Donează
Supraviețuitorii din orașul Izium au povestit pentru The Insider, după ce au fost eliberați de armata ucraineană, cum le-au fost ucise rudele și cât de brutală a fost ocupația rusă. O altă publicație rusă independentă scrie pe cine a numit Rusia la conducerea regiunilor ocupate din Ucraina – militari care își ascund identitatea, persoane care au legături cu administrația prezidențială și serviciile secrete și chiar și infractori.
THE INSIDER: Locuitorii din Izium povestesc cum le-a fost distrus orașul
Armata rusă a ocupat Iziumul la începutul primăverii, iar până la eliberare orașul a fost folosit drept bază de aprovizionare pentru trupele ruse. După ce a fost eliberat, în pădurile de lângă Izium au fost găsite sute de morminte. Locuitorii sunt nevoiți să facă propriile investigații ca să-și găsească rudele ucise. Populația din Izium a povestit pentru Insider cum bombardamentele rusești le-au distrus casele și despre viața lor sub ocupația rusească.
Victoria, 47 de ani: „Am identificat corpul mamei după șalul ei, brodat cu mărgele”
Nu aveam nici lumină, nici gaz, nici apă. Începutul lui martie a fost geros, uneori până la -20C. Noi locuiam într-un bloc cu multe etaje. Eram nevoiți să încălzim apa la foc afară, o puneam în butelii de plastic și ne încălzeam sub plăpumi. Dimineața, plapuma era umedă de condensat, în apartament erau zero grade. Îmbarcam câte două perechi de pantaloni, câte două bluze, dormeam cu căciula. Găteam la foc afară, care și ce mai avea din rezerve. Unii și-au făcut rezerve din timp, dar familia noastră nu a crezut până în ultimul moment că va fi război. Nu toți au putut să plece. Cei care aveau mașină au încercat să plece.
La începutul lui martie, au tras în noi prima dată, eram într-un adăpost, în școala nr.11, vreo 200 de persoane. A doua zi dimineața am numărat 15 cratere de rachete în jurul școlii, două au nimerit în clădire. […]
Pe 11 martie, am primit un SMS din Cehia, îmi scria sora mea că a plecat din Izium. I-am telefonat și i-am zis că e relativ liniște și am să dau o fugă să o iau pe mama. Ea mi-a răspuns că blocul mamei nu mai este. Noi, într-adevăr, nu știam că ne-au bombardat blocul. Am fugit spre blocul mamei, dar când am ajuns la râu nu ne-au lăsat să trecem. I-am rugat pe militari, le-am zis că vrem să vedem casa. Ei ne-au prevenit că dacă mergem în direcția aceea nu mai revenim vii. Dinspre Zamosteanskaia este un pod pietonal. Am ajuns până la el, acolo erau tancuri. Am vrut să-mi leg o bandă albă, dar ne-au alungat și au lansat o rachetă chiar de lângă noi. Au strigat să fugim de acolo. În acea zi nu am reușit să mă apropii de bloc, dar am văzut de departe că e negru de fum. În loc de pereți - o gaură.
A doua oară am mers acolo peste trei zile. Pe pod erau cadavre, o mașină incendiată. Când am ajuns lângă bloc m-am isterizat, țipam, plângeam… […] Am încercat să dăm la o parte dărâmăturile, dar erau niște plăci mari și nu le-am putut mișca. Veneam zi de zi în acel loc, mai speram la ceva.
Îndepărtarea dărâmăturilor a început pe 1 aprilie. Inițial au găsit trei persoane – pe Sașa, pe Raisa Ivanovna Galușko și pe Lena Harcenko. Raisa Ivanovna mai era în viață după explozie. Striga de sub ruine, chema în ajutor, îi aduceau apă și de mâncare, însă mai târziu a murit.
Când s-a ajuns la curățarea subsolului, blocul s-a prăbușit și mai tare. La data de 20 a fost scoasă familia Iațentiuk, șapte persoane: tanti Natașa, tanti Zina, fiica lui Mihail Nicolaevici, Olga, ginerele Vitalik și trei nepoței. Cea mai mică, Arișa, avea trei ani și jumătate. A supraviețuit doar bunicul, l-a salvat nepoțica, ceruse ceai și el a ieșit să-i încălzească ceaiul – din urmă a venit bomba.
