Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Editoriale

Ce învățăm din războiul Rusiei împotriva Ucrainei (I): interesul României este să evite militarizarea statului

O româncă trece prin fața unui afiș care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin, parte a unei expoziții de artă anti-război din Piațeta Regelui, situată lângă complexul ambasadei Federației Ruse, la București, România, unde a fost lansată pe 29 aprilie 2022.
©EPA-EFE/ROBERT GHEMENT  |   O româncă trece prin fața unui afiș care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin, parte a unei expoziții de artă anti-război din Piațeta Regelui, situată lângă complexul ambasadei Federației Ruse, la București, România, unde a fost lansată pe 29 aprilie 2022.

Deși Ucraina este încă destul de departe de victoria asupra Rusiei, nu este prea devreme să tragem câteva concluzii de parcurs valabile pentru România. Aflați sub umbrela NATO și alimentați de banii europeni, la care contribuie și cetățenii români, politicienii de la București pare că se amăgesc cu gândul că războiul din Ucraina nu va aduce schimbări sistemice, la care țara va trebui să se adapteze pentru că, în caz contrar, ea va continua să devină din ce în ce mai irelevantă, cel puțin politic. Faptul că războiul a surprins România guvernată de cele mai mari partide ale țării – care teoretic împărtășesc doctrine opuse, dar pe care le aduce mereu împreună un modelul unic de guvernare –, sprijină ideea că acesta este de fapt nivelul de performanță al sistemului românesc, care cuprinde și societatea, așa cum a fost el construit după căderea lui Ceaușescu. Deci, în cauză nu se află capacitatea unuia sau a altuia dintre partidele mari ale țării de a face față unei situații extreme, ci a întregului ansamblu. Dacă sunt vești bune, trebuie să ne felicităm, iar dacă aflăm lucruri îngrijorătoare, trebuie să reflectăm cu toții la ele.

Implicarea elitelor militare în politică, un prim pas spre autoritarism și faliment

Dincolo de toate implicațiile militare, invazia lui Putin în Ucraina este întâi de toate un avertisment către toți cei care au convingerea că deficiențele democrației, mai ales ale celor în curs de consolidare, pot fi combătute printr-un soi de transfer de expertiză dinspre regimurile autoritare. Având în minte exemplul Chinei, dar trăgând intens cu ochiul la propaganda lui Putin, foarte mulți dintre români, incluzându-i aici și pe politicieni, erau convinși de faptul că, în pofida „neajunsurilor” sale, autoritarismul este eficient. Felul în care Rusia își duce războiul în Ucraina, dar și experimentul straniu pe care China l-a întreprins în Shanghai, arată cu prisosință că propaganda, corupția și represiunea sunt singurele domenii de „excelență” ale statelor autoritare. În celelalte, ele au performanțe variabile, care nu decurg  din natura regimurilor politice ci din calitatea deciziilor strategice și capacitatea de a le pune în aplicare.

Creșterea ponderii participării elitelor militare în exercițiul politic, chiar sub pretextul situației de securitate tensionate, un proces constatabil în România, nu atât împrumutat, cât mai ales asemănător cu ceea ce s-a petrecut în Rusia, trebuie evitată cu orice preț. Hotărârea lui Putin de a porni acest război, în pofida tuturor evidențelor care țineau de o înțelegere minimală a felului în care funcționează  comunitatea euroatlantică, a arătat că decizia politică nu trebuie lăsată pe mâna celor care consideră societatea un „câmp tactic”. Serviciile speciale au reușit de multe ori să contribuie esențial la pornirea războaielor, dar niciodată nu au fost capabile să le câștige fără participarea societății. Societatea nu este un „câmp tactic”. Ea este un organism viu, înzestrat cu un soi de inteligență colectivă, care nu poate fi administrată și influențată pe termen lung prin „operațiuni”, ci prin decizie politică transparentă și dictată de interesele publice. Atacarea Ucrainei este rezultatul „reflecției” unui grup restrâns de „înțelepți cu epoleți” din jurul lui Putin, care împărtășesc aceleași valori, aceeași psihologie și mai ales același dispreț pentru societatea deschisă și democrație. Lupta Rusiei nu este împotriva NATO, așa cum pretinde, sau doar a Ucrainei, așa cum este. Războiul său este împotriva libertății, negând prin asta dreptul la existență al unor state – iar aici în cauză nu este doar Ucraina – pe care le consideră incapabile și mai ales lipsite de dreptul de a exprima o voință politică independentă. Putin este convins că spațiul dintre Rusia și celelalte Mari Puteri este populat cu „micro-organisme” statale, incapabile de proiecții autonome și voință suverană, demne doar de disprețul celor cu adevărat puternici și potrivite doar de tranzacționat în momentele de tensiune. Pentru, „noua nobilime” – așa cum Nikolai Patrușev i-a numit pe ofițerii multelor servicii speciale rusești – societatea nu trebuie să aibă acces la modul în care se iau astfel de decizii, ea fiind datoare doar să suporte consecințele, livrându-i-se post-factum justificări absurde. De aceea, nici nevoia unei comunicări politice structurate nu se resimte acut la Moscova, pentru că mimarea sprijinului popular pentru deciziile  aberante ale liderilor autoritari nu se obține prin apelul la rațiune, ci prin exploatarea fricilor, ignoranței, prostiei și practicarea intensă a terorii polițienești. 

