Războiul din Irak a fost declanșat, în urmă cu douăzeci de ani, pentru a elimina arsenalul de arme de distrugere în masă al lui Saddam Hussein – arsenal care, așa cum spuseseră și inspectorii ONU, nu exista. La doar câteva săptămâni de la declanșarea invaziei, armata irakiană fusese înfrântă, iar Saddam și oamenii lui fugiseră și se ascundeau, astfel încât războiul ar fi putut lua sfârșit rapid. O serie de greșeli comise de Statele Unite au dus însă la declanșarea unei puternice insurecții care a fost amplificată de fanatici religioși sunniți veniți în Irak ca să moară în jihad, dar și de miliții șiite înarmate și antrenate de Iran; acesta din urmă voia să îi țină pe americani ocupați, pentru că se temea că va fi următorul pe lista lor, după Afghanistan și Irak, cu atât mai mult cu cât președintele, George W. Bush, inclusese țara în așa-numita „axă a răului”.
Americanii s-au retras, la sfârșitul lui 2011, dar în lipsa lor, tensiunile inter-comunitare s-au amplificat și a apărut o nouă amenințare: Statul Islamic, care la un moment dat ocupase vestul și nordul Irakului și reușise să ajungă până aproape de porțile Baghdadului. Washingtonul a fost nevoit să se implice din nou în războiul din Irak și a format o nouă coaliție care să sprijine forțele islamice împotriva Statului Islamic.
La începutul conflictului, neo-conservatorii, care dominau cabinetul Bush, credeau că Statele Unite vor reuși să impună în Irak o democrație liberală și să transforme această țară într-un aliat apropiat și un model pentru Orientul Mijlociu. Democrația irakiană este astăzi doar aproximativă, iar țara e mai degrabă aliată cu Iranul decât cu Statele Unite.
Dezinformările prin care s-a justificat războiul: armele de distrugere în masă și legăturile Irakului cu Al Qaida
Războiul începuse de puțin timp, când armata irakiană a lansat o rachetă în direcția Kuwaitului. În oraș au fost activate alarmele aeriene. La centrul de presă al forțelor Coaliției unde mă aflam, toată lumea a fost direcționată către adăposturile anti-aeriene ale hotelului. Odată ajunși acolo, cei mai mulți și-au pus măști de gaze. Văzusem numeroși jurnaliști purtându-le după ei prin oraș, în genți verzi de pânză aruncate cu o neglijență studiată pe umeri, dar nu îmi trecuse prin cap să îmi cumpăr și eu una. Acum, în adăpost, mă gândeam cât de stupid ar fi să mor acolo doar pentru că nu luasem în serios avertismentele americanilor.
Racheta – ca și majoritatea celor care au urmat – nu a lovit orașul, iar focosul său fusese, oricum, convențional. Niciun proiectil lansat de irakieni în acel război nu avea încărcătură chimică sau biologică. Americanii aveau să scotocească tot Irakul fără să găsească vreo armă de distrugere în masă.
Existența unui arsenal irakian de arme chimice și biologice a fost prima minciună prin care s-a justificat declanșarea războiului. Cea de-a doua era că Irakul are legături cu rețeaua Al Qaida și ar putea să îi furnizeze acesteia arme de distrugere în masă.
Prima minciună pornea de la un adevăr: Saddam avusese atât arme chimice, cât și biologice. Armata irakiană masacrase mii de civili kurzi într-un atac cu arme chimice asupra localității Halabja, în martie 1988. Existau și relatări cu privire la testarea arsenalului biologic pe prizonieri de război iranieni, tot în anii '80.
În 2003, Irakul nu mai avea însă arme chimice sau biologice; le distrusese pe toate în anii '90, în speranța că, în acest fel, i se va ridica embargoul sever care îi pusese economia pe butuci. Inspectorii ONU confirmaseră eliminarea arsenalului irakian de arme de distrugere în masă, iar dovezile aduse de americani că acesta încă ar exista erau atât de șubrede încât până și secretarul de stat, Colin Powell, a părut jenat atunci când le-a prezentat în fața Consiliului de Securitate. Ulterior s-a aflat că principala sursă a americanilor fusese un politician irakian, Ahmed Chalabi, care trăise zeci de ani în exil. Chalabi pur și simplu îi mințise pe americani, cu care, de altfel, avea să și intre în conflict la doar un an după căderea Baghdadului și revenirea sa în țară.
