Editoriale

Corespondență din Ucraina: „Ne-am obișnuit deja cu moartea”. Viața sub rachetele rușilor

Un polițist poartă un băiețel la locul unui atac cu rachete rusești peste noapte în Harkov, Ucraina, 16 ianuarie 2024
© EPA-EFE/YAKIV LIASHENKO   |   Un polițist poartă un băiețel la locul unui atac cu rachete rusești peste noapte în Harkov, Ucraina, 16 ianuarie 2024

Susține jurnalismul independent

Harkovul este o țintă a rușilor încă din prima zi a războiului, iar in ultima perioadă se speculează tot mai insistent că orașul din apropierea graniței, al doilea ca mărime al Ucrainei, va fi ținta unui nou asalt terestru, ca și în februarie-martie 2022. Locuitorii refuză însă să plece și încearcă să își vadă de viață, cât de normal se poate, în ciuda bombardamentelor constante. Tatiana Așurkevici s-a aflat zilele trecute în Harkov și a scris ce a văzut acolo.

„Dacă se gândesc că vor fi întâmpinați cu pâine și sare, se înșală amarnic”

Trenul Kiev-Harkov ajunge în gară la 6 dimineața. În oraș este liniște, dar în piața din apropierea gării deja umblă localnicii mai matinali. Vin aici în calitate de jurnalist și am cu mine o vestă antiglonț de 12 kg și o cască. În timp ce îmi aștept taxiul, pe lângă mine trec cinci bărbați, singuri sau câte doi. Toți zâmbesc și decid să îl întreb pe unul dintre ei care este motivul.

– De când a început invazia la scară largă, nu am văzut pe nimeni purtând o cască. Veți fi singura cu cască! – spune Ghenadi, în vârstă de 43 de ani, aprinzându-și o țigară. – O să vă dezamăgesc, dar nu ajută prea tare: racheta ajunge la noi în 47 de secunde. Mai bine vă rugați: ar fi mai de folos.

Abia mai târziu aflu că aici lumea se raportează la moarte cu umor și acceptare: pentru nou-veniți, o astfel de atitudine poate părea șocantă, dar aici ea pare singura modalitate de a nu înnebuni din cauza stresului. Acesta este primul contrast puternic cu „pașnicul” Kiev pe care îl sesizez după sosire.

– Frica de bombardamente a fost în primele momente când rușii abia începuseră să tragă în nord. Iar acum... știți, a devenit o obișnuință. Ești viu, sănătos – trebuie să te bucuri de asta, spune Aleksandr, un taximetrist în vârstă de 50 de ani, zâmbind de ținuta mea în timp ce mă ajută să-mi încarc lucrurile în mașină.

– Dar viața și sănătatea dumneavoastră sunt zilnic în pericol. Nu v-ați gândit să plecați? – întreb eu.

– Să plec? Și să le las Harkovul? – mă întreabă bărbatul, pipăindu-mi vesta antiglonț. – Domnișoară, ăsta nu este un oraș care să se predea. Dacă se gândesc că vor fi întâmpinați cu pâine și sare, se înșală amarnic. Ei au nevoie de sprijinul oamenilor, dar ai noștri nu le vor ierta atâtea morți.

Dimineața în care Aleksandr m-a dus cu mașina la locuința mea era însorită și calmă: oameni mergeau la serviciu, niște bunicuțe se întrebau când o să aducă salam la magazin, un bărbat înjura încuietoarea ușii blocate. Și dacă ai crescut în spațiul post-sovietic, aceste imagini nu pot trezi decât o nostalgie a copilăriei. Pare că nu există niciun război. „Sunteți mințiți”, spune constant propaganda rusă. Poți avea acest sentiment dacă ești suficient de norocos să prinzi o oră și jumătate fără alarme antiaeriene în acest oraș. Din nefericire pentru propagandiști, o plimbare prin centrul Harkovului le demască minciunile în câteva minute.