Politicienii români nu par a înțelege semnificația istorică a războiului din Ucraina

Reacția autorităților românești la război, care a început prin consternare, continuând prin angajament formal și secretomanie, arată că și la București predomină convingerea că politica externă, pacea și războiul sunt exclusiv domeniile de competență ale „instituțiilor” și ale politicienilor aflați în funcții importante. Într-o oarecare măsură este așa, însă războiul din Ucraina arată că o societate pregătită, mobilizată, conștientă deplin de momentul prin care trece, constituie temelia unei reacții militare eficiente. Reacția întârziată, lipsită de convingere, așteptând parcă ordine „de sus”, arată că după plecarea președintelui Traian Băsescu de la conducerea statului, Bucureștiul a renunțat la orice pretenție de interpretare proprie a regiunii în care se află. Comunicând greoi și fără substanța emoțională și politică, într-o perfectă limbă de lemn, Bucureștiul a generat impresia că nu dădea nicio șansă rezistenței ucrainene, deși de multe ori, oficialii români s-au lăudat că țara este un furnizor regional de „intelligence”. Indiferent de ce planuri tactice s-au confecționat la București în legătură cu reacția la agresiunea militară a Rusiei, lucrurile stau mult mai rău. În realitate, o mare parte a oficialilor români nu a avut încă de la început percepția momentului istoric pe care l-a traversat și îl traversează Europa. Continuând să interpreteze situația în tradiționala cheie îngustă a „intereselor naționale”, care de fapt nu înseamnă mai nimic în absența unei politici regionale românești solide, ei s-au adresat preponderent celor care se gândesc că aderența la valorile democratice se termină acolo unde încep pericolele. O astfel de atitudine, transmisă mai degrabă prin absența unei strategii de comunicare, a lăsat câmp larg de acțiune tezelor propagandei rusești și mai ales imposturii, pe care autoritățile românești nu le-au combătut printr-un flux operativ de informație oficială, care să răspundă interesului legitim al societății față de mersul războiului. Trebuie să admitem faptul că măcar o mică parte din informațiile importante despre regiune, pe care România pretinde că le împărtășește constant Aliaților, ar fi putut ajunge și la cunoștința societății, așa cum au făcut-o o serie de instituții și organizații din SUA, Marea Britanie sau Polonia.

Asigurându-ne permanent de faptul că țara este în afara oricărui pericol, lucru absolut relativ în ipoteza în care Ucraina s-ar fi prăbușit, așa cum spera Putin, unii oficiali încercând chiar să bagatelizeze agresivitatea Rusiei, România a creat impresia unei țări terifiate de forța televizată a armatelor lui Putin. Ca de fiecare dată în astfel de momente, reacția societății românești a fost însă pe măsura momentului. Compensând din plin inerția sistemului instituțional, societatea civilă s-a mobilizat rapid, iar acest lucru s-a văzut în felul în care au fost organizate rețelele de ajutorare a refugiaților ucraineni. Meteahna politicienilor români de a aborda electoral evenimentele majore, semn al unei anverguri morale modeste, s-a manifestat și acum, atunci când oficialitățile s-au grăbit să se afișeze într-un punct de trecere a frontierei dintre cele două țări, păstrând același aer marțial și arătându-se iritate de întrebările legitime ale ziariștilor. După „tradiționalele” fotografii oficiale și câteva declarații direcționate către Bruxelles, mai ales în momentul în care a fost evocată posibilitatea asistenței financiare a țărilor care găzduiesc refugiați, oficialitățile de la București au încetat să se mai intereseze de subiect, scoțând de pe lista urgențelor o serie de inițiative legislative legate de asistența materială a refugiaților ucraineni.

