Mario Vargas Llosa spunea cândva, după ce a citit un roman care i-a rămas „întipărit în tot corpul, mai bine spus în suflet”, că a simțit „o nevoie presantă” de a-l întâlni în carne și oase pe autor, pentru a-i mulțumi personal. Desigur, după ce citești aceste rânduri, nu ai cum să nu te întrebi dacă ai simțit asta, și, mai ales, care este scriitorul. Unii autori ar putea fi în această categorie pentru scriitura lor, alții pentru subiect, alții pentru idei sau pentru toate la un loc. Însă sunt unii care mai au ceva, și anume viața lor, trăită astfel încât să le-o influențeze decisiv pe a contemporanilor, iar pe aceștia am vrea să-i întâlnim pentru a ne convinge că ei chiar există.
Când citești și recitești scrierile lui Adam Michnik*, când îi descoperi viața și opera, sentimentul este că poate e cineva inventat, un autor himeră, pentru că este extrem de greu de definit, este aproape un clișeu să spui că este deopotrivă iubit și urât, adulat și ponegrit. Scrisul lui vine din viața lui. Patria lui Michnik este Adevărul, iar terenul acestei patrii este Libertatea. Cu cât pericolul e mai mare, cu atât el se aruncă mai puternic în val. Nu închisoarea îl sperie pe tânărul student, ci pierderea conștiinței, iar viața care nu merită trăită este cea în care gândirea e captivă. Când, în decembrie 1983, generalul Kiszczak, șeful poliției, i-a oferit să plece din țară, Michnik i-a scris o scrisoare în care i-a transmis că știe că în locul lui ar fi ales Riviera, „dar tocmai asta este diferența dintre noi, voi sunteți niște porci, noi nu”. Pentru cel care mai văzuse închisorile comuniste încă de când era tânăr, bătăile Securității comuniste nu aveau decât efectul invers sperat de cei care le aplicau. În fața variantei de a pleca din țară, Michnik scria că „nu fobia mi-a dictat aceste rânduri. Și nici orbirea patriotică. Nu curajul mă face să aleg închisoarea în locul alungării. Fac această alegere de frică. De spaima că salvându-mi gâtul aș putea să-mi pierd onoarea”.
Fiecare minut trăit, fiecare cuvânt spus înseamnă o eliberare. Asta face ca Scrisorile din închisoare să arate un deținut optimist. Însuși Michnik spune că, indiferent de regimul politic, optimismul e preferabil: „pesimismul e plictisitor pentru că, de obicei, se îndeplinește. Să fii optimist înseamnă să fii original”. Însă, cu tot optimismul, mesajul lui Michnik nu este pentru cei care caută confortul mental și moral, scriitura lui merge până în os, e greu să nu simți cum îți străpunge pielea. Când lumea e ascunsă în confortul tăcerii, el vorbește. Apoi, când alții ar fi arătat cu degetul, Michnik vine ca un istoric care explică, și nu judecă. Când a citit, în 1978, Tratatul despre larve al lui Piotr Wierbicki, Michnik regreta că nu l-a scris el. „De câte ori, exasperat de condiția «larvară» a celor din preajmă, nu mi-am ascuțit pana, nu am rostit o tiradă fierbinte? Dar nu am scris nimic”. De ce nu o făcea? Lecția lui Michnik nu este cea a acuzării, chiar dacă el ar fi fost poate cel mai îndreptățit, și lumea asta aștepta de multe ori de la el. Încă de atunci, cel care avea să devină simbolul disidenței punea frână impulsurilor emoționale în fața judecății simplificatoare. „Privim lumea într-un fel atunci când vrem să o schimbăm, într-altul când încercăm doar să o înțelegem și cu totul altfel când ne propunem să o judecăm din punct de vedere moral […] Să nu uităm că fiecăruia dintre noi i se întâmplă să fie inconsecvent și meschin. Să ne străduim cel puțin să înțelegem de ce așa”.