Când au început să scoată cadavrele credeam că-i vom recunoaște pe unii, pe alții. Dar erau de nerecunoscut! Nu mai aveau fețe. Am identificat-o doar pe Liuda Zarepina, după înălțime, i-am găsit cheile în haină. Unui bărbat nu-i puteam stabili identitatea nicidecum. Ba credeam că e Andrei Iakovenko, ba că e Iura Repin, sau Leșa Sudakov. S-a stabilit că era Petrovici, președintele asociației de locatari din blocul nostru, i-au găsit actele în buzunar. Noi, însă, credeam că e vorba de alte persoane. Doar un bărbat mai avea în buzunar telefonul cu un selfie, Vladimir Pedun. Astfel l-am identificat.
Am mai găsit o femeie cu telefonul alături de ea. O sunaseră fiica Angela și nepoțica Olecika – înseamnă că era Lidia Ivanovna Efimenko. Iată așa a avut loc identificarea.
Acolo era și mama… Deși nu eram sigură. Când au scos cadavrele, au găsit și un fragment de corp. […] Era fără cap. Înainte de asta, băieții au adus un buletin ars, am putut citi la soare „Petrova Liubovi Fedorovna” – aceasta e mama mea… Când toți au mers la identificare, am văzut niște haine asemănătoare cu ale mamei, dar nu eram sigură. Totul era plin de noroi, corpul ars, fragmente din șalul mamei – cu mărgele brodate pe el. Nu recunoșteam celelalte lucruri, deasupra paltonului avea o bluză. Nu înțelegeam de ce ar avea o bluză peste palton.
Am ținut corpul acela acasă o săptămână, nu am lăsat să-l înhumeze, mergeam și mă uitam la el. Atunci nu funcționau comunicațiile, nu puteam lua legătura cu sora mea ca să-i spun ce am găsit. Așa și l-am dat pentru înmormântare, fără nume, doar cu un număr de identificare. Am reușit să o sun pe sora mea de lângă Nicolaevka, când am ieșit din Izium cu bicicletele. I-am povestit despre bluza peste palton, ea mi-a răspuns că mama așa o purta, să-i fie mai cald.
Au murit 52 de persoane, locatari din acest bloc. Știu numărul de la mormântul mamei, dar abia când vor face exhumarea vom ști sigur cine a fost. Pentru că am dus separat picioarele, resturi de intestine, trunchiul. A fost evident o lovitură aeriană. Au trans și din tancuri, dar tancurile nu puteau distruge atât de tare clădirea. Pe lângă faptul că oamenii au fost sfâșiați de explozie, salvatorii spuneau că subsolul încă mocnea, deși trecuse mai mult de o lună. Ferească Dumnezeu să treci prin așa ceva, să-ți cauți rudele și prietenii. Este cel mai groaznic lucru, mai ales când examinezi repetat cadavrele și nu-l găsești printre ele pe cel pe care îl cauți. […]
Nu pot fi iertați.
[…]
Inna, 46 de ani: „Sectorul nostru a fost distrus în totalitate, nu a rămas nimic viu”
Pe 5 martie au început bombardamente puternice asupra orașului Izium. Soțul meu s-a evacuat ca prin minune, a luat-o pe mama și au plecat pe strada Pervomaisk, 2. Au crezut că acolo vor fi în siguranță. Blocul în care locuiam era lângă râu, în cel mai vizibil loc, a fost aruncat în aer pe 9 martie. Rușii pur și simplu au tras în el, știind că acolo se află populație civilă. A fost o clădire cu multe etaje, acum are o gaură în mijloc. Oamenii s-au ascuns de bombardamente în subsol. Au pus acolo paturi, găteau mâncare. În acel subsol au murit familii întregi – bătrâni, părinți, copii. Acolo se afla și mama mea, soțul meu, soacra și o rudă. Ei nu au fost găsiți, nu au fost identificați. 52 de persoane au murit, au fost găsite însă doar părți carbonizate de corpuri. […]
Mama a fost identificată după buletin, l-au găsit în buzunar la haină. Pe soțul meu, pe soacră și încă o rudă nu i-am găsit, doar părți de corp. Poate nu erau acolo? Cineva spunea că l-ar fi văzut plecând cu mașina. Aș vrea să cred, dar nu am vorbit cu el în această jumătate de an. Fie că a dispărut, fie că nu a fost identificat.
