Campionatul mondial de politică din Qatar

Campionatul Mondial din Qatar a fost marcat de controverse încă de când micul emirat din Golf a fost desemnat gazdă a turneului deși erau dubii legate de modul în care țara respectă drepturile omului. Multe dintre problemele legate de Campionat nu au, aparent, vreo legătură cu sportul, însă marile competiții internaționale nu sunt doar chestiuni sportive: întotdeauna e vorba și de politică.

Sportul, un vector de imagine pentru regimurile autoritare

În mediile diplomatice, se spune că prima acțiune pe plan internațional a oricărui stat nou înfiinţat este depunerea a două cereri de afiliere: una la ONU, și una la FIFA. Dincolo de cea politică, recunoaşterea sportivă este echivalentă cu obținerea statutului de națiune, iar echipa națională de fotbal devine un simbol și, totodată, un ambasador, al unui popor.

Politica mondială se face astăzi și la nivel sportiv, iar negocierea parteneriatelor economico-militare este inevitabil legată și de sport. De-a lungul istoriei, marile evenimente sportive (Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale de fotbal) au fost folosite de regimuri mai mult sau mai puțin autocratice în scopul câștigării bunăvoinței comunității internaționale și al dezvoltării relațiilor globale. Benito Mussolini în 1934, Hitler în 1936, şi mai nou, Vladimir Putin în 2014 şi 2018, şi-au „cumpărat” simpatia internaţională prin ceremonii fastuoase dedicate JO sau CM, iar popularitatea lor în plan intern a atins cote maxime în perioadele ce au urmat evenimentelor găzduite. Nu trebuie uitat nici faptul că regimurile comuniste puneau accentul pe sport, pe care aproape că îl militarizaseră pentru că sportul le oferea prestigiu internațional și arăta, totodată, superioritatea „omului nou”, comunist, față de cel din statele capitaliste.

Organizarea unui Campionat Mondial de fotbal, deși extrem de costisitoare și mai degrabă cauzatoare de pierderi în plan economic, sporește sau confirmă statutul țării gazdă de jucător important în strategiile la nivel mondial și reprezintă o recunoaștere a forței economice de care aceasta dispune. Astfel, puternica ascensiune politică și economică a statelor BRICS din ultimii 15 ani, a însemnat și organizarea marilor evenimente sportive globale în aceste țări (China – JO de vară 2008 și JO de iarnă 2022, Africa de Sud – CM 2010, Brazilia – CM 2014 și JO de vară 2016, Rusia – JO de iarnă 2014 și CM 2018). Așadar, deși supusă contestărilor și controverselor, organizarea CM 2022 în Qatar nu ar trebui să surprindă.

Qatarul, o țară mică cu ambiţii mari

Qatarul are o importanță economică şi politică ridicată. Datorită rezervelor sale masive de gaze naturale şi petrol, este una dintre cele mai bogate ţări din lume, iar acest lucru îi permite ca pe plan internaţional să ducă o politică de soft power, la adăpostul alianţei militare cu SUA. Atuurile sale sunt reprezentate de potența rețelei media Al Jazeera, investițiile în sport și o politică generoasă de ajutor extern.

Inițial doar o platformă TV de știri și actualități din lumea arabă, Al Jazeera este în prezent una din cele mai mari agenții de media din lume, ce emite în mai multe limbi. Televiziunea a intrat în atenția publicului occidental în 2001, odată cu declanşarea războiului contra terorismului de către administraţia Bush jr. Ea prezenta materialele video furnizate de Osama bin Laden și de talibani, susţinând că imaginile cu cei mai căutaţi terorişti ai lumii se bucură de un interes public imens. Drept urmare, numeroase critici au fost lansate la adresa televiziunii, pentru că oferea cadrul exprimării libere pentru teroriști. În acelaşi timp, odată cu izbucnirea luptelor pe teritoriul Afganistanului, Al Jazeera a fost singura televiziune care a transmis, în direct, de la fața locului.

De-a lungul timpului, trustul media qatarian a fost acuzat, inclusiv de foşti angajaţi, de propagandă pentru guvernul Qatarului, una de orientare islamistă, sprijinind sunnismul și critică față de șiism. Un alt reproş adus Al Jazeera este apropierea de Frații Musulmani şi participarea efectivă la revoluția din Egipt, în 2011. Televiziunea a jucat un rol esențial în răsturnarea regimului Mubarak, difuzând imagini cu violențele comise împotriva manifestanților, imagini oferite de Frații Musulmani, aflați în prima linie a luptelor de stradă. Astăzi, Frații au fost declarați organizaţie teroristă de noul regim de la Cairo, iar influenţa Qatarului în nordul Africii cunoaşte o pantă uşor descendentă.

