Donează
Daria, o fetiță de 7 ani, aștepta nerăbdătoare să recite o poezie de Crăciun în limba română. Este născută în orașul Herson și a ajuns în Republica Moldova în luna iulie, împreună cu mama sa, originară de aici. Merge la școala „din centru”, din satul Cojușna, în clasa întâi. Îmi spune că știe aproape tot alfabetul, „până la litera Ș”, și arată că deja poate să citească în limba română. În clasă sunt 34 de copii, și-a făcut prieteni la școală, iar cel mai mult îi plac matematica și limba română, mai povestește Daria. Mi-o prezintă și pe noua ei prietenă, venită recent la centrul pentru refugiați. „O cheamă Gulnaș, se traduce soare”, explică Daria. „Și ea are 7 ani, dar este în clasa a doua”. Gulnaș a venit din Odessa, acum două săptămâni, împreună cu mama, cu surioara și fratele ei. Fetițele spun că tații au rămas acasă și le este dor de ei.
De la începutul războiului rus în Ucraina, peste optzeci de mii de cetățeni ucraineni și-au găsit refugiul în Republica Moldova. Cei mai mulți sunt găzduiți de familii sau locuiesc în centre temporare de plasament. Nouăzeci dintre ei – 58 de adulți și 32 de copii – se află la un centru pentru refugiați improvizat într-una din cele două școli din Cojușna, un sat din apropiere de Chișinău. Mulți sunt aici încă de la începutul războiului, de 10 luni. Au venit din Odessa, Nicolaev, Dnepropetrovsk.
În clădirea în care am învățat și eu cândva, sălile de clasă au devenit casă pentru mamele și bunicile care au fugit din calea războiului cu copiii și nepoții de mână. Într-una din încăperile fostului liceu este organizată și o clasă de studii, dotată cu 15 computere și tablete, la care elevii învață on-line conform programei din Ucraina. Lecțiile au fost întrerupte, însă, din cauza bombardamentelor și a penelor de curent din țara vecină.
Marina, refugiată din Nicolaev: „A rămas fiul meu, mă simt de parcă l-am trădat, l-am părăsit acolo”
Primul lucru pe care mi-l spune printre lacrimi Marina, o femeie de 69 de ani, este сă și-a lăsat fiul în țara sa atacată de Rusia. A venit pe 20 martie, din orașul Micolaev, și o încearcă emoții grele. „Mai ales față de fiul meu, mă simt de parcă l-am trădat, l-am părăsit… era în prima linie lângă Donețk”, plânge femeia.
A venit în Republica Moldova din primele zile ale războiului. I-au rămas acasă rudele și prietenii, ne spune iar printre lacrimi. „Sunt fiicele fratelui meu, el nu mai este, nici soția lui… O nepoată a rămas acolo cu fetița de 7 ani. Alta, care locuia lângă mine în raionul Karabelinîi, are un băiețel de 5 ani. Am cumetri, rudele soțului, mulți au rămas, prietenele mele au rămas. Nora noastră e la Lvov acum. Fiul meu a rămas, a lucrat în port. Când au atacat portul, ei au reparat căile ferate. Încărcau mașinile spre Odessa, camioane mari, în timpul războiului, în primele luni, după aceea ei (rușii) au distrus totul”.
E greu, dar cei care au rămas se obișnuiesc cu greutățile, spune Marina. „Am fost acasă, dar acolo e foarte greu. Am fost să întreb de încălzire, iar băieții îmi spun că acolo nu mai este nimeni, militarii stau în clădirea administrației sectorului. Foarte des nu au curent electric. La nora mea, mai mult nu-i decât este. Ei locuiesc la etajul nouă, blocul se clatină iată așa… Copilul e speriat, e pe calmante… Îi este frică… înțelege totul, îi spun adevărul, copilul trebuie să știe ce se întâmplă. El știe totul. A împlinit 13 ani în iulie… E îngrozitor. Vorbim la telefon cu prietenele, îmi spun că o vecină de la bloc a murit, apoi și alta… Bărbați tineri au murit, unul la Donețk, altul a fost ucis… Finul nostru de botez luptă la Donețk din luna mai… Soțul nepoatei noastre, la fel, e pe front lângă Donețk”.