În lumea lui Michnik, oamenii sunt priviți fără filtre, iar ei sunt supuși greșelii, meschinăriilor, pentru că „un înger menținut în angelismul său se poate metamorfoza grabnic în diavol”, lecție pe care și el a învățat-o dintr-o carte „vizionară până la cruzime”, Demonii lui Dostoievski, roman pe care-l detesta, dar la care revenea mereu, „ca un toxicoman la cocaină”. Poate diferența dintre Michnik și alții în situația lui este dată și de formația sa de istoric. Refuzul simplificărilor, contextualizarea faptelor, încercarea de a le înțelege comportamentul oamenilor în funcție de poziție și moment îl fac, nu de puține ori, să fie contra curentului. Astfel, Michnik nu se înscrie în corul acuzatorilor lui Thomas Mann, pentru că autorul Muntelui vrăjit a tăcut în exilul său, odată instaurat nazismul la putere în Germania. Pentru Michnik relevantă este lecția morală pe care o poate extrage din corespondența privată a autorului german, neprivindu-l pe cel care a tăcut, ci pe cel care „sugrumat de dezgust le-a dorit călăilor naziști să fie înfrânţi înainte chiar ca aceștia să invadeze Polonia”.
Tema statutului intelectualului în dictatură și în libertate este, de altfel, una dintre cele mai importante în opera lui Adam Michnik. Pentru că, așa cum arăta pornind de la cazul Thomas Mann, scriitorul, în afara operei sale, devine unul dintre noi, „un om slab și plin de ezitări, înspăimântat și atras deopotrivă de tentațiile lumii materiale”. Dar intelectualul este atras de adevăr și demnitate, care îi devin drog. Și atunci, revine obsedanta întrebare: ce e de făcut? „Fii pios, atunci, intelectual nesupus, dar nu renunța la scepticism, cel puțin în ceea ce privește angajamentul politic. (...) Într-o lume a normelor morale relativizate, introdu simplitatea clară a preceptelor evanghelice (da*da, nu*nu)... Trebuie să rămâi fidel cauzelor pierdute, să spui lucruri neplăcute, să stârnești opoziții. Trebuie să primești lovituri de la ai tăi și de la străini, «căci numai așa vei dobândi binele, care, altfel, ți-ar fi rămas neatins»”. Odată căzut comunismul, intelectualul trebuia să se opună fobiilor de grup, nebuniei și conformismului și să rămână „un spin în coasta societății «normale»”. Poziția lor nu era cu nimic diferită față de cea a poeților, despre care Marina Țvetaeva a spus că toți ar fi evrei. Așa și intelectualii, ar fi trebuit să fie pregătiți să fie atacați la fel de dur cum o făceau antisemiții cu evreii. „Dar e întotdeauna mai bine să fii evreu decât antisemit”, este ceea ce învățăm de la Adam Michnik.
Ieșit din închisoare și din comunism, Michnik devine atât un adversar, cât și un partener incomod. Și el, și prietenul Vaclav Havel, devenit între timp președinte al Cehoslovaciei, se declarau împotriva anticomunismului „de peșteră”. Priveau comunismul la scara istoriei, iar pe susținătorii regimului ca pe oameni supuși greșelii, care puteau deveni democrați. La acel moment, cel mai mult îi repugnau anticomuniștii radicali, care în anii comunismului erau „muți ca peștele, iar acum voiau să construiască spânzurători pentru comuniști”. Pentru mulți rămânea de neînțeles cum cel bătut și privat de libertate era împotriva oricărei forme de răzbunare, fiind perceput că le lua apărarea „călăilor”. Michnik s-a opus lustrației, căutând mai degrabă să găsească soluția pentru ca Polonia să fie o patrie pentru toți. Totuși, asta nu era o mișcare din care era exclus actul de căință. Făcând referire la cei care fuseseră comuniști în tinerețe, îi proteja pe cei care „și-au răscumpărat peste ani greșeala din tinerețe prin atitudinea existențială, prin cărți, filme, spectacole de teatru și cuvinte de protest exprimate public”. Democrația nu însemna să folosești arhivele Securității repetând obsesiv „memorie” și „adevăr”, cuvinte care, în limba „noilor absolutiști și noilor populiști” nu ar fi însemnat altceva decât revanșă și discriminare, o veche marotă a „mâncătoriei poloneze”, care ar fi avut și alte victime precum Tadeusz Kościuszko, Josef Piłsudski sau Czesław Miłosz.