@Liashenko Yakiv 

„Aici cad bombe tot timpul. Deja ne-am obișnuit cu moartea”

Prezența războiului poate fi simțită în fiecare detaliu. Aproape toate reclamele abordează teme militare. Femei la telefon discutând problemele soților cu biroul de recrutare. Bărbați în uniforme militare privind liliacul înflorit. Că asta e doar o aparență de normalitate o demonstrează ferestrele clădirilor din centrul orașului. Acestea se împart în trei tipuri. Cele intacte sunt în minoritate. Altele sunt crăpate și acoperite cu folie de aluminiu. Restul sunt acoperite cu scânduri de lemn și plăci de PAL. Prezența lor e rezultatul atacurilor rusești cu rachete balistice, drone și bombe KAB. Aproape fiecare clădire este distrusă, sfârtecată sau poartă urmele schijelor și ale undelor de șoc. „Aici au fost uciși o mamă cu copilul ei”, „aici un bărbat a ieșit pe balcon să fumeze și a murit”, „aici au sărit în aer echipele de salvare” – fiecare adâncitură în cărămidă, asfalt și beton ascunde durere și sânge. Hoteluri, cafenele, cofetării, clădiri rezidențiale, parcuri – toate aceste locuri din Harkov au devenit „ținte strategice” pentru armata rusă.

 

@Liashenko Yakiv 

Serghei locuiește vizavi de blocul din care o parte a fost complet distrusă de o rachetă rusească la 23 ianuarie. Împreună cu fotograful ne apropiem de el în timp ce fumează împreună cu un prieten.

- Draga mea, crezi că s-a întâmplat o singură dată? Aici cad bombe tot timpul. Deja ne-am obișnuit cu moartea. La patru dimineața au nimerit în clădirea vecină: explozia a smuls toate ușile și geamurile. Au murit doi copii, în total 11 oameni. Pe noi ne-a ocolit și, slavă Domnului, mergem din nou la culcare. Ba chiar ne-am dus la muncă a doua zi de dimineață. O, ați auzit? Aici așa e mereu, arată un bărbat spre granița cu Rusia. O clipă mai devreme de-acolo s-au auzit două explozii surde. - Am verișori la Belgorod, dar acum nu reprezintă nimic pentru mine. Și dacă cineva se decide să vină aici, eu am cu ce să trag și eu. În schimb, militarii noștri nu au cu ce să se apere: atât de mulți băieți au murit deja! Europenii ar putea măcar să ne dea arme sau, și mai bine, sisteme de apărare antiaeriană, ca să nu mai fim nevoiți să auzim „asta” în fiecare noapte.

 

@Liashenko Yakiv 

„Asta” se întâmplă într-adevăr în Harkov și în suburbiile sale aproape în fiecare zi. Racheta ajunge în oraș în mai puțin de un minut și dacă alarma aeriană se declanșează noaptea, trebuie să fii un sprinter ca să găsești un adăpost. Acceptarea vieții în vremuri de război vine abia în a treia zi, după două nopți aproape nedormite din cauza anunțurilor cu privire la "amenințarea balistică". Mai întâi îți muți culcușul în baie pentru a respecta regula „celor doi pereți”, verificându-ți telefonul când de afară se aude un nou apel la vigilență. A treia noapte și cearcănele de sub ochi te forțează să-ți pui dopuri în urechi, să-ți închizi telefonul și să adormi, în sfârșit, într-un pat normal. Când ești obosită, alegerea între îngrijorarea constantă și acceptarea morții se face mai ușor decât pare. Ea devine și mai evidentă când oamenii trăiesc cu anii în astfel de condiții.

Viața sub bombele rușilor: curent electric și apă cu rația, zumzetul constant al generatoarelor, școli ascunse în subteran

Aceste provocări nocturne nu sunt singurele pentru locuitorii Harkovului: pe lângă atacurile nocturne istovitoare, aceștia trebuie să se adapteze la orarele de furnizare a energiei electrice și a apei. Baterii externe încărcate sunt aici o necesitate: pur și simplu nu e destulă energie electrică pentru funcționarea echipamentelor. În ultimele săptămâni, armata rusă și-a propus să distrugă centralele termoelectrice din Harkov - una dintre ele deja a fost spulberată. De aceea, zumzetul străzilor din oraș amintește de funcționarea unui perpetuum mobile: întâlnești generatoare la intrare în aproape fiecare cafenea, iar pietonii, vorbind între ei, sunt nevoiți să acopere acest zumzet. Semafoarele adesea nu funcționează, așa că aproape fiecare intersecție e controlată de agenți de circulație. Noaptea, centrul Harkovului se cufundă în întuneric: iluminatul stradal este asigurat doar de firmele cafenelelor. În cartierele dormitor și în parcuri situația este de-a dreptul tristă: fără o lanternă este practic imposibil să vezi ceva pe-aici.

