Donează
Eforturile de combatere a schimbărilor climatice au avut, în 2022, rezultate mixte, care sunt descrise cel mai bine de zicala „un pas înainte, doi înapoi”. În timp ce guvernele încă întârzie să ia măsuri decisive, efectele schimbărilor climatice se fac deja simțite. Pentru a diminua impactul și magnitudinea lor, e nevoie urgentă ca Statele Unite și China să cadă de-acord, în 2023, să le combată.
Où sont les neiges d'antan?
Acum douăzeci de ani, pe când lucram în Marea Britanie, aflasem de unul dintre cele mai populare pariuri ale britanicilor: dacă de Crăciun va ninge sau nu la Londra. Nici nu îmi trecea prin cap că peste câțiva ani, același pariu se va putea face și la București. Căci pe atunci nu era iarnă în care să nu ningă în capitala României, care uneori se mai și îngropa sub nămeții Bărăganului. Acum însă, bucureștenii nu au mai avut de trei ani „Crăciunuri albe”, cum le numeau pariorii britanici pe cele cu zăpadă. Nu știu dacă acest fenomen are o legătură directă cu schimbările climatice la care suntem martori de ceva vreme. Dar în mod cert, el se petrece simultan cu un alt fenomen atestat prin măsurători exacte. Este vorba de majorarea temperaturii medii globale cu 1,2 grade Celsius față de nivelul erei preindustriale.
COP27, un început prea timid dată fiind urgența situației
Până acum, politicile privind schimbările climatice erau legate de evitarea atingerii unui prag de majorare de 1,5 grade Celsius. În funcție de el, se stabileau țintele privind reducerea poluării și a emisiilor de dioxid de carbon. Acum însă, cu acest 1,2 pe masă, este evident că pragul de 1,5 va fi atins și depășit. Este timpul pentru o reformă a strategiei privind schimbările climatice, căci datele din teren s-au schimbat, iar eforturile de până acum pentru detoxifierea planetei au eșuat.
Este ceea ce în fond au admis și participanții la COP27, conferința internațională privind clima care s-a ținut în noiembrie în Egipt. În vechea tradiție a promisiunilor solemne, ei s-au angajat - cu jumătate de gură și cu răsunătoare excepții - să elimine combustibilul fosil ca sursă de producere a energiei. Dar în același timp au stipulat, în termeni încă vagi, că țările bogate ar trebui să le despăgubească pe cele sărace pentru „pierderile și daunele” provocate de schimbările climatice.
De ce este această frază una de cotitură pentru strategia de viitor? Pe de o parte, ea recunoaște oficial că există „pierderi și daune” provocate de schimbările climatice. Inundațiile din Pakistan, uraganul din Florida, cel mai devastator din 1935 încoace, dar și valul de caniculă din Europa occidentală, au fost exemple prea clare de legătură între climă și acumularea poluării planetei ca să mai poată fi negate sau ignorate. Iar în ministrul pakistanez al mediului, ele au avut în Egipt un interpret coerent și insistent, care și-a impus punctul de vedere. Așadar, nivelul de 1,2 grade Celsius există și produce efecte; din cauza lui, unele țări suferă; el a fost atins în urma poluării istorice, provenind de pe urma activității industriale a țărilor dezvoltate; și din acest motiv, țările dezvoltate trebuie să le despăgubească pe cele sărace, care nu dispun de resursele necesare pentru a depăși singure efectele resimțite.
Faza la care s-a ajuns este cea în care diavolul se ascunde în detalii. În primul rând, suma. COP27 a stabilit că datoria țărilor bogate față de țările sărace este în acest caz de 260 de milioane de dolari. De ce 260 și nu 300, nu e clar; dar nu e clar nici de ce 260 de milioane și nu 260 de miliarde. Calculele sunt încă la început și nici specialiști care să le facă nu există momentan. Sume care până acum intrau în contul ajutoarelor umanitare pentru combaterea foametei sau a bolilor ar putea intra, cel puțin în unele cazuri, în acest cont climatic debitor, căci multe dintre zonele în care apar foametea și bolile sunt acum calamitate climatic, ci nu politic sau pur și simplu geografic. La fel și în cazul refugiaților: există o nouă categorie de refugiați pe motive climatice, o categorie recunoscută la nivelul Națiunilor Unite.
Dar neclară e și definiția statului donor sau receptor climatic. China este, după Statele Unite, cel mai mare poluator mondial. De exemplu, ea folosește pentru construcția de autostrăzi, baraje și aeroporturi aproape jumătate din producția mondială de beton, iar industria betonului este una dintre cele mai poluante; dacă betonul ar fi o țară, el ar fi pe locul trei în lume, după China și SUA, la emisiile de dioxid de carbon în atmosferă. Dar cu toate acestea, China nu e trecută în rândul statelor dezvoltate, și din acest motiv, cel puțin în momentul de față, ea e pe lista țărilor potențial receptoare de fonduri climatice de compensare. Și nu va ieși de bunăvoie de pe listă, sau cel puțin nu fără a obține unele compensații în alte zone sensibile de negociere sino-americane, cum ar fi fricțiunile privind Taiwanul sau restricțiile americane privind comerțul tehnologic. În această cheie trebuie citită declarația din noiembrie, a președintelui Xi Jinping, că Beijingul va relua dialogul cu Statele Unite privind schimbările climatice, un dialog sistat din vara acestui an. Interpretarea era întărită de ministrul chinez de externe, Wang Yi, care folosise termeni metaforici din domeniu pentru a descrie dialogul climatic dintre cele două țări. Acest dialog, a spus el, nu poate fi ca o oază într-un deșert al discuțiilor sino-americane, căci dacă l-am menține la acest statut, mai curând sau mai târziu, „deșertul înghite oaza”.