Investiţiile qatariene din afara graniţelor sunt plasate în companii gigant ca Deutsche Bank, Rosneft, Volkswagen, Valentino sau Miramax Films, precum și în imobiliare din Singapore, SUA şi Marea Britanie. O anchetă BBC dezvăluia în 2017 că micul emirat din Golf deținea mai multe terenuri și clădiri în Londra decât regina Angliei. Evident, din portofoliu nu putea lipsi fotbalul. Prin Qatar Sports Investments, emirul Tamim bin Hamad Al Thani este proprietarul clubului francez Paris Saint-Germain şi a sponsorizat ani întregi echipe ca FC Barcelona sau AS Roma. Investiţiile în sport au continuat  cu canalele Sports TV și BeIN Sports ale Al Jazeera, care au transformat compania qatariană într-una dintre cele mai mari puteri din punct de vedere al transmisiunilor de evenimente și programe sportive.

Drepturile omului, surprinse în ofsaid în Qatar

Stabilitatea politică internă este întreţinută de o strategie eficientă de redistribuire a veniturilor către populaţia autohtonă și de un sistem progresiv de învățământ superior, prin sucursalele deschise de câteva din cele mai prestigioase universităţi occidentale. Cu toate acestea, eficacitatea acestor instrumente ar putea fi subminată de lipsa unei culturi democratice, de asocieri și cauze îndoielnice, și de o potenţială trecere către hard power în soluționarea conflictelor.

Odată cu acordarea dreptului de organizare a CM 2022, FIFA și-a exprimat și speranța că emiratul qatarian va înregistra progrese semnificative nu numai în plan diplomatic și sportiv, dar și în cel al respectării drepturilor omului. Ideea mergea chiar mai departe, cu presupunerea că și alte state vor face reforme similare pentru a putea organiza, la rândul lor, evenimente de această amploare. Din păcate, pe măsură ce competiția avansează în desfășurare, problemele legate de libertatea de exprimare, de exemplu, sunt departe de a fi rezolvate.

Qatar a emis mai multe restricții de filmare pentru radiodifuzorii străini, iar spectatorilor care purtau simboluri ale incluziunii LGBTQ le-a fost interzis accesul pe stadioane. O altă problemă care pare încă de nerezolvat este cea a despăgubirii lucrătorilor uciși sau răniți în timpul construcției stadioanelor. Deși cifrele oficiale spun că peste 6.500 de muncitori, imigranți în Qatar, au murit în perioada 2010 – 2020, numărul acestora este estimat a fi mult mai mare. În același timp, nu putem totuși să nu remarcăm numărul mare de imigranți prezenți pe stadion la meciurile Cupei Mondiale, un privilegiu de care puțini oameni se pot bucura. Unii ar putea zice că e și acesta, poate, un mod prin care autoritățile qatariene se revanșează în fața celor care au contribuit din plin, cu mari sacrificii, la construcția stadioanelor și întregii infrastructuri alocate competiției. Alții, însă, au comentat că acești fani au fost de fapt „cumpărați”, pentru că gazdele doreau să se asigure că stadioanele nu vor rămâne goale.

Rivalitățile din Golful Persic și Campionatul Mondial de fotbal

Chiar la începutul acestei luni, știrea că un atac iranian asupra Arabiei Saudite este iminent a provocat panică și îngrijorare în Orientul Mijlociu. Competiția dintre cele două state, cu rădăcini adânci, religioase dar și economice, a provocat de-a lungul timpului numeroase victime în conflicte armate din lumea musulmană. Monarhiile sunnite din Golf au avut tendința de a se alătura poziției Arabiei Saudite, la rândul său o monarhie sunnită. Pe de altă parte, cele mai mici dintre aceste state au căutat să nu supere prea mult Iranul. Qatarul este, probabil, monarhia sunnită cea mai apropiată de Teheran.

Această apropiere a reprezentat un motiv de iritare pentru Riad, la fel cum susținerea Fraților Musulmani a iritat țara arabă cu cea mai mare populație și cea mai puternică armată – Egiptul. Un al treilea motiv de nemulțumire pentru statele arabe a fost refuzul Qatarului de a cenzura relatările Al Jazeera despre ele.