Tema iertării este, poate, cea care a șocat cel mai mult lumea din jurul lui Adam Michnik. Din libertate, a ierta era o datorie, iar pentru el, cei care reușeau asta erau cei ce meritau admirați. Într-una dintre acțiunile Securității, povestește el, au fost bătuți fiul și soția lui Jacek Kuron, cel denumit de cei din poliția politică „diavolul”. Apoi, familiei lui Kuron i-a fost ucis câinele, iubitul lor șoricar. Dar ce era fascinant, subliniază Michnik, era că în tot acest timp, nu l-a auzit niciodată pe Kuron să spună „o să mă răzbun, o să le arăt eu”. Iar această atitudine îl cucerea: „Nu reușesc să nu mă gândesc fără invidie la acea determinare a lui în favoarea milosteniei”, scria câțiva ani mai târziu „vicediavolul” Michnik. Însă a înțelege că a ierta însemna și a uita ar fi o greșeală pentru cititor. Iertarea nu putea fi disociată de adevăr, pentru că „să ierți cu adevărat, autentic, poți doar atunci când ești credincios adevărului”. Pentru cel care a făcut închisoare politică în anii `60 și `80, victoria morală nu era aceea de a fi tolerant cu tine însuți, ci „încercarea de a proclama toleranța față de dușmani”. În această logică, Michnik făcea, în 2005, un apel public la președintele Lech Kaczynski să emită un act de abolire pe baza căruia Polonia să devină „un stat fără ruguri, fără procese politice”, un stat „al toleranței și al compromisului”.
Adam Michnik s-a luptat cu cei puternici și i-a susținut pe cei slabi. Inspirat de cuvintele tatălui său, evreu comunist, tânărul Adam – polonez anticomunist – știa că trebuia să-i apere pe ucraineni, armeni, evrei, polonezi, atâta timp cât erau slabi, și nu atunci când deveneau suficient de puternici încât să-i conducă pe alții. El știa că naționalismul este un flagel care va pune în pericol unitatea Europei, că antisemitismul a rezistat și în absența evreilor în Polonia, că Europa unită a apărut după Al Doilea Război Mondial ca un răspuns la eșecul nazismului și ascensiunea comunismului. Toate acestea îi făceau pe susținătorii stângii să îl vadă prea de dreapta pe Michnik, în timp ce conservatorii îl consideră prea de stânga. Totuși, crezul lui Adam Michnik a fost tot timpul în slujba valorilor liberalismului și pluralismului, acolo unde rațiunea este cea care conduce societatea, în slujba valorilor creștine de bază, unde adevărul ne va face liberi, unde există moralitate în politică, iar acea lume nu poate fi decât civilizația europeană. „Pentru noi, europenii din spatele Cortinei de Fier, ideea Europei a însemnat pur și simplu negarea proiectului comunist. Ea simboliza libertatea în locul aservirii, creativitatea în locul supunerii și fricii, multitudinea de culori în locul cenușiului și uniformizării, drepturile omului în locul principiului potrivit căruia omul este proprietatea statului, granițele deschise și drepturile neîngrădite în schimbul sârmei ghimpate, Zidului Berlinului și cenzurării publicațiilor”.
Józef Tischner, preot catolic, filosof și prieten al lui Michnik, redă un episod pe cât de hazliu, pe atât de relevant. Cei doi se aflau într-un cerc de prieteni ai preotului, iar după plecarea lui Adam le-a pus celorlalți întrebarea: „«Nu știți de ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik?» S-a lăsat tăcerea. După o clipă, unul dintre cei prezenți a spus cu un zâmbet care trăda descoperirea: «Ca deșteptul să se mai deștepte oleacă, iar prostul să se mai prostească și mai dihai»”. Aș spune că mai suntem și cei care ne-am întrebat dacă Adam Michnik chiar există.
Notă*: Adam Michnik este invitat, pe 15 și 16 octombrie la conferințele Veridica la Constanța și la Tulcea, unde îi va avea ca parteneri de dialog pe conf. univ. dr. Daniel Citirigă și, respectiv, pe publisherul și fondatorul Veridica, Marian Voicu.
Bibliografie:
Mărturisirile unui disident convertit, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață de Jozef Tischner, traducere si note de Sabra Daici (Polirom, 2009)
Scrisori din închisoare și alte eseuri, traducere de Adriana Babeți si Mircea Mihăieș, Prefață de Vladimir Tismăneanu (Polirom, 1997)
Restaurația de catifea , Ediție îngrijită de Mircea Mihăieș, Prefața de Andrei Pleșu. Traducere de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Cheveresan, Dana Crăciun, Ioana Copil-Popovici, (Polirom, 2001).
