Donează
Georgia a fost considerată, cândva, cea mai reformistă și pro-occidentală țară din spațiul ex-sovietic, cu excepția republicilor baltice. Ultimul deceniu a fost marcat însă de o încetinire a reformelor și o apropiere de Moscova, iar rezultatul a fost că Georgia nu a primit statutul de țară candidat la UE atunci când acesta le-a fost acordat Republicii Moldova și Ucrainei.
De la Revoluția Rozelor la opțiunea pentru un oligarh pro-rus
Georgia a fost prima țară ex-sovietică, care a trecut prin experiența unei revoluții colorate – Revoluția Rozelor. A fost începutul unei serii de procese prin care au trecut, în unele cazuri de două ori, și alte state precum Ucraina, Republica Moldova, Kârgâzstan. Aceste procese au dat emoții Kremlinului. Teama cea mai mare a urmașilor de iure și de facto ai nomenclaturii sovietice era posibilitatea ca aceste revoluții să se extindă și în Rusia, lucru care cumva s-a întâmplat în decembrie 2011 și, ulterior, în timpul demonstrațiilor din Piața Balotnaia în anul 2012. Dar nomenclatura și-a strâns rândurile rapid împotriva cetățenilor și a luat deciziile necesare pentru a salva sistemul, nu pentru a înțelege nevoile oamenilor pentru drepturi și libertăți.
În august 2008, după războiul ruso-georgian, Georgia, prin liderii săi, și-a reafirmat și mai mult aspirațiile euro-atlantice, chiar dacă Rusia încercase să le reprime prin agresiunea sa și NATO, la summitul de la București, refuzase să ofere o perspectivă privind integrarea. Conducerea de la Tbilisi a primit din partea partenerilor susținerea necesară pentru a-și reveni nu doar de pe urmele războiului, dar și pentru a rezista uneia dintre cele mai mari crize economice mondiale. Astfel, autoritățile georgiene au avut toate resursele la îndemână pentru a continua reformele, pentru a implementa politici publice și pentru a construi un stat de drept veritabil, așa precum le-a promis că va reuși Saakashvili. Dar știm cu toții că, deși au existat rezultate apreciate de către partenerii europeni și cei americani, Georgia a ales în anul 2012 o altfel de conducere, una al cărei lider, Bidzina Ivanishvili, a facilitat un dialog bilateral cu Rusia, schimbând considerabil atitudinea factorului politic față de agresor. Chiar dacă populația nu era încântată de aceste legături ale liderului partidului Visul Georgian cu Moscova, alegerea a fost determinată de anumite derapaje decizionale ale lui Mikhail Saakashvili. După mai multe scandaluri politice, Saakashvili, altădată președinte reformist, a fost forțat nu doar să se retragă din viața politică a Georgiei, ci și să părăsească țara.
„Visul georgian” și îndepărtarea de visul european
Ce a urmat pentru Georgia este specific multor state cu parcurs declarativ pro-european: definirea unui vector de politică externă euro-atlantic, dar fără „îmbrățișarea” valorilor și principiilor unei democrații veritabile. În spatele declarațiilor apreciative pentru modelul de dezvoltare european se luau decizii care au sabotat sau au încetinit considerabil implementarea unor reforme. Mai mult, în încercarea de a-și prezerva puterea, multe partide politice, printre care și Visul Georgian, au adoptat strategii care au prejudiciat eforturile predecesorilor. Chiar dacă nu a anulat elanul pro-european al georgienilor, partidul care deține majoritatea a înlesnit pătrunderea modelului de „caracatița rusă” în viața politică, unde cercuri restrânse de interese dirijează afacerile interne și externe într-o singură direcție: modificarea sistemului pentru rămânerea la guvernare pentru o perioadă nedeterminată. Nu direct, dar prin exemple de „bune practici” în care rolul și locul exercițiilor democratice începe să fie anulat mai mult sau mai puțin evident fie prin reformă constituțională, fie prin modificare a sistemului electoral. Este exact ceea ce Visul Georgian i-a propus alegătorului.