Și povestea cu Al Qaida avea un sâmbure de adevăr: însuși Osama bin Laden declarase, în anii '90, că își dorește arme chimice, biologice și nucleare, iar într-o tabără Al Qaida din Afghanistan fuseseră testate pe câini substanțe chimice. De altfel, teroriștii Al Qaida arătaseră la 11 septembrie 2001, când practic transformaseră patru avioane în arme de distrugere în masă, că nu au scrupule și sunt gata să lanseze atacuri soldate cu mii sau chiar zeci de mii de civili morți.
Al Qaida era însă incompatibilă din punct de vedere ideologic cu regimul lui Saddam Hussein, pe care îl vedea ca pe un inamic; de altfel, atunci când Irakul a invadat Kuwaitul, în 1990, și exista riscul să atace și Arabia Saudită, liderul rețelei teroriste, Osama bin Laden, s-a oferit să îi aducă pe așa-numiții „afghani arabi”, care luptaseră în Afghanistan de partea mujahedinilor și împotriva rușilor, să înfrunte armata irakiană. Partidul Baath făcuse eforturi pentru laicizarea Irakului până în 1991 și, la fel ca și restul regimurilor de acest tip din lumea musulmană, le era profund ostil islamiștilor. Faptul că, după înfrângerea din Războiul din Golf, Saddam Hussein, care căuta o nouă sursă de legitimitate, începuse să pună accentul și pe Islam – scrisese „Allah al-Akbar” pe steag, interzisese consumul de băuturi alcoolice în public, caligrafiase întregul Coran cu sângele său – nu păcălea pe nimeni, cu atât mai puțin pe extremiștii lui Bin Laden. O alianță între Irak și Al Qaida era, așadar, extrem de puțin probabilă, iar „dovezile” că aceasta ar fi existat erau chiar și mai puține decât cele privind existența unui arsenal de arme de distrugere în masă.
Marile greșeli ale războiului, de la desființarea armatei irakiene la retragerea americană din 2011
Pe 16 mai, 2003, Paul Bremer, diplomatul numit de americani să conducă Irakul până la formarea unui guvern național, a semnat primul său ordin, prin care toți membrii Partidului Baath erau eliminați din administrație. O săptămână mai târziu, al doilea ordin al lui Bremer desființa serviciile secrete și armata. Au fost primele mari greșeli ale războiului, de neînțeles chiar și pentru unii americani – predecesorul lui Paul Bremer, de pildă, Jay Garner, intenționa să păstreze armata irakiană, iar șeful biroului CIA din Baghdad a încercat să-l convingă pe Bremer să se răzgândească.
Sute de mii de oameni care, până atunci, administraseră Irakul și se ocupaseră de securitatea acestuia, s-au trezit în stradă. Este greu de apreciat acum, după douăzeci de ani, în ce măsură ar fi colaborat baathiștii sau armata cu noul regim de la Baghdad. Este clar însă că aceștia au devenit ostili noului sistem și destui au decis să se alăture rezistenței.
Susținerea americanilor pentru politicieni irakieni din exil a fost încă o greșeală majoră. Unii dintre acei politicieni, ca Ahmed Chalabi, erau detestați de aproape toți irakienii. Reprezentanții partidelor și milițiilor religioase șiite erau strâns legați de Iran, care își exercită până în prezent influența prin formațiunile respective; în plus, sunniții irakieni îi priveau cu suspiciune, dacă nu chiar cu ostilitate iar ei, la rândul lor, nu aveau încredere în sunniți. Partidele religioase șiite și milițiile lor aveau să infiltreze în anii următori instituțiile statului (în special Ministerul de Interne), să se implice în războiul civil cu sunniții (2006 – 2008) și să contribuie la marginalizarea și persecutarea acestora, mai ales după retragerea americană. Rezultatul dezastruos al politicilor și acțiunilor partidelor și milițiilor șiite s-a văzut în 2014, când toată zona sunnită a Irakului a ajuns sub controlul Statului Islamic. Jihadiștii aveau de zeci de ori mai puțini luptători decât forțele de securitate irakiene care, pe deasupra, erau și dotate cu armament superior. Cu toate acestea, forțele de securitate, dominate de șiiți și văzute ca un corp străin de către populația sunnită, au fost înfrânte rapid de jihadiști.