Unii au reușit să se salveze, au reușit să iasă de sub ruine. Oamenii fugeau prin oraș în timpul bombardamentelor, se ascundeau în subsoluri, fără apă și mâncare, murdari și răniți. Au murit toți cei care s-au aflat în subsolul blocului nostru. În blocul vecin, câțiva au supraviețuit. Și aceasta e istoria a doar două case, ceea ce s-a întâmplat în tot orașul e înfiorător. […]
Oamenii au fost înfometați. Cei care mai aveau conserve au supraviețuit datorită acestora. La începutul lunii aprilie, rușii au început să împartă pomeni. În ajutorul umanitar rus era un pachet mic cu produse. Localnicii spuneau că ei au furat produsele din depozitele noastre ca să le dea apoi ca ajutor umanitar. […]
Au mai fost și astfel de momente, când începeau tirurile de focuri și mureau oameni, peste doar 10-15 minute veneau rușii, îi strângeau pe cei morți și îi duceau într-o direcție necunoscută. Când militarii adunau cadavrele, rudele le strigau că „Ce faceți? Sunt ai noștri!”. Iar ei răspundeau: „Știm ce facem, ne lămurim noi”. Cred că duceau cadavrele la cimitir și le îngropau ca să șteargă urmele.
Răniții îi duceau în Rusia. Unii au decis să rămână acolo, alții au revenit. Spitalul nostru a fost distrus, înainte de asta fusese reparat. Erau vreo doi chirurgi care au salvat foarte mulți oameni.
Lângă Izium se află localitatea Kapitolovka, unde am lucrat la fabrica de furaje, acolo a fost și mai îngrozitor. Oamenii din sat pur și simplu dispăreau, ulterior îi găseau morți. […]
Ocupanții luau automobilele, dacă cineva refuza și nu le permitea accesul în garaj, trăgeau din armă să-i deterioreze garajul. Unei persoane, care nu a vrut să le deschidă, i-au minat garajul. Peste un timp au venit alți militari ruși, l-au deminat și au declarat: „Vedeți ce face armata voastră? Vă minează garajele!”. Oamenii le-au spus: „Ai voștri au făcut asta, cu două zile în urmă”. Au îndreptat automatul spre ei: „Mai scoți o vorbă, te-ai mântuit”.
Toate școlile din oraș au fost distruse. Din 7-8 școli, doar una a rezistat cât de cât, celelalte fie sunt distruse în întregime, fie doar pereții au rămas. […]
Peste tot erau posturi de control. Cu o săptămână înainte de eliberare mă sunase o cunoștință și îmi spunea: „Sunt atât de mulți!”. Oamenii nu puteau crede că eliberarea va fi atât de rapidă. Militarii ruși pur și simplu au plecat tiptil, nici măcar lupte serioase nu au fost. […]
Acum are loc deminarea orașului Izium, locuitorii sunt rugați să nu revină deocamdată. 80% din oraș e distrus. Unele blocuri au avut noroc, doar geamurile au fost sparte. În rest – se văd doar mormane arse. Multe blocuri nu mai pot fi reconstruite, doar demolate. […]
PROEKT.MEDIA: Cine administrează teritoriile din Ucraina ocupate de armata rusă?
Proekt a analizat biografiile a peste o sută de funcționari numiți de Moscova în diferite posturi în regiunile ocupate din estul și sudul Ucrainei. Concluziile arată că ocuparea Ucrainei a fost planificată din prima zi a operațiunii – în țara vecină au fost trimiși aproape exclusiv cetățeni ai Federației Ruse, care au fost instruiți de Kremlin, au legături cu serviciile speciale, iar unii au chiar probleme penale. Printre localnicii care au colaborat cu autoritățile de ocupație găsim în mare parte niște ciudați și impostori.
La jumătate de an de la începutul războiului, Rusia a controlat, uneori parțial, alteori în întregime, cinci regiuni din Ucraina – Lugansk, Herson, Zaporojie, Donețk și Harkov, și nu doar din punct de vedere militar. De facto, aceste teritorii au fost finanțate din Rusia, s-au aplicat legile ruse, iar autoritățile locale au fost înlocuite cu interpuși de la Moscova.
Proekt a adunat și a analizat biografiile a 112 persoane, numite de Rusia în diverse funcții de stat în regiunile controlate. Este vorba de funcționari guvernamentali în administrațiile militar-civile – organe temporare ale puterii executive, comandanți militari, primari ai orașelor și regiunilor.
S-a dovedit că, în pofida tuturor declarațiilor inițiale privind lipsa intenției de ocupare a Ucrainei, majoritatea absolută a administrației de ocupație (90%) încă de la bun început au fost cetățeni ai Rusiei, cea mai mare parte provenind din organele de forță, sau fiind reprezentanți ai blocului de politici interne al administrației președintelui Rusiei. Cu alte cuvinte, Kremlinul a planificat de la bun început anume ocuparea Ucrainei vecine. Ucrainenii, chiar dacă ajung în funcții de conducere, lucrează în administrațiile militar-civile – organe de putere temporare create în teritoriile ocupate ale regiunilor Herson, Zaporojie și Harkov. Rolul lor este să provoace zgomot mediatic și să curețe calea colegilor ruși. Aceste organe ale puterii nu pot fi numite autonome, deoarece sunt numite de ruși.