Strategia aleasă de partidul de guvernare, cea de a se menține la putere cu orice preț, inclusiv prin promovarea unor formule electorale pentru care state precum Georgia nu sunt pregătite, reprimarea protestelor, a jurnalismului independent, a opoziției, adică a vocilor critice, a modificat considerabil atitudinea partenerilor occidentali față de unul dintre cele mai reformiste state din fosta URSS. Georgia a început să nu mai fie ”model de bună guvernare”. Indicatorii care permit aprecierea modelului de democratizare arătau că regresul era unul lent, dar constant.
Treptat interesul pentru o diplomație activă în favoarea obținerii perspectivei euro-atlantice s-a domolit. Visul Georgian a reușit prin determinare și resursele pe care le-a avut la dispoziție să influențeze atitudinea unei părți a societății cu privire la perspectivele europene. Dacă vom analiza minuțios discursurile publice, atunci o să putem observa că a acestora au încercat să sugereze că atitudinea partenerilor europeni de la Bruxelles este de a evita o intensificare a dialogului cu state precum Rusia, că susținerea este mai mult declarativă, doar pentru a evita discuții serioase despre aprofundarea dialogului bilateral cu Georgia și că georgienii vor sta mult ”să bată” la ușile Europei pentru a fi acceptați ca parte a familiei europene.
Ratarea statutului de țară candidată arată că europenii nu au încredere în actuala guvernare de la Tbilisi
Decizia Uniunii Europene de a nu acorda statutul de țară candidat pentru Georgia poate fi argumentată, chiar și înțeleasă. Decizia a fost una pragmatică nu doar din perspectivă de securitate, de localizare geografică mult mai apropiată de Rusia; a avut și o componentă de analiză la rece a interlocuitorului care intermediază acest dialog pro-european în numele poporului georgian.
După alegerile parlamentare din toamna anului 2020, Georgia a intrat într-o criză politică prelungită, în pofida intervenției și medierii de către Uniunea Europeană a discuțiilor complicate dintre partidul Visul Georgian, care obținuse un număr suficient de voturi pentru a-și menține influența, și Mișcarea Națională Unită (UNM - partidul fostului președinte Mikhail Saakashvili). Desigur, mai există și alte formațiuni politice, dar ele nu reușesc să schimbe prea mult formula de guvernare și sunt constrânse să se coalizeze la guvernare sau în stradă cu una dintre deținătoarele primelor două locuri. Mai mult, pentru unele dintre ele chiar și participarea fără rezultate este deja o reușită pentru că sistemul electoral oferă participanților la proces perspectiva obținerii unor resurse financiare de la bugetul de stat. Contestația dură a rezultatelor alegerilor din octombrie 2022 și refuzul de a accepta mandatele de deputat de către reprezentanții opoziției a arătat că există o societate extrem de divizată în Georgia, cu vizuni și perspecitve foarte diferite asupra actului de guvernare, dar și despre cum ar trebui să evolueze parteneriatul cu Federația Rusă. Aici este foarte important a fi menționată Moscova, căci ea este parte importantă a discursurilor formațiunilor de opoziție, mai ales a UNM.
Momentul medierii dialogului dintre guvernare și opoziție a permis liderilor europeni să își înțeleagă mai bine partenerul de la Tbilisi și să aprecieze dacă vor exista transformări în actul de guvernare. Da, mediatorii europeni vor accepta orice interlocuitor ales de poporul georgian, dar acest lucru nu presupune și încurajarea modelului de guvernare propus dacă acesta contrazice principiile fundamentale ale Uniunii Europene. De aici și lista condiționalităților și expresia diferită folosită pentru a aprecia evoluția dialogului dintre Tbilisi și Bruxelles. Oricât de stringentă ar părea problema securității regionale, ea trebuie să aibă la bază un model democratic veritabil, durabil în timp. Integrarea europeană nu se face pentru un singur mandat al unui anumit partid. Într-adevăr, negociază actorii politici, dar o fac în numele interesului național al unui stat.