România are nevoie urgent de politici coerente față de Ucraina

Evoluția evenimentelor și mai ales reacția României la ele, au arătat că țara nu a avut o politică estică, pe care datele naturale o impuneau. Semn al faptului că înalta birocrație politică se consideră proprietara intereselor naționale românești, ea este extrem de precaută în a împărtăși această sarcină cu societatea. Starea infrastructurii care leagă România de Ucraina, de care statul român a început să se interese de abia după prima lună a războiului, sub presiuni occidentale, arată că dincolo de „preocupări legitime”, Bucureștiul nici măcar nu și-a pus problema facilitării accesului românilor din Ucraina la țara de proveniență. Considerând Ucraina, uneori pe bună dreptate, un stat ostil României și românilor, Bucureștiul a dovedit un imobilism considerabil în a conștientiza ruptura civilizațională care s-a petrecut în Ucraina după 2014. Faptul că însăși Ucraina a păstrat, la rândul său, o serie de rețineri de sorginte sovietică referitoare la România, nu a ajutat. Ca de fiecare data, însă, Bucureștiul a căutat să-și promoveze interesele adresându-se doar factorilor politici și nu societății ucrainene, deși doar astfel ar fi obținut o schimbare rapidă și pozitivă a percepției României. Păstrarea în uzul oficialităților ucrainene a categoriei „moldovean”, aplicată majorității românilor de acolo, ar fi putut fi combătută printr-o inițiativă comună a Bucureștiului și a Chișinăului, cu scopul formării unui program unic de susținere a românilor din Ucraina, și nu doar prin negocieri mai mult sau mai puțin sterile cu partea ucraineană. Prea preocupată să nu fie asociată eforturilor maghiare de parazitare a consolidării naționale ucrainene în fața agresiunii rusești, Romania s-a mulțumit să constate că nu poate face mare lucru, fără să caute să inoveze. Obsedați de control, politicienii și înalții funcționari de la București nu admit decât în teorie că diplomația are o componentă culturală și civilizațională majoră, care trebuie înțeleasă într-un sens mai larg decât o arată specificul activităților culturale de tip ICR. O astfel de diplomație, care cere inteligență, resurse și libertate de creație, poate fi folosită preponderent în țările în care au devenit de curând democratice sau sunt chiar controlate de regimuri autoritare, pentru a obține din partea unor segmente sociale semnificative, ceea ce guvernele naționale ezită sau nu doresc să ofere. Mai devreme sau mai târziu, această „investiție” își va aduce roadele binemeritate. Acest lucru nu este posibil decât prin atragerea participării societății civile în exercițiul diplomatic, plecând de la baza unei înțelegeri comune a intereselor naționale, care nu pot fi „proprietatea” unor grupuri de funcționari sau politicieni. Războiul din Ucraina, oricât de straniu ar părea, oferă României o ocazie de a-și regândi politica față de acest stat și față de oamenii săi. Procesul însă trebuie să înceapă acum, căci înainte de a asculta dorințele legitime ale românilor, ucrainenii trebuie să simtă sprijinul lor în ceasul cel mai greu.

Tags: Război în Ucraina
Turneul Stradivarius 2022
Propaganda de Razboi - Razboi in UCRAINA
Alte articole
Radiografia personajului Igor Dodon: între corupție și trădare

Radiografia personajului Igor Dodon: între corupție și trădare

Igor Dodon este indubitabil produsul clasei politice ariviste din Republica Moldova. Crescut de fostul președinte comunist Vladimir Voronin și oligarhul fugar Vladimir Plahotniuc, Dodon a fost catalogat drept prototipul dualității politicianului moldovean pus pe căpătuială și capabil de orice tip de trădare politică internă sau externă. Reținut pentru corupție și trădare de țară, Dodon se plânge acum că este persecutat politic.

COP26: Globalizarea de nevoie

COP26: Globalizarea de nevoie

Summitul dedicat schimbărilor climatice, COP26, nu aduce noutăți: se știa că s-a ajuns la un punct critic. Nu ne ajută cu nimic că știm. E nevoie de măsuri urgente și de politici care nu mai pot fi amânate, dacă dorim să le dăm o șansă generațiilor viitoare.

Rusia – Belarus: traiectoria absorbției

Rusia – Belarus: traiectoria absorbției

Incidentul în care o aeronavă Ryanair a fost forțată să aterizeze, iar Roman Protasevici și Sofia Sapega, care se aflau la bord, au fost reținuți, a forțat Uniunea Europeană și Statele Unite să adopte o atitudine mai fermă împotriva Belarusului. În același timp, însă, Rusia e pe cale de a absorbi această țară în toamna lui 2021.