Ultima mare greșeală comisă de americani în Irak a fost retragerea din 2011. Teoretic, aceasta avea sens – nivelul violențelor scăzuse mult, jihadiștii suferiseră pierderi mari, inclusiv o serie de lideri, și nu mai reprezentau o amenințare atât de puternică, democrația irakiană trecuse prin câteva alegeri și părea să aibă șanse să funcționeze. În plus, armata americană își redusese cu mult operațiunile, care fuseseră preluate de forțele de securitate irakiene. Prin prezența lor, americanii asigurau însă un echilibru – puteau interveni dacă forțele irakiene erau depășite, îi făceau pe guvernanți să fie ceva mai atenți.
A doua zi după plecarea americanilor, a fost emis un mandat de arestare pe numele vicepreședintelui sunnit al Irakului, Tariq al-Hașimi. A fost momentul care a marcat debutul unei campanii a guvernului lui Nuri al-Maliki împotriva sunniților. În timp ce aceștia deveneau tot mai alienați, jihadiștii începeau să își revină. Fără frica unei forțe de reacție rapidă a americanilor, Statul Islamic din Irak a lansat o serie de atacuri împotriva pușcăriilor irakiene, eliberând sute de militanți care s-au alăturat grupării. În paralel, Statul Islamic din Irak a început să opereze și în Siria, unde izbucnise războiul civil. Situația din Irak era pe punctul de a deveni mai gravă decât oricând de la începutul războiului, pe 20 martie 2003.
Irakul, la douăzeci de ani de la declanșarea războiului: un stat semi-eșuat, aflat sub influența Iranului
Eliminarea arsenalului irakian de arme de distrugere în masă a reprezentat principalul motiv invocat, dar au mai existat și altele, de natură personală și ideologică. George W. Bush a spus public, cu câteva luni înainte de declanșarea războiului, că Saddam Hussein „is the guy who tried to kill my dad”, referindu-se la un mai vechi complot irakian de a-l asasina pe fostul președinte George H. W. Bush în Kuwait. În plan politic, Congresul american adoptase încă din 1998 un document, Iraq Liberation Act, prin care cerea ca politica Statelor Unite să fie aceea de a schimba regimul de la Baghdad; în sfârșit, în administrația de la Washington aveau un cuvânt greu de spus neo-conservatorii, care credeau că Irakul poate fi transformat într-o democrație liberală și, implicit, un prieten al Statelor Unite.
La douăzeci de ani de la invazie și răsturnarea lui Saddam Hussein, în Irak există elemente de democrație. Țara a trecut printr-o serie de cicluri electorale, parlamentele și guvernele s-au schimbat de mai multe ori, sistemul pus pe picioare după căderea lui Saddam Hussein pentru a include toate marile comunități – prim-ministrul, șiit, președintele parlamentului, sunnit, și președintele țării, kurd – funcționează. Există și o relativă libertate a presei și de expresie, iar cultul personalității tiranului a dispărut odată cu doborârea statuii sale din Baghdad.
Dar Irakul este departe de a fi o democrație liberală. Cultul personalității lui Saddam Hussein a fost înlocuit cu venerația pentru figuri religioase mai vechi, cum a fost Imamul Hussein, sau contemporane, ca marele ayatollah iranian, Ali Khamenei, sau cei din familia Sadr. Poți să zici ce vrei în Irak, dar riști să fii ucis pentru asta, așa cum au pățit nenumărați activiști, protestatari, dizidenți și jurnaliști. În Indexul libertății presei realizat de Reporteri fără frontiere, Irakul ocupa anul trecut locul 172 din 180, după ce în 2021 fusese pe locul 163. În Indexul Democrațiilor realizat de Economist Intelligence Unit, Irakul se situează pe locul 124 din 167 de țări, fiind clasificat drept un stat autoritar.