Priorități: bani pentru energii verzi și adaptare la noile realități climatice
Prudenții spun că presiunea asupra guvernelor va scădea odată admis că pragul de 1,5 grade Celsius nu mai e de actualitate. De cealaltă parte, realiștii arată că promisiunile au fost sistematic încălcate, cu toată presiunea exercitată și cu toate avertismentele lansate. E momentul, spun ei, să vedem ce se poate face când răul - sau cel puțin o parte din el - deja s-a produs.
În primul rând, e nevoie de mult mai mulți bani pentru reducerea emisiilor. În acest moment, investițiile globale în producerea de energie verde sunt de aproximativ o mie de miliarde de dolari pe an. Suma necesară ar fi însă de trei ori mai mare, iar grosul ei ar trebui să meargă către țările subdezvoltate, unde în prezent se produc cele mai multe emisii. Sunt donatorii și guvernele occidentale în postura de a acoperi această sumă? În prezent, nu. Dar chiar simpla ei menționare creează cadrul unei negocieri care să se îndrepte în direcția dorită, o negociere la care se vor putea asocia ulterior și investitorii privați. Iar faptul că anul acesta, Congresul american a aprobat „cel mai mare plan” de investiții climatice din istoria Statelor Unite - în valoare de 369 de miliarde de dolari - nu e decât o indicație privind sumele despre care s-ar putea discuta de acum înainte.
În al doilea rând, în aceeași abordare pragmatică trebuie inclusă și acceptarea faptului că folosirea combustibililor fosili va mai continua o perioadă. Înlocuirea gazului în producția de energie este o întreprindere deocamdată nerealistă, cel puțin până ce investițiile în energia verde își vor putea face simțite efectele. Deruta statelor europene atunci gazele rusești nu au mai fost disponibile grăiește de la sine. Europenii nu au putut înlocui decât naționalitatea gazului, nu și gazul însuși. Au fost nevoiți să investească în depozite de gaz și alte capacități de importare a acestui combustibil fosil, trecut de altfel de UE, temporar, pe lista surselor compatibile cu producția de energie „curată”.
În al treilea rând, este momentul să ajustăm lucrurile la schimbările survenite. Întrebarea „Unde sunt iernile de altădată?” nu mai e una retorică, am face mai bine să ne adaptăm. Prudenții spun că această atitudine este exact cea așteptată de cei ce caută scuze pentru a nu lupta hotărât cu provocările aduse de poluare, dar asta nu înlătură ceea ce spuneam mai devreme, că + 1,2 grade Celsius este deja aici. Însă și în acest caz este vorba de bani. Fermierii din țările în curs de dezvoltare ar trebui ajutați pentru a-și adapta culturile la noile condiții. Locuitorii din zonele expuse la perioade de caniculă severă ar trebui sprijiniți pentru a-și face cămine mai potrivite. Iar tot acest ajutor ar trebui să sosească de la cei ce își permit să îl acorde, fiind însă și în beneficiul lor. Pentru că ajutându-i pe cei afectați de deșertificare sau de fenomenele meteo extreme să rămână în zonele lor geografice, reduci presiunea politică a refugiaților care se resimte în multe țări dezvoltate, în special în cele europene.
În al patrulea rând - și tot ca o consecință a admiterii că ținta de 1,5 grade Celsius nu mai e realistă - ar trebui să ne gândim și să investim mai serios în tehnologiile de „răcire” a planetei. Sunt metode încă insuficient cercetate și promovate de a extrage dioxidul de carbon din atmosferă sau de a stimula reflexia razelor solare, așa-numita „geoinginerie solară”, respinsă și ea de activiștii climatici ca fiind „periculoasă”. Dar, după cum scrie The Economist, la fel de periculos este să gestionezi și un Pământ supraîncălzit.
O înțelegere China – SUA de dragul banilor ar fi utilă și pentru combaterea schimbărilor climatice
O înțelegere între Washington și Beijing pe tema climei ar clarifica multe raporturi, în special financiare. Beijingul este însă reticent în a admite că inundațiile catastrofale sau secetele devastatoare din China se datorează efectelor schimbărilor climatice. Chinezii joacă mai ales cartea geopolitică, folosind scrupulele climatice occidentale, atât cât există ele, pentru a-și îmbunătăți poziția în alte dosare comune.
Există însă un element care nu e luat în calcul suficient de mult pentru a creiona traiectoria politicii chineze în domeniu, și anume criteriul economic. China a avut mult de câștigat de pe urma exportului de celule fotovoltaice (după cum și America a încasat din vânzarea autovehiculelor electrice). O poziție mai prietenoasă ecologic ar putea fi și una mai avantajoasă economic. SUA și China tind să domine piața tehnologiilor de producere a energiei verzi, așa cum odinioară, pe vremea Războiului Rece, SUA și URSS o dominau pe cea a producerii de energie nucleară și de panouri solare. O înțelegere între cele două puteri în privința noilor oportunități economice aduse de problema schimbărilor climatice ar putea fi mutual benefică. Un „dezgheț” în acest sens s-a putut constata în toamnă la conferința climatică din Egipt. Atunci, participanții au salutat deschiderea manifestată de Beijing. COP27 a evidențiat că și în domeniul climatic, discuțiile dintre „grei” pot deschide porți greu accesibile altfel. Rămâne de văzut ce va aduce 2023 în acest domeniu descris până acum, cu destulă exactitate, de vechea zicală „un pas înainte și doi înapoi”.
