NARAȚIUNI: 1. Militarii români aflați în prizonierat în URSS s-au alăturat diviziei Tudor Vladimirescu din dorința de a se lupta cu fascismul. 2. Întoarcerea armelor de către România a reflectat voința populară, iar armata română a luptat mai bine pentru că avea o cauză dreaptă. 3. Armata română a fost tratată ca un aliat și a luptat cot la cot cu armata sovietică. 4. Armata sovietică s-a aflat pe teritoriul României pentru a o elibera.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Rusia poartă de mai mulți ani, prin propaganda sa, o campanie de dezinformare prin care, pe de-o parte, caută să glorifice acțiunile Armatei Roșii și să prezinte conflictul drept o confruntare între bine și rău, iar pe de altă parte încearcă să facă uitat rolul jucat de URSS până la invadarea sa de către Germania nazistă, dar și crimele de război comise de Armata Roșie de-a lungul conflictului. URSS este considerată de istorici a fi stat agresor – a invadat statele baltice, a anexat teritorii românești, a atacat Polonia etc. – iar forțele sale au comis și crime de război, mai ales în ultima parte a războiului, când a devenit putere ocupantă în Europa de Est și Centrală. De altfel, crimele URSS în conflict au fost denunțat, alături de cele ale Germaniei naziste, printr-o rezoluție a Parlamentului European din 2019.
Ambasadele Rusiei din lume participă la acest efort propagandistic, adaptând mesajele și în funcție de țara în care se află. În România, teza promovată de ambasada Rusiei le evocă pe cele din perioada regimului comunist, când se punea accentul pe participarea României la războiul împotriva Germaniei naziste, după întoarcerea armelor de la 23 august. Potrivit acelor teze – care, mai ales în primii ani ai regimului comunist, menționau insistent și rolul „eliberator” al Armatei Roșii – România a fost una dintre țările care au depus cele mai mari eforturi împotriva Germaniei naziste, contribuind, prin întoarcerea armelor, la scurtarea războiului cu câteva luni. Aceleași teze promovau ideea că întoarcerