase și o pauză pentru a-și reface forțele?
Ideea cedărilor teritoriale este toxică în Ucraina chiar și fără a fi vreodată acceptată la masa negocierilor. Nu este necesar ca membrii delegației ucrainene să fie pe punctul de a face un compromis; este suficient ca narațiunea să fie repetată constant. Mesajul este simplu: „Există o soluție pentru încetarea focului, dar Ucraina o refuză”. Prin repetiție, propaganda încearcă să inducă ideea că liderii ucraineni și armata nu vor pace, că prelungesc războiul din ambiție sau din interese personale. Într-o societate epuizată, fiecare zi de conflict devine o povară psihologică, transformată treptat într-o acuzație internă cu efecte destabilizatoare. Tocmai de aceea, conducerea ucraineană a oscilat între invocarea necesității unui referendum și respingerea fermă a cerințelor Moscovei, fiind conștientă de potențialul exploziv al acestui subiect.
Mai există o întrebare esențială, constant evitată: ce garanții reale există că Rusia ar respecta o încetare a focului după ce ar obține teritorii pe cale diplomatică? Experiența ultimilor ani arată că Moscova tratează acordurile ca instrumente tactice, nu ca angajamente durabile. Pentru Kiev, miza nu este doar pierderea unui teritoriu, ci precedentul creat: o retragere poate slăbi moralul și poate pregăti terenul pentru o ofensivă ulterioară. „Pacea” obținută prin cedare riscă să fie doar o pauză operațională, nu sfârșitul războiului.
Aici se vede miza reală a condiției rusești. Nu este doar o revendicare teritorială, ci un instrument de fracturare internă a Ucrainei. Donbasul este ales tocmai pentru încărcătura sa simbolică și militară. Rusia creează o dilemă toxică: dacă Ucraina refuză cedarea, este acuzată că „nu vrea pace”; dacă acceptă, riscă instabilitate internă. În ambele scenarii, Moscova speră să câștige.
În acest context, „pacea” construită pe cedări teritoriale nu oferă o ieșire din război, ci mută conflictul în interiorul Ucrainei. Retragerea din Donbas ar putea declanșa o criză politică și socială profundă într-o societate marcată de sacrificii și traume. Pentru Kiev, riscul nu este doar pierderea unui teritoriu, ci slăbirea coeziunii interne – o vulnerabilitate pe care Moscova ar exploata-o imediat.
De fapt, ar putea fi o tentativă a Rusiei de a muta războiul din nou într-un registru hibrid, folosind presiunea politică, socială și informațională pentru a-și reface forțele și a reveni ulterior la confruntarea convențională, un tipar pe care l-a folosit deja în mod repetat. O pace obținută cu prețul destabilizării interne nu ar încheia războiul, ci ar deschide o etapă nouă, mai periculoasă și mai greu de controlat de comunitatea internațională.