 

@Liashenko Yakiv 

Actuala problemă cu energia electrică este doar începutul, afirmă vicepreședintele administrației militare regionale din Harkov, Evgheni Ivanov.

- Avem 300.000 de abonați care nu au lumină în mod regulat. Nici în câțiva ani n-am putea readuce acest sector la normalitate. Acum, toată activitatea spitalelor, a transportului și a instituțiilor de stat se adaptează la permanentele întreruperi de curent, spune el. - Oamenii se adaptează, dar mi-e groază să mă gândesc în ce situație vom fi la începutul sezonului de termoficare.

Școlilor le este deosebit de greu să funcționeze în astfel de condiții, așa că primăria a decis să amenajeze școli în stațiile de metrou. Aici, la adăpost, elevii de la clasa întâi până la clasa a unsprezecea încearcă să-și continue educația normală. În zilele lucrătoare, orele se țin în două schimburi.

@Liashenko Yakiv  

Sălile lungi sunt izolate fonic, astfel încât copiii să nu audă raidurile aeriene și să nu se sperie de bombardamente. În fiecare sală de clasă, în afară de profesor, există și un psiholog, în caz că un copil are nevoie de ajutor. În total, în oraș sunt 56.000 de elevi, dintre care aproape 2.200 învață într-o astfel de școală la metrou. Tatiana, profesoară la clasa a cincea, povestește că este important pentru copii să vină aici pentru socializare.

 

@Liashenko Yakiv 

 - Avem puțini copii care au fost într-o situație cu adevărat periculoasă sau care s-au nimerit în epicentrul unor explozii. În mare parte, părinții lor îi țin în siguranță. Când au început toate aceste bombardamente, acum doi ani, părinții copiilor noștri au locuit în adăpostul școlii, încercând să le distragă atenția copiilor ca ei să nu audă aceste orori. Și să știți că, până la urmă copiii au ajuns să-i liniștească pe adulți, zâmbește cu tristețe femeia.

@Liashenko Yakiv  

În ciuda bombelor, oamenii refuză să plece: „asta e casa noastră”

Școlile nu sunt singurele care trebuie să lucreze în condiții dificile. Afacerile care s-au întors în Harkov după ce trupele rusești au fost împinse mai departe de oraș sunt, de asemenea, nevoite să se adapteze.

Cafeneaua în care ne oprim cu fotograful să mâncăm funcționează cu un generator. Proprietara, Rîna, spune că nu le este ușor să funcționeze - întreaga activitate a cafenelei depinde de electricitate. În plus, o rachetă a lovit recent clădirea vecină și unda de șoc a atins și cafeneaua Rînei, făcând țăndări geamurile.

- Am pus geamuri noi, iar banii necesari i-au strâns prieteni, cunoscuți și clienți obișnuiți, spune fata. - Din punct de vedere economic ne este foarte greu. Dar ca orașul să trăiască, cineva trebuie să muncească. Ce se va întâmpla dacă toți vor închide? Nu e vorba de patetism sau patriotism, pur și simplu asta e casa noastră, aici sunt prietenii și părinții noștri. Dacă ai ceva important, nu vei lăsa totul baltă ca să pleci. Vei încerca să îți schimbi viața și să protejezi ceea ce ai.

În timp ce stăm de vorbă, în oraș se aude din nou (parcă la nesfârșit) alarma aeriană. Reacția tuturor este aceeași – indiferență.

- Am observat că oamenii de aici nu coboară deloc în adăposturi. E pentru că s-au obișnuit cu bombardamentele?

- N-am fi vrut să ne obișnuim cu situația asta, desigur, dar pur și simplu nu avem nicio alternativă. Poate că atunci când ceva zboară direct spre Harkov, oamenii reacționează ... dacă mai apucă.