Toate aceste nemulțumiri au răbufnit în 2017, când Arabia Saudită, Egiptul, Emiratele Arabe Unite și Bahreinul au rupt relațiile diplomatice cu Doha și au impus o blocadă aeriană, navală și terestră; în epocă s-a vorbit chiar și despre posibilitatea unei operațiuni militare.  

Criza s-a rezolvat doar în 2021, iar la ceremonia oficială de deschidere a CM, emirul Qatarului, Tamim bin Hamad Al Thani, și președintele FIFA, Gianni Infantino, l-au avut alături în tribuna oficială pe prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman – el însuși interesat să își promoveze imaginea, încă afectată de scandalurile în care a fost implicat, mai ales cel legat de uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi – cu care s-au întreținut mai mult decât amical.

Această încălzire a relațiilor cu vecinii sunniți din Golf nu înseamnă însă că Doha nu mai e atentă cu Iranul: la meciul dintre Iran și Țara Galilor, oficialii au dat afară din stadion o fană iraniană care a venit cu un tricou pe care era scris numele Mahsei Amini, tânăra a cărei moarte, după ce fusese reținută și bătută de poliția moravurilor, a dus la declanșarea actualului val de proteste față de regimul de la Teheran.

Fotbalul și propaganda

FIFA are o regulă scrisă prin care se încearcă pe cât posibil evitarea meciurilor între țări aflate în conflict: Israel și Palestina, Serbia și Kosovo, Armenia și Azerbaidjan sau, mai recent, Ucraina și Rusia, etc. Din păcate, când vine vorba de turnee finale, regula nu mai poate fi pusă în practică, așa că la acest mondial vom avea parte de un duel SUA – Iran, precedat deja de confruntarea Anglia – Iran, partidă remarcată nu atât prin proporțiile scorului, cât mai ales prin protestul lotului iranian, care a refuzat să intoneze imnul național.

Dacă în 1998, la precedentul duel, victoria iranienilor împotriva SUA a dus la ample manifestații de bucurie pe străzile din Teheran, iar izbânda a fost rapid confiscată ideologic de regimul islamist și transformată într-o victorie asupra „Marelui Satan”, acum asistăm la o cu totul altă conjunctură socio-politică. În urmă cu 24 de ani, declarațiile delegației iraniene în Franța făceau referire la „războiul sfânt” pe care țara lor îl purta cu America. Astăzi, declarațiile fotbaliștilor aduc în atenție gravele probleme cu care se confruntă poporul iranian, supus unor măsuri represive fără precedent, în urma protestelor antiguvernamentale care au intrat deja în a treia lună de desfășurare.

În tabăra americană, declarațiile referitoare la meci sunt mai rezervate, dar nu putem să facem abstracție de afirmația recentă a președintelui Joe Biden, că „vom elibera Iranul în curând”. Jocul se va desfășura într-un mediu tensionat și e de așteptat ca fanii ambelor echipe să ia atitudine în plan politic. Va fi interesant de văzut cum vor fi gestionate aceste manifestări publice la fața locului prin prisma relației dintre Qatar și Iran. Cu o audiență estimată la câteva sute de milioane de telespectatori, meciul SUA – Iran va genera cu siguranță efecte și în afara terenului de fotbal, într-o lume în care granițele între sport, politică și bani sunt din ce în ce mai subțiri.

Ca de obicei, România e puțin pe minus

România e prezentă fotbalistic în Qatar cu trei arbitri. De prestația lor poate depinde soarta unei revoluții, cine știe?! Dar asta nu scuză faptul că, pentru a câta oară?!, echipa României lipsește de la cel mai mare eveniment sportiv de pe planetă.

Această absență este de fapt rezultatul unei politici de diplomație sportivă incoerente și bazată pe rezultate de moment, nu pe strategii de durată. Abia în vara anului trecut, Ministerul român al Afacerilor Externe, în parteneriat cu Comitetul Olimpic Român și Institutul Sportiv Român, a organizat un curs de diplomație sportivă cu scopul de a adăuga sportului autohton o nouă dimensiune, aceea de instrument de negociere politică și economică. În esență, în 2021, România descoperea și încerca timid să pună în aplicare ceea ce alte state fac de zeci de ani.

Evident că putem invoca diverse motive pentru lipsa unei strategii coerente de diplomație prin sport, de la lipsa banilor, până la conspirațiile elitelor occidentale. Dar nici unul dintre ele nu ar fi trebuit să ne împiedice să încercăm. Încă mai e timp să intrăm în teren, meciul încă se joacă.