[…]
Cei care merg în Ucraina sunt relativ tineri: vârsta medie este de 42 de ani. Majoritatea au biografii comune pentru nomenclaturiști: studii superioare, deseori la câteva universități, experiență de muncă în poziții de mijloc în ministerele federale sau guvernele regionale. Fiecare al treilea a trecut prin „școala guvernatorilor” sau concursul „Liderii Rusiei”, programe de pregătire a resurselor umane, inițiat de adjunctul Administrației Prezidențiale, Serghei Kirienko.
Faptul că acesta numește conducătorii executivelor din regiunile ocupate este demonstrat de numirea în funcții a unor originari din Povoljie, unde Kirienko a locuit și a lucrat mai mult timp, și a unui fost angajat din Rosatom, corporație pe care a condus-o și o mai supraveghează informal.
Oameni fără nume
Spre deosebire de administrațiile din Donețk și Lugansk, care sunt formate și funcționează de mai mult timp, cele din Herson, Zaporojie și Harkov au mai mult o funcție propagandistică, instituirea acestora trebuie să convingă populația că Rusia nu intenționează să părăsească regiunile. Puterea reală în teritoriile ocupate recent, însă, o dețin comandanții militari. Guvernele militare (comandamente), create în localități în primele zile de ocupație pentru asigurarea ordinii, sunt conduse cel mai probabil de ofițerii armatei ruse, Rosgvardia și miliția populară din LDNR.
În cele mai multe cazuri, comandanții încearcă să își păstreze anonimatul. De exemplu, comandantul orașului Rubejnoe din regiunea Lugansk este cunoscut doar după porecla Kambrod. Adjunctul comandantului de regiment al comandamentei militare LNR în orașul Popasna își spune Moisei, iar comandantul miliției populare – Vulturul. Cu aceste nume apar chiar și în reportajele din presa și de la posturile propagandiste. Comandantul orașului Melitopol, deși îi place să comunice cu presa, apare în materialele video cu fața blurată. Comandanții din Kahovka, din Novaia Kahovka și din Tavriisk, regiunea Herson, emit ordonanțe fără semnătură.
În presă au apărut doar câteva nume ale comandanților din Berdeansk și Energodar din regiunea Zaporojie și al comandantului regiunii Herson.
Comandamentele militare din orașele ocupate reprezintă organul principal de luptă cu cei nesupuși. „Discuțiile” cu activiștii pro-ucraineni, opozanții, cu oamenii care refuză să colaboreze au loc anume în aceste birouri. Astfel de discuții sunt însoțite de tortură.
Petru rezolvarea problemelor civile, comandanții se bazează pe primarii orașelor și conducătorii raioanelor. Proekt a identificat 49 de astfel de persoane. Dintre acestea, doar 5 au fost în funcție până în februarie 2022 și au fost de acord să colaboreze cu ocupanții. Cu toții au făcut parte din Partidul Regiunilor al lui Victor Ianukovici, care a fugit din Ucraina după Maidan, și din Partidul OPZJ, al lui Victor Medvedciuk, finul lui Putin.
Ceilalți primari și președinți de raioane au fost numiți din nou, cei vechi au refuzat să se supună rușilor, chiar și după ce unii dintre ei fost ținuți prizonieri săptămâni la rând. Primarul din Moloceansk, regiunea Zaporojie, Irina Lipka, a fost luată de ruși de acasă, pe 31 martie. A fost dusă la poliție. În fiecare zi, femeia era interogată, încercau să o convingă: fie colaborează, apare într-un film în care distribuie ajutor umanitar, lăudând beneficiile vieții în Rusia, fie va sta la închisoare, așteptând schimbul de prizonieri. Peste trei săptămâni Lipka a fost eliberată și a plecat în Zaporojie. Primarul din Melitopol, Ivan Fedorov, de asemenea, a refuzat să colaboreze, rușii l-au arestat și l-au dat la schimb de prizonieri. În regiunea Herson, la fel, a fost schimbat primarul orașului Golaia Pristani, Alexandr Babici, el a fost trei luni prizonier la ruși. Despre primarul orașului Dneprorudnoe, regiunea Zaporojie, Evghenii Matveev, care a închis drumul și a oprit personal tancurile rusești, apoi a fost răpit, nici până în prezent nu se știe nimic.
Alt sprijin pentru comandanți în teritoriu au devenit administrațiile militar-civile constituite din localnici. În aceste organe de conducere nimeresc personaje cu trecut dubios și reputație pătată.