Georgienii nu uită de agresiunile Rusiei și vor în continuare în UE
Chiar dacă am sugerat mai sus că decizia Uniunii Europene cu privire la menținerea perspectivei europene pentru Georgia a fost una cât de poate de pragmatică, luând în calcul desfășurarea actului de guvernare, interacțiunea cu Rusia și trimișii săi nu este una mai puțin complexă. Deși ”omul din umbră”, Bidzina Ivanishvili, a reușit să stabilizeze într-un anumit format discuția bilaterală, cetățenii georgieni nu sunt în favoarea unei aprofundări a acestei interacțiuni, nici politic, dar nici economic. Mai mult, de-a lungul ultimilor ani a militat constant împotriva prezenței unor oficiali ruși la reuniunile legislative sau împotriva poziției Moscovei față de regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud. Rusia este stat care a încălcat integritatea teritorială a Georgiei, iar acest lucru nu poate fi uitat și cu atât mai mult acceptat.
Georgienii nici nu și-ar dori ca guvernanții lor să preia de la Kremlin modelul de conducere al țării, derapajele în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, presiunile împotriva societății civile și a jurnaliștilor, represiile împotriva liderilor opoziției.
Limitarea la sintagma de „oferirea unei perspective europene” în documentul final al Consiliului European a generat frustrare la Tbilisi. Nu neapărat împotriva Uniunii Europene. Georgienii au ieșit în stradă pentru a cere autorităților explicații pentru decizia luată în privința țării lor. Ei cer o corectură a viziunii partidului de guvernare în ceea ce privește aspirațiile europene și insistă pe acțiuni concrete. De facto, această ieșire în stradă ar trebui să fie tradusă pentru guvernanți drept un semnal al începerii eroziunii actului de guvernare, chiar dacă UNM nu reușește să spargă majoritatea în parlamentul georgian. Și aici este necesară a fi făcută următoarea precizare: protestul nu este al unui partid politic, ci al societății georgiene. Acel număr impresionant de oameni ieșiți în stradă (aproximativ 120000 oameni conform datelor prezentate de publicațiile media) este un rezultat al coeziunii societății în jurul contestării procesului de transformare a Georgiei într-un regim de guvernare de tip autoritar, care a îndepărtat țara de o decizie similară celei pentru Republica Moldova și Ucraina.
Georgienii nu le reproșează liderilor europeni decizia. Nu o contestă, dar nici nu o acceptă. Înțeleg argumentul care se referă la democratizare și sistem politic. Dar, în același timp, se întreabă retoric: a fost, cumva, Georgia scutită de agresiunea Rusiei în ultimii 30 de ani? 20% din teritoriul țării este ocupat, cele două republici separatise Abhazia și Osetia de Sud fiind recunoscute doar de Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru și Siria.
Chiar dacă răspunsul este că nu a fost mai puțină agresiune rusă în Georgia, responsabilitatea revine guvernanților, care nu au avut o diplomație la fel de activă precum cea a Ucrainei sau a Republicii Moldova în ultimile luni, dar și ezitărilor de a se alătura sancțiunilor, inclusiv discursive, împotriva Rusiei. Cetățenii au taxat această atitudine a guvernanților prin ieșirea în stradă imediat după anunțarea de către UE a perspectivei europene, fără oferirea statutului de țară candidată.
Premierul țării, Irakli Garibashvili, a apreciat decizia Uninii Europene drept una istorică și le-a promis cetățenilor că își asumă responsabilitatea pentru obținerea statutului de țară candidată în cel mai scurt timp, prin îndeplinirea condiționalităților. Georgia are suficientă masă critică în rândul societății civile pentru a monitoriza aceste promisiuni. Următoarea perioadă va fi un adevărat test pentru Visul Georgian, dar și pentru forțele de opoziție și societate. Mizele sunt mult prea importante pentru a fi ratate.