Poți afla direcția rachetelor verificând informațiile furnizate de boții speciali din messenger. Valia și Irina stau la o masă pe terasă și își continuă conversația, ignorând alarma și telefoanele mobile. Valia este o artistă. Ea spune că mulți tineri rămân în oraș în ciuda amenințărilor constante.

 

@Liashenko Yakiv   

- Când aici a început agitația, am plecat pentru o lună în regiunea Poltava, care este bombardată mai rar. Dar eram fizic atrasă înapoi. Dacă toți tinerii artiști pleacă de aici, cultura noastră va muri pur și simplu. Pentru ca acest oraș să trăiască, trebuie ca aici să existe tineri, creativitate și cultură ucraineană, spune fata. - În caz contrar, acest oraș s-ar transforma pur și simplu în niște betoane, pe care poți să nici nu le mai aperi.

- Ești gata să accepți că va trebui să trăiești în continuare sub bombardament, cu întreruperi de curent?

- Dacă se taie curentul, verifici pe hartă ca să vezi cui nu i s-a tăiat și te duci la acei oameni. Și, oricum, acum vedeți deja un oraș viu. Dar în februarie 2022 aici nu era nimic: doar explozii, clădiri sfărâmate, cafenele nefuncționale și străzi pustii. Prietenii mei s-au întors: toți vor ca Harkovul să trăiască. Iar pentru asta, e nevoie de cineva care să folosească toate astea, spune fata.

De pe terenul de joacă de lângă cafeneaua unde purtăm această conversație se aud râsete de copii. Alina, în vârstă de 30 de ani, se joacă cu fiica ei. Stăm de vorbă, iar în fundal începe să sune din nou alarma. Alina o ia de mână pe fiică, dar continuă conversația.

- Să plec de aici? Nu, n-aș putea. Aici e soțul meu, el este familia mea. Cum aș putea să-l părăsesc? Și să plec unde? Pentru asta ai nevoie de bani, de o altă locuință. Unde să le găsim? oftează femeia. - Ne-am împăcat cu riscul, deși simțim în permanență o teamă cronică. Facem ce putem: am doi copii, eu și cu soțul ne plimbăm cu ei doar prin curți. Când vin bombele, le spunem că sunt tunete. Îi liniștim cum putem. Sunt sigură că rușii nu vor ajunge la Harkov. Mai degrabă, vor organiza constant bombardamente - asta e soarta unui oraș de frontieră.

Aici, chiar în centru, sunetul exploziilor nu întrerupe viața obișnuită. Toată lumea are cam aceleași explicații: „trebuie să muncim”, „trebuie să ne hrănim copiii”, „să plecăm - dar unde suntem așteptați?”. Localnicii încearcă să mă convingă că nu s-au obișnuit să trăiască în noile condiții - „nu te poți obișnui cu așa ceva”. Dar, în comparație cu orice nou-venit, comportamentul lor oferă un contrast puternic: de acum asta e „normalitatea” ucraineană.

@Liashenko Yakiv  

  • Vă mirați pentru că sunteți abia a doua zi aici. Dar noi trăim așa de trei ani. Uitați-vă la casele din Saltovka, arată ca o sită. Ar trebui să mergeți să vedeți în ce au transformat „eliberatorii” cartierul nostru. Acolo au locuit familii cu copii mici, spune Natalia în vârstă de 60 de ani care vinde pe stradă bijuterii. Femeia începe să vorbească foarte calm, dar cu fiecare minut vocea ei devine mai stridentă și mai înaltă, iar în ochi îi apar lacrimi.

Natalia vorbește despre Saltovka, cel mai mare cartier rezidențial nu doar din Harkov, ci și din Ucraina, care avea o populație de circa 400.000 de oameni. Din februarie 2022, cele mai multe dintre loviturile armatei ruse au vizat tocmai acest cartier. Ca urmare, peste 70% din clădirile rezidențiale și din infrastructura de aici au fost distruse, iar numărul locuitorilor, potrivit unor estimări, a scăzut la o mie de persoane. Și, deși forțele armate ucrainene au reușit să-i respingă pe ruși din oraș, majoritatea caselor arată acum ca niște scene dintr-un film postapocaliptic. Bunicile povestesc că rușii au bombardat Saltovka cu toate armele posibile - par să se priceapă mai bine la ele decât la semințele pe care le aleg de la piață.