„Ne-au distrus infrastructura, școlile, instituțiile, casele”
Războiul a adus durere și distrugeri în orașele ucrainene. „Ne-au distrus infrastructura. Ne-au distrus multe școli, instituții, case”, îmi povestește Marina. „Medicul nostru de familie locuia mai jos de noi, se ascundeau în subsol, acoperișul casei le-a fost distrus complet. În casa unei prietene a nimerit un obuz. Eu am venit aici pe 20 martie, mai târziu m-a sunat prietena mea Lena, mi-a spus că Nadia a murit. Se ascundea în subsol. Când a găsit-o fiica ei era deja moartă în casă. Inima i-a cedat și a murit. Mulți au murit în timpul împușcăturilor. Multe case au fost distruse, geamurile sparte. Fiul meu și-a cumpărat o casă, nouă, reparată, geamurile de la etajul doi au zburat, la primul etaj a nimerit un obuz. Vecina noastră, Raia, a stat tot războiul în adăpost cu fiul său…”, spune Marina și iar o năpădește plânsul.
A decis să rămână toată iarna aici. „Adulții lucrează, unii lucrează on-line. Ieșim în sat, la magazin, în oraș când am nevoie. E mai greu cu medicamentele, avem nevoie de multe medicamente, spune Marina. În oraș, am fost la spectacol, la Teatrul Cehov. Prima dată n-am reușit să le dăruim flori artiștilor. A doua oară când am fost la spectacol le-am dăruit un buchet de flori…”
Câțiva dintre refugiați și-au găsit un loc de muncă chiar în localitate, alții la Chișinău, care se află la o mică distanță. Potrivit datelor oficiale, 946 de cetățeni din Ucraina sunt angajați în Republica Moldova, cei mai mulți în Chișinău, ca programatori, ingineri, cusătorese, vânzătoare, chelneri, bucătari, medici sau educatori.
Maria, refugiată din Odessa: „Când vor anunța victoria noastră, am să plec pe jos acasă”
În luna martie, din Odessa a venit în Republica Moldova și Maria, împreună cu una din fiicele sale și cu nepoțelul de 4 ani. „Pentru Vania am decis să plecăm. Lăsăm totul și plecăm. Pe data de 13 am trecut granița, cu fiica și nepoțelul. De 10 luni suntem aici”, povestește Maria.
Ea își amintește în cele mai mici detalii prima zi de război, dar îi este greu să accepte că asemenea atrocități pot avea loc în secolului 21. „Când a început războiul, vecina noastră de sus, care nu aude bine, m-a întrebat ce zgomote se aud, cine mută mobila. Peste jumătate de oră mi-a telefonat fratele meu, din Micolaev, și-mi spune să fiu calmă, că a început războiul. Cum a început războiul, suntem în secolul 21? Îmi spune că au bombardat toată Ucraina. Nu credeam că e aievea… Fiica mea m-a sunat mai târziu, să-mi iau actele să merg la ea, să vedem ce facem mai departe… Nimeni nu credea… Suntem în secolul 21! De altfel, de atâția ani e acest război, ei trag în noi, iar noi nu facem nimic… Au luat un teritoriu, apoi altul. El (Putin) face ce vrea, vine la tine acasă și îți spune să ieși de aici că i-a plăcut bucătăria ta. Prin astfel de metode acționează”, cugetă femeia.
După câteva săptămâni de război, petrecute în sunetul alarmelor, cele două femei decid să plece. Copilul era prea speriat de ceea ce se întâmplă ca să mai poate rămâne. „Am stat câteva zile, sunau alarmele. Îi spun fiicei mele că nu plec nicăieri, dar te apuca groaza. Te uiți pe geam și vezi cum a venit o mașină, cum oamenii își adună lucrurile, cineva își strânge la piept cățelul, altcineva își pune pisica într-o cutie… Cum să rămânem? Am plecat la cuscri, în regiunea Odessa, raionul Bolhrad, acolo era mai liniștit… Am stat două săptămâni acolo. Apoi am revenit în orașul Odessa, dar au început să atace orașul, au distrus Riviera, la o stație de noi. Atunci fiica mea mi-a spus că plecăm. Din cauză că Vaniușka, nepoțelul, a început să se bâlbâie și să facă în pat, de frică. Când se auzea alarma, stăteam sub pereții de bază, deasupra cu plapuma, el tremura tot și ne ruga: „Bunico, opriți-o, opriți-o!”, își amintește Maria.