Cosmin Popa

20 May 2022

Actualizat la: 24 Jun 2022 17:11:13
Cosmin Popa

Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 9 min
  • Creșterea ponderii participării elitelor militare în exercițiul politic, chiar sub pretextul situației de securitate tensionate, un proces constatabil în România, nu atât împrumutat, cât mai ales asemănător cu ceea ce s-a petrecut în Rusia, trebuie evitată cu orice preț. Hotărârea lui Putin de a porni acest război, în pofida tuturor evidențelor care țineau de o înțelegere minimală a felului în care funcționează comunitatea euroatlantică, a arătat că decizia politică nu trebuie lăsată pe mâna celor care consideră societatea un „câmp tactic”.
  • Reacția autorităților românești la război, care a început prin consternare, continuând prin angajament formal și secretomanie, arată că și la București predomină convingerea că politica externă, pacea și războiul sunt exclusiv domeniile de competență ale „instituțiilor” și ale politicienilor aflați în funcții importante. Într-o oarecare măsură este așa, însă războiul din Ucraina arată că o societate pregătită, mobilizată, conștientă deplin de momentul prin care trece, constituie temelia unei reacții militare eficiente. Reacția întârziată, lipsită de convingere, așteptând parcă ordine „de sus”, arată că după plecarea președintelui Traian Băsescu de la conducerea statului, Bucureștiul a renunțat la orice pretenție de interpretare proprie a regiunii în care se află.
  • Asigurându-ne permanent de faptul că țara este în afara oricărui pericol, lucru absolut relativ în ipoteza în care Ucraina s-ar fi prăbușit, așa cum spera Putin, unii oficiali încercând chiar să bagatelizeze agresivitatea Rusiei, România a creat impresia unei țări terifiate de forța televizată a armatelor lui Putin. Ca de fiecare dată în astfel de momente, reacția societății românești a fost însă pe măsura momentului. Compensând din plin inerția sistemului instituțional, societatea civilă s-a mobilizat rapid, iar acest lucru s-a văzut în felul în care au fost organizate rețelele de ajutorare a refugiaților ucraineni. Meteahna politicienilor români de a aborda electoral evenimentele majore, semn al unei anverguri morale modeste, s-a manifestat și acum, atunci când oficialitățile s-au grăbit să se afișeze într-un punct de trecere a frontierei dintre cele două țări, păstrând același aer marțial și arătându-se iritate de întrebările legitime ale ziariștilor.
  • Obsedați de control, politicienii și înalții funcționari de la București nu admit decât în teorie că diplomația are o componentă culturală și civilizațională majoră, care trebuie înțeleasă într-un sens mai larg decât o arată specificul activităților culturale de tip ICR. O astfel de diplomație, care cere inteligență, resurse și libertate de creație, poate fi folosită preponderent în țările în care au devenit de curând democratice sau sunt chiar controlate de regimuri autoritare, pentru a obține din partea unor segmente sociale semnificative, ceea ce guvernele naționale ezită sau nu doresc să ofere. Mai devreme sau mai târziu, această „investiție” își va aduce roadele binemeritate.
Restructurarea intelligence-ul moldovenesc: o provocare dificilă în vreme de război
Restructurarea intelligence-ul moldovenesc: o provocare dificilă în vreme de război

Numirea pe 2 iunie a unui nou șef al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (SIS) – Alexandru Musteață – este un adevărat test pentru guvernarea de la Chișinău, care poate arăta dacă își dorește cu adevărat să facă reformă și pe zona domeniului de apărare și securitate națională.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
08 Jun 2022
Le este rușilor frică de Volodimir Zelenski?
Le este rușilor frică de Volodimir Zelenski?

În lunile care au trecut de la declanșarea masivului atac rus asupra Ucrainei, Volodimir Zelenski s-a dovedit a fi un lider remarcabil. Nu a fugit, nu a trădat oamenii care l-au ales, nu a acceptat înțelegeri pe sub masă și nu a tranzacționat suveranitatea țării. Rușii au încercat să ajungă la el din primele ore ale invaziei. Să se teamă Moscova de președintele Zelenski, sau de ideile pe care și le-a asumat încă dinainte ca războiul să izbucnească?

Angela Grămadă
Angela Grămadă
03 Jun 2022
Radiografia personajului Igor Dodon: între corupție și trădare
Radiografia personajului Igor Dodon: între corupție și trădare

Igor Dodon este indubitabil produsul clasei politice ariviste din Republica Moldova. Crescut de fostul președinte comunist Vladimir Voronin și oligarhul fugar Vladimir Plahotniuc, Dodon a fost catalogat drept prototipul dualității politicianului moldovean pus pe căpătuială și capabil de orice tip de trădare politică internă sau externă. Reținut pentru corupție și trădare de țară, Dodon se plânge acum că este persecutat politic.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
02 Jun 2022
„Noul normal”: Pandemia și războiul
„Noul normal”: Pandemia și războiul

Războiul din Ucraina este doar cel mai recent conflict al unui început de secol care s-a dovedit a fi turbulent din Orientul Mijlociu și Africa până în Caucaz, Asia Centrală și Extremul Orient. A izbucnit când omenirea credea că a ieșit dintr-o pandemie – cea de coronavirus – și se poartă în timp ce unii se tem că următoarea pandemie a sosit deja. Să fie oare războaiele și pandemiile „noul normal” al omenirii?

Ionuț Iamandi
Ionuț Iamandi
31 May 2022