 

@Liashenko Yakiv  

Mărturii din cartierul-fantomă al Harkovului: „m-a lovit atât de tare, încât am uitat numele oamenilor și tabla înmulțirii”

Realizarea că te afli în apropierea graniței rusești devine tot mai puternică cu fiecare sută de metri pe care o parcurgi spre Saltovka. Garaje vechi, răvășite de obuze și schije, blocuri înalte cu pete negre în loc de ferestre și balcoane, munți de beton ce odinioară fuseseră scări de bloc. Pe ambele părți ale drumului - panouri cu inscripția „mine”. Și cu cât mergi mai departe, cu atât mai des te întâlnești și cu ele, și cu militarii de la punctele de control, și cu atât mai tare se aud și focurile de artilerie și lansatoarele de rachete.

Rămășițele școlii nr. 134, unde în primele zile ale luptelor pentru Harkov s-au ascuns și au fost distruse forțele speciale rusești, rămân ca o amintire vie a luptelor violente.

Acum, pe locul școlii nu mai sunt decât dărâmături, și ele nu reprezintă o excepție. În orice loc din cartier te-ai opri, ești înconjurat de blocuri înalte din care atârnă ramele ferestrelor, ce ar putea cădea în orice moment la cea mai mică adiere de vânt. În pătratele care au fost cândva apartamente de locuit, se mai vede mobila carbonizată. Acum în aceste abisuri la cele mai înalte etaje trăiesc păsările. Terenurile de joacă stau pustii. Fiecare curte seamănă cu cea de dinainte - singurul lucru care le deosebește este gradul de distrugere.

 

@Liashenko Yakiv  

Practic, aici nu mai sunt oameni, chiar dacă, potrivit autorităților, unii au început să se întoarcă după eliberarea unor sate. În general, așa procedează persoanele în vârstă, deoarece nu au bani pentru a se muta. Astfel, unii dintre ei decid să se instaleze în case distruse și aproape nelocuibile. O astfel de decizie a luat-o și Olga.

În martie 2022, un obuz i-a lovit casa. În subsol se refugiaseră localnicii, și când bombardamentul s-a mai domolit, oamenii au început să iasă din adăpost. În acel moment, lângă clădire a explodat o rachetă. Cinci persoane au fost ucise, iar femeia a fost rănită de unda de șoc a exploziei.

- M-a lovit atât de tare, încât am uitat numele oamenilor și tabla înmulțirii. Să vă ferească Dumnezeu de experiența unei rachete. Îi vezi doar coada cu foc, zboară fără zgomot, iar apoi zbang - și gata, te-a doborât.

Olga a petrecut trei luni în spital și apoi s-a întors aici. Ea vorbește foarte puțin despre război, trecând la lucruri care par lipsite de importanță în acest cadru. Parcă ar vorbi singură.

- Aveam 80 de tufe de trandafiri - și pe partea asta, și pe cealaltă. Acum nu mai am nimic. Aveam zeci de rafturi pline cu cărți, și pe toate le-a distrus umezeala....

– Dar apartamentul dumneavoastră? A fost distrus? întreb cu grijă.

- Bineînțeles, schijele obuzelor au perforat tavanul. Conducta de căldură a fost găurită. Au căzut bombe, mobila s-a făcut bucăți. Ferestrele mele dau în partea opusă, așa că măcar pereții apartamentului nu au căzut. Am reperat țeava, în septembrie ne-au conectat la gaze, iar în decembrie ne-au tras curent. Dar pe scara noastră locuiesc doar eu acum. Ceilalți au plecat, s-au împrăștiat. Iar eu unde să mă duc după tineri? Stau și-l aștept pe fiu de la război. Slavă Domnului că măcar e în viață.

 

@Liashenko Yakiv  

Aceeași situație e și în apartamentul lui Aleksandr, profesor de educație fizică, care locuiește la două străzi de Olga. Scara blocului în care locuia bărbatul a ars pe verticală, de la etajul cinci la nouă. Acum e format numai din cuburi negre, în care stau căzi de baie vechi, iar prin găurile din podele poți chiar vorbi cu cei de la etajul de dedesubt.

