Europa se confruntă cu cea mai severă secetă din ultimii 500 de ani, dar nu este singurul continent afectat de acest fenomen. Amploarea secetelor la nivel global este un alt efect al schimbărilor climatice. Apa – vitală pentru supraviețuire și necesară în industrie și agricultură – devină o resursă tot mai disputată la nivel global, lipsa acesteia cauzând crize economice, umanitare și de securitate.
Seceta, prima „mușcătură de rechin” a schimbărilor climatice
Imaginile spun totul. Tragi de cursor la stânga, și vezi în poză cum arăta bazinul râului acum douăzeci de ani; tragi de el dreapta și îl vezi cum arată astăzi, în uscatul august al lui 2022. Diferența e izbitoare. Privit de sus, râul Colorado din America era, în iulie 2000, ca o pată verde neregulată, cu margini zimțate. Azi nu doar că pata „a intrat la apă”, ca să folosesc un oximoron, ci și verdele s-a spălăcit - semn că s-a micșorat nu doar suprafața, ci și adâncimea. În mod ciudat, de sus, de la distanţă, însuși râul începe să aducă la culoare cu deșertul. Până anul trecut, Rin-ul german era ca o venă puternică, sănătoasă; acum arată, din avion, ca una sclerozată, stafidită. Po, la italieni, lăsa altădată mici plaje de nisip, ici și colo. Acum, plajele s-au înmulțit și s-au lățit, ca niște paraziți developați de o radiografie. Cu Yangtze e mai greu, nu e ușor să îl fotografiezi din avion, dar o poți face din satelit. Și ce vezi? Același tablou al petelor de plajă multiplicate, rezultate prin retragerea apelor. La Dunăre nici nu mai e nevoie de fotografii de la înălțime. Pe partea sârbă a fluviului se poate observa de la nivelul solului cum iese din nisip epava unei nave nemțești care n-a mai văzut lumina soarelui din 1944, de când s-a scufundat, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Și poți ajunge la ea pe jos, fără să mai înoți, pe cărări care ne amintesc ce ar fi pământul fără ape. Toate imaginile converg către o concluzie evidentă multora: emisfera nordică traversează anul acesta o perioadă de secetă acută. Întrebarea e dacă de această dată seceta nu e cumva mai mult decât atât; dacă nu e cumva deja cronică și legată de convulsiile mediului din ultimele decenii.
„Dacă privim schimbările climatice ca pe un rechin care ne dă târcoale, atunci seceta e precum prima lui mușcătură”, spun unii specialiști. Ei complică însă lucrurile și adaugă că nu doar schimbările climatice contribuie la o potențială criză a apei, ci și mărirea populației și a consumului de apă, pe fondul creșterii prosperității în tot mai multe zone de pe glob.
Anul acesta, secetoasa vară europeană a furnizat mai multe exemple de evoluții care pot avea loc în caz de penurie de apă. Norvegia, un soi de baterie a Europei prin prisma hidrocentralelor sale, a avertizat că și-ar putea reduce producția de electricitate din cauza scăderii debitelor râurilor. În Germania, Rin-ul pomenit mai sus a scăzut atât de mult încât, printre alte disfuncții, a contribuit la blocarea șlepurilor încărcate cu mașinile de export fabricate în uzinele nemțești. În alte țări europene, producția agricolă a avut de suferit în urma arşiţei. În România, ministerul agriculturii dă periodic comunicate cu suprafețele de culturi „compromise” de absenţa precipitaţiilor. Cel mai recent, la data la care scriu, a ajuns la aproape o jumătate de milion de hectare - aproximativ 5% din terenul arabil național. Lipsa apei a creat dificultăți economice și pe alte continente. Ca și în Norvegia, scăderea debitelor râurilor a dus în China la o producție mai mică de curent electric, ceea ce a făcut ca reprezentanțele Toyota și Foxconn - producătoare de mașini, respectiv de telefoane iPhone – să își sisteze activitatea. De asemenea, în Chile – o țară situată totuși în emisfera sudică – arida decadă recent înregistrată a dus la reducerea drastică a producției de cupru, la care țara sud-americană ocupă primul loc în lume. De aici decurg efecte în lanț asupra altor industrii din întreaga lume.
Dar în ochii geo-strategilor, cel mai îngrijorător efect al lipsei de apă este apariția conflictelor sociale. Exemplu proaspăt, chiar dacă deocamdată conflictul e mocnit: în Mexic – exportatorul numărul unu mondial de bere – seceta a creat probleme marii fabrici de la Cuauhtémoc, deținută de gigantul Heineken. Între fabrică și fermierii locali s-au iscat dispute, ambele tabere căutând a-și asigura resursa necesară activității proprii. Degeaba fabrica a arătat că nu consumă mai mult de 1% din apa locală – într-o nouă ieșire populistă, președintele mexican Andrés Manuel López Obrador le-a recomandat industriașilor să se strămute mai la sud, unde e mai multă apă. De fapt, după cum arată The Economist în numărul său cel mai recent, problema nu e atât lipsa apei, cât distribuirea ei neuniformă. Regiuni în plină dezvoltare - cum ar fi cele din India - au resurse foarte limitate de apă, aici apărând condițiile pentru un conflict social de amploare.
