O bucureșteancă de 45 de ani, medic de front în Ucraina, povestește pentru Veridica cum e viața într-unul din cele mai periculoase locuri din lume, sub amenințarea constantă a dronelor rusești.
„Dronele sunt peste tot”
Medana (acesta e indicativul pe care îl voluntara îl are în armată, ea preferând să nu își publice numele real din motive de securitate), este medic pe front într-o unitate din regiunea Sumî, din estul Ucrainei, într-un sat aflat la câțiva kilometri de pozițiile rusești. A plecat ca voluntară în Ucraina în iunie 2024. Grație experienței de asistentă medicală din România, a ajuns medic de front și instructor, dar asta doar după ce a trecut și printr-un curs de infanterie al armatei ucrainene.
Cu câteva minute înainte de conversația noastră, Medana reușise cu succes să se ascundă de una din nenumăratele drone FPV (First Person View, drone mici, dotate cu o cameră, controlate în timp real de un operator) care zboară pe o distanță de câțiva kilometri în spatele frontului. Orice eroare poate fi fatală. Chiar dacă Medana poartă armă și este instruită să o folosească la nevoie, nu a tras niciodată în drone; astfel de măsuri pot fi luate doar în condiții speciale în care drona nu poate cădea peste o zonă cu civili.
„Dronele sunt peste tot. Am avut trei magazine din care am mai rămas decât unul. Celelalte două au fost distruse în complet”, spune Medana despre locul în care stă temporar, la mai puțin de 10 kilometri de front. Viața în ruralul profund din regiunea Sumî e dificilă atât pentru medicul român de pe front și echipa ei, cât și pentru restul civililor care încă mai locuiesc în sat.
Izolați de oraș și la risc de a rămâne fără proviziile necesare pe fondul degradării situației din zonă, oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Drumul spre oraș a fost bombardat recent, deși fusese acoperit anterior de o plasă anti-drone FPV.
„Aveam un transport de tip maxi-taxi care circulă uneori, o dată la câteva zile, care momentan nu circulă deloc pentru că tot drumul a fost bombardat de curând. Transportul public e oprit, circulă doar vehiculele militare. De 48 de ore nu avem nici curent, suntem pe generatoare, generatoarele merg, bineînțeles, pe benzină pe care trebuie să o procurăm cumva.”
Medana tocmai a fost promovată și de astăzi e sergent junior. Noile însemne de grad se adaugă multitudinii de diplome pe care le-a obținut anterior în România, după 20 de ani de experiență ca asistentă medicală. Cu tăria care maschează eficient emoțiile, tipică celor aflați în prima linie a războiului, Medana ne-a povestit despre copiii ei care se află încă în România și sunt crescuți de bunici.
„Sunt fericită că am doi copii, sunt fericită că sunt sănătoasă, că pot munci, iar faptul că sunt aici, că ajut oameni, mă face fericită. Am întâmpinat și dificultăți la început, dar ne-am obișnuit unii cu alții, până la urmă. Nu contează ce limbă vorbești atât timp cât ne ajutăm reciproc și luptăm pentru aceeași cauză.”
Însă în lupta de a salva vieți există mereu pericolul de a-ți pierde propria viață. Chiar dacă Medana a făcut pace cu ideea propriei mortalități în contextul riscurilor uriașe, există momente scurte în care teama e copleșitoare: „Doar când aud o dronă, doar când o aud în spatele meu, mă ia inima, deci nici nu mă mai interesează că e dronă de recunoaștere sau de atac. Încep să fug pentru că nu ai timp, e o chestiune de secunde. Nu ai timp nici să miști un deget în momentul în care o activează, adică ultimele milisecunde, să zic așa. În momentul impactului e ceva... Nu ai timp nici să clipești.”
După luni în satul de lângă front, un cheeseburger mâncat în relativa siguranță a orașului e „wow”
În mod surprinzător chiar dacă armata rusă omoară civili în alte zone ale frontului din sud-est, Medana spune că în satul unde operează, civilii au fost relativ scutiți de atacuri direcționate ale dronelor. Totuși, ambulanțele nu circulă, iar cel mai apropiat spital e la aproape o oră distanță, în zonă fiind doar un punct medical mic nepotrivit pentru urgențe majore.
O mână de oameni care au rămas în sat, toți avansați în vârstă, trăiesc fără apă curentă și mănâncă din propria recoltă sau din ajutoarele umanitare care sunt uneori livrate, atunci când astfel de transporturi pot ajunge acolo.
Și cu apa potabilă există probleme pentru că, spune Medana, există riscul ca fântânile din sat să fie infectate cu bacterii periculoase pentru om sau chiar otrăvite. Pe lângă asta, din cauza problemelor de aprovizionare, rațiile militare sunt uneori insuficiente. Confortul relativ al orașului Sumî – care este ținta frecventă a bombardamentelor rusești și, din cauza proximității rușilor, se confruntă cu destule probleme – pare un lux pentru cei din zona frontului.
Medana. Foto: arhiva personală
„E foarte greu cu transportul, pentru că trebuie să meargă cineva cu noi. Luând pe cineva de aici din batalion înseamnă o mașină în minus doar pentru mine, să stea după mine, să-mi fac eu cumpărăturile. Mergem în oraș doar dacă poate cineva sau dacă are drum sau rugăm pe cineva să ne cumpere dacă avem nevoie de ceva. Nu avem farmacie aici, nu pot să-mi cumpăr absolut nimic. Avem doar centrele noastre medicale, dar normal, mai ai nevoie și de altceva de la farmacie. Zilele trecute am fost în oraș și am mâncat un cheeseburger, iar asta mi s-a părut ceva wow”.
De la civili la personal medical, determinarea oamenilor care locuiesc în zone apropiate de front vine deseori dintr-un stoicism greu de înțeles pentru cei din exterior, deși greutățile par copleșitoare uneori.
„Îți spun sincer că am zile când vreau să plec acasă”, recunoaște Medana. ”Fizic vorbind, să mergi cu vesta pe tine și cu armă, sunt foarte multe kilograme pe care trebuie să le cari. Plus greutatea ta, plus vârstă, adică sunt niște factori - cât se ducă oasele astea? Corpul nu e într-o formă extraordinar de bună, știi?”
Medana este una dintre puținele femei din România care s-au alăturat armatei ucrainene pentru a salva vieți pe front. Parte din munca ei e să instruiască soldații să devină proprii lor medici în situații în care medicul unității e rănit sau căzut în misiune.
„Sunt foarte mulți oameni aici care, din păcate, nu știu ce fac, pregătirea medicală e zero”.
Abordarea ei personală rămâne una care se concentrează atât pe prezervarea vieții cât și a integrității fizice a soldaților. Pe de altă parte, în contextul în care atacurile rusești se intensifică, misiunea de a-i ajuta pe alții este îngreunată de propria luptă pentru supraviețuire, în unele dintre cele mai grele condiții.