- După ce au început bombardamentele, soția mea și cu mine am reușit să plecăm din Saltovka la rude. În același timp, amândoi ne doream să ne întoarcem în cartierul în care am locuit încă din anii 1990. Acum încercăm să ne refacem apartamentul. Pe casa scării nu mai locuiește nimeni în afară de noi: puțină lume vrea să se întoarcă în apartamente fără apă, gaz și încălzire, spune bărbatul.

@Liashenko Yakiv   

La întrebarea ce simte față de ruși după cele întâmplate, Aleksandr nu face decât să dea din mână și să înjure. În Harkov, toată lumea îl pomenește pe vecinul agresor cu maximă duritate și asprime. Este greu să găsești pe cineva în oraș care să aibă o reacție diferită la astfel de întrebări. După spusele localnicilor, înainte oamenii aveau o atitudine relaxată față de ruși, dar acum toți le doresc moartea. Este ciudat să te aștepți la alte emoții când viața ta se consumă într-o continuă alertă aeriană. Rachetele balistice, KAB-urile și dronele devin ceva familiar. Iar cele 47 de secunde necesare pentru ca o rachetă să ajungă în oraș se dovedesc prea scurte pentru a le irosi căutând un adăpost.

Toate aceste experiențe epuizante, cu care Putin i-a binecuvântat pe cetățenii Harkovului, par să se estompeze în al treilea an de război. Important e altceva: dacă Kremlinul spera că orașul va obosi, se va preda și-și va pleca capul în fața soldaților ruși, nu e pentru prima oară când face un calcul greșit. Deocamdată pare că Rusia se va confrunta cu situația opusă: ura provocată de uciderea rudelor, prietenilor și vecinilor se intensifică cu fiecare nou atac. Apropierea de ruși este, de asemenea, văzută negativ - „nicio iertare după tot ce am trăit". Evident că pentru a-și îndrepta greșelile, atât Rusia, cât și coagresorul în acest război, Belarus, vor trebui să facă eforturi colosale. Cât timp le va lua asta rămâne neclar. Un lucru este cert: o vor face cu totul alți oameni, nu cei din anturajul lui Putin și al lui Lukașenko.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Tatiana Așurkevici

Tatiana Așurkevici




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 18 min
Rusia recrutează polonezi pentru războiul său împotriva Occidentului
Rusia recrutează polonezi pentru războiul său împotriva Occidentului

Polonia se găsește în linia întâi a unui nou Război Rece tot mai intens. Serviciile rusești recrutează agenți polonezi și îi folosesc pentru atacuri împotriva opozanților Kremlinului.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
17 May 2024
Corespondență din Odesa: „Blestemați să fie pentru o astfel de «eliberare»!”
Corespondență din Odesa: „Blestemați să fie pentru o astfel de «eliberare»!”

Principalul port ucrainean, Odesa, este ținta bombardamentelor rusești din 2022. Atacurile s-au intensificat odată cu retragerea Rusiei din acordul privind cerealele. Tatiana Așurkevici a petrecut câteva zile în oraș și a descoperit, printre locuitorii acestuia, un amestec de fatalism, oboseală și încrâncenare împotriva rușilor.

Tatiana Așurkevici
Tatiana Așurkevici
15 May 2024
Rusia lui Putin se pregătește pentru un război de durată și de mare amploare
Rusia lui Putin se pregătește pentru un război de durată și de mare amploare

Dincolo de Ucraina, Moscova lucrează pe trei planuri: consolidarea regimului prin „scuturarea” propriei elite, guverne în exil pentru foștii sateliți sovietici și promovarea discursului pro-rus în Occident.

Cosmin Popa
Cosmin Popa
30 Apr 2024
Belarus: „mărturisiri” video ca armă a regimului împotriva opoziției
Belarus: „mărturisiri” video ca armă a regimului împotriva opoziției

Videoclipuri cu activiști din opoziție care mărturisesc crime pe care nu le-au comis și îl laudă pe Aleksandr Lukașenko sunt din ce în ce mai folosite în Belarus.

Zmicier Mickievič
Zmicier Mickievič
29 Apr 2024