Seceta, un teren prielnic pentru conflicte armate
Istoriile precedente în acest sens nu lipsesc. Cercetătoarea Francesca de Châtel a arătat încă de acum șase ani că explicațiile profunde ale războiului din Siria trebuie căutate în deceniile de exploatare intensivă a resurselor de apă ale țării, mai precis în folosirea de sisteme de irigații supradimensionate pentru culturile de grâu și bumbac. Orientul Apropiat este oricum una dintre zonele cu cele mai mici cantități de apă pe cap de locuitor din lume, dar în cazul Siriei situația a fost deteriorată și mai mult de proiectele faraonice de dezvoltare agricolă din anii 1950, care au dus la „dislocarea comunităților rurale”, după cum a arătat Francesca de Châtel. Și pe măsură ce, ca o consecință a acestor politici, râurile au dispărut, iar fântânile au secat, țăranii și-a abandonat casele și și-au căutat de lucru în orașe. Terenul a devenit astfel prielnic pentru apariția unor tensiuni sociale ușor de manipulat către războiul civil izbucnit ulterior. Criza rurală de apă s-a transferat în orașe, ba chiar și în Libanul învecinat, asaltat de refugiați. Ca să folosesc iarăși o expresie contradictorie, exemplul sirian arată că lipsa apei se propagă, totuși, în cascadă.
Luat repede, oricine ar spune că Bangladesh, o țară amenințată de mărirea nivelului planetar al oceanelor, nu poate suferi de lipsa apei. Dar la o privire mai atentă, chiar așa se întâmplă. În sezonul cald, musonul aduce mari cantități de ploi, dar sezonul uscat este deseori însoțit de secetă. Aici, fluctuația dintre abundență și penurie este una dintre cele mai accentuate de pe glob și este întreținută de lipsa infrastructurii necesare pentru stocarea apei din timpul anotimpului ploios. În plus, Bangladesh este exemplul perfect al interdependenței țărilor în ce privește apa râurilor și fluviilor. Țara cu 170 de milioane de locuitori și cea mai mare deltă a lumii e situată la confluența a trei cursuri enorme de apă – Brahmaputra, Meghna și Gange – dar toate izvorăsc din țările vecine, China și India; doar 7% din apa din Bangladesh provine de pe propriul teritoriu. Din acest motiv, creșterea populației în India și China – ceea ce înseamnă un consum sporit de apă – reprezintă o amenințare permanentă pentru Bangladesh, care nu poate controla în niciun fel câtă apă primește de la fluviile care o traversează.
Dar poate că exemplul cel mai bun privind efectele lipsei accesului la apă este Nigeria, unde apa este din belșug, dar sărăcia, poluarea și suprapopularea o fac inaccesibilă. Se estimează că mai bine de 60 de milioane de oameni nu au acces la apă curentă în Nigeria și că în baza actualelor scenarii climatice, această lipsă ar putea duce, până în 2030, la dislocarea a sute de milioane de oameni, cu consecințe sociale imprevizibile. Războiul civil nigerian din prezent, dintre crescătorii fulani de animale și agricultori, este privit de mulți ca unul cu conotații religioase, dar și el are o componentă incontestabilă dată de accesul din ce în ce mai restricționat la resursa de apă, în condițiile în care deșertul saharian înaintează spre sud cu o viteză de aproximativ 600 de metri pe an. Recent, jurnalistul și filosoful francez Bernard-Henri Lévy a mers pe urmele conflictelor sângeroase care au continuat în lume în pofida pandemiei. Călătoriile sale au dus la publicarea unei cărți de reportaje, tradusă și la noi anul acesta sub titlul „Pe urmele celor fără nume”. Printre cele mai impresionante capitole ale acestei cărți este cel dedicat războiului civil din Nigeria. Sunt acolo pagini care arată la ce atrocități poate duce această migrare agresivă a populației fulani - și un avertisment implicit că deșertificarea este la rându-i un sol cât se poate de hrănitor pentru fanatismele de tot felul.
Reforma apei
Ce e de făcut? Primul reflex este și cel mai bun în acest caz: o folosire rațională a apei, completată cu o refolosire a apei uzate, după operațiunile de curățire adecvate. Este ceea ce fabricile de bere au început deja să facă. Heineken, de exemplu, susține că pentru berea sa din Mexic consumă la fiecare litru aproximativ 2,5 litri de apă curată. Pare mult, dar alte companii folosesc cinci litri de apă la fabricarea unui litru de bere. Acum ceva timp, marile corporații începuseră să-și verifice și să-și monitorizeze furnizorii, ca nu cumva aceștia să își exploateze angajații, sau să nu se folosească de copii în procesul de producție. Mai nou însă, ele încep să verifice în ce mod furnizorii folosesc apa, evitând astfel ocazia unor revolte locale împotriva „străinilor” care exploatează bogăția lichidă a țării. Experiența acumulată în acest gen de economisire-monitorizare a folosit uneori, cum s-a întâmplat în 2017, când orașul Cape Town era să rămână fără apă curentă, compania de bere AB InBev a învățat autoritățile cum să reducă pierderile de apă din sistem și să depășească astfel criza.
În momentul de față, prea puțini listează penuria de apă printre riscurile economice sau sociale – de exemplu, dintre bănci, cel mult o treime procedează astfel. Prețul apei continuă să fie subestimat, probabil din același complex de împrejurări și evaluări. Dar nu se poate exclude ca la un moment dat, apa să ajungă un factor la fel de important precum emisiile de carbon în scenariile privind evoluțiile climatice, sociale și de guvernare din viitorul apropiat. Și așa cum azi în Europa la modă sunt rezervoarele de gaze naturale, nu e probabil deplasat să gândim că și cele de apă vor ajunge o preocupare similară, mai curând sau mai târziu. Vara lui 2022 este o atenționare în acest sens.