Irakul este, totodată, cea mai coruptă țară din Orientul Mijlociu. Doar în primii 15 ani după răsturnarea lui Saddam Hussein, în Irak s-ar fi furat 320 de miliarde de dolari și există estimări că până și această sumă enormă ar fi fost subevaluată, totalul ridicându-se, de fapt, la 500 de miliarde de dolari. În ciuda veniturilor consistente aduse de petrol, țara este în criză, cu un șomaj ridicat și lipsă de perspectivă în rândul tinerilor, servicii publice precare, infrastructură neglijată și învechită care nu mai face față. Începând din 2015, au fost valuri de proteste care au cerut schimbarea clasei politice, dar când mișcarea anti-sistem a ajuns prea puternică, milițiile șiite au intervenit în forță, ucigând sute de protestatari. Acele miliții, de altfel, strâns aliate cu Iranul, care le-a antrenat și le-a finanțat, sunt una dintre principalele forțe politice din Irak, care își dispută puterea tot cu o forță șiită grupată în jurul unei figuri religioase, cea a populistului Muqtada al-Sadr.
În ceea ce privește relația cu Statele Unite, în niciun caz nu poate fi vorba de prietenia la care sperau neo-conservatorii de acum douăzeci de ani. Relațiile sunt bune la nivel guvernamental pentru că, până la urmă, Baghdadul și-a dat seama că are nevoie ca americanii să asigure stabilitatea țării. Pe de altă parte, milițiile pro-iraniene au reluat atacurile împotriva americanilor aproape imediat după înfrângerea Statului Islamic, lucru care a contribuit, de altfel, la decizia Washingtonului de a-l lichida, într-o lovitură aeriană, pe șeful Forței Quds al Gărzilor Revoluționare iraniene, generalul Qasem Soleimani. Alături de acesta a fost ucis și unul dintre cei mai influenți comandanți ai milițiilor pro-iraniene, Abu Mahdi al-Muhendis, ceea ce a dus la reacții furioase, inclusiv în Parlament, unde s-a cerut retragerea imediată a forțelor americane. Iranul s-a simțit atât de puternic încât a bombardat cu rachete baze americane din Irak – ceea ce ar fi părut utopic în 2003, când Teheranul se temea că va fi următoarea țintă.
Statele Unite au anunțat, din nou, că se retrag din Irak, la sfârșitul lui 2021, ca urmare a presiunilor făcute de partidele șiite care reprezintă milițiile. Nu a fost însă o retragere completă: circa două mii de militari au fost menținuți în câteva baze. Nu participă (cel puțin oficial) la operațiuni, dar sunt prezenți și pregătiți să intervină în cazul în care se va ivi iar o criză majoră de securitate. În fond, pericolul Statului Islamic și al altor grupări jihadiste nu a dispărut, iar extremiștii încă sunt prezenți în Irak, chiar dacă acțiunile lor sunt mult mai rare și mai puțin mediatizate. Iar aceasta este doar una dintre probleme. Reconcilierea cu sunniții, de care se tot vorbește de douăzeci de ani, nu a avut loc. Problema kurdă rămâne, în continuare, nerezolvată; chiar dacă Masoud Barzani a demisionat după ce tentativa sa de a captura Kirkukul și a obține independența regiunii kurde a eșuat, nu înseamnă că, în viitor, când vor simți din nou că sunt suficient de puternici sau că au un moment favorabil, kurzii nu vor mai încerca să își facă propriul stat.
Patruzeci de ani negri: majoritatea irakienilor au trăit toată viața în război
Când forțele Coaliției au atacat, pe 20 martie 2003, irakienii aveau deja, în urmă, mai bine de douăzeci de ani negri. Mai întâi fusese sângerosul război cu Iranul din anii '80, care se soldase cu moartea a sute de mii de persoane în fiecare tabără. Urmase invadarea Kuwaitului de către forțele lui Saddam și Războiul din Golf, în care armata irakiană a fost învinsă în doar câteva săptămâni, după ce suferise pierderi foarte grele. A urmat campania lui Saddam împotriva șiiților care se revoltaseră în sud. Anii '90 au fost marcați de lipsuri și scufundarea în sărăcie din cauza severului embargou care îi fusese impus Irakului, pentru a-l forța să renunțe la armele sale chimice și biologice.
Irakul este o țară cu o populație tânără, ceea ce înseamnă că majoritatea covârșitoare a irakienilor s-au născut și au trăit doar în vremurile negre – război, embargou, din nou război, instabilitate socială. Cei care își mai amintesc vremurile bune de dinainte, perioada de pace, dezvoltare rapidă și prosperitate adusă de petrol, sunt astăzi o minoritate îmbătrânită. Și nici măcar cei mai tineri din irakienii care au prins vremuri mai bune nu ar putea să spună, văzând ce se întâmplă în jurul lor, că le vor apuca din nou.