„Putin luptă cu populația. Ei ne atacă, dar noi devenim și mai tari”
Maria spune că războiul i-a unit pe oameni și că această tragedie o pot înțelege doar cei care au trecut prin astfel de momente. „Înhați un rucsac, fuga la subsol. Dar asta a unit oamenii. Vecina vine să vadă dacă suntem acasă, dacă avem nevoie de ceva. Alta ne întreabă dacă plecăm… Una spune că pleacă, alta că rămâne, cea care pleacă ne lasă tot ce avea la frigider”.
Acasă i-au mai rămas o fiică și fiul, ambii cu familiile lor. „Merg la serviciu și unul și altul, uneori lucrează on-line. Copiii rămân acasă, când se aude alarma se ascund după pat și dau televizorul cât mai tare. Irocika lucrează în apropiere, când se aude alarmă zboară spre casă”, povestește Maria, care discută în fiecare zi cu ei la telefon. „În fiecare zi ne sunăm. Dacă aud că acolo au avut loc atacuri îi întreb unde se află, vreau să îi vad la camera de la telefon, când mi-am dat seama că nu e casa noastră, ei mi-au spus că sunt la prieteni, că au bombardat Aeroportul din apropiere”.
Maria este mândră că este ucraineancă și că poporul ei rezistă în fața agresiunii ruse. Ea ne povestește despre atrocitățile pe care le lasă în urma sa armata rusă.
„Putin luptă cu populația, în mod normal o armată luptă cu altă armată, dar el luptă cu populația. Ne lasă fără lumină, fără gaz, au distrus grădinițe, școli, clădiri administrative. Lovesc în noi, dar noi devenim și mai tari. Sunt fericită că sunt ucraineancă, că avem un astfel de președinte, pe care Dumnezeu ni l-a dat. Dacă nu ne-ar fi atacat acum, ne-ar fi atacat altă dată. Ar fi acaparat Ucraina, apoi Moldova, Polonia, orice ar fi vrut, pe rând. A doua armată în lume este o armată ticăloasă, este una odioasă”, subliniază femeia.
„Noi am plecat, dar în apartamentul meu acum stă fratele meu cu soția lui, iar în apartamentul fiicei mele stă sora mea cu soțul ei. Ei sunt din Micolaev, din sectorul în care se trăgea… Soțul Olei a fost acolo, ce să vadă? O groapă în curtea blocului, 5-6 mașini parcate, distruse, doar carcasa a rămas din ele. Blocul lor, partea de sus și cea de jos distruse. Nu mai țin minte câți oameni au fost uciși acolo... Geamurile și ușile sparte, bătute în scânduri. Apa - doar tehnică, lifturile nu funcționează. Nici căldură, nici lumină. E îngrozitor”.
Copii îi spun să mai rămână aici, în Moldova, deoarece Ucraina continuă să fie atacată cu rachete rusești, nu știi unde și peste cine vor cădea. „N-am vrut să plec în Polonia, Germania. Nu, aici în Moldova sunt oamenii noștri, o parte din inima mea e acolo, alta aici. De cum am ajuns aici, în camera aceasta, aici am rămas, împreună cu nepoțelul”.
„Te ții tare, te prefaci că ești erou în fața copiilor, dar în realitate sănătatea este afectată”, mai spune Maria. Ca și alți refugiați, Maria și familia sa așteaptă cu nerăbdare ziua în care țara le va fi eliberată și se vor întoarce acasă. „Când vor anunța victoria noastră, am să plec pe jos acasă… Altă dorință n-am. Nepoțelul îmi spune: bunico, când vom învinge vreau să facem un tort cât toată Ucraina, pentru toți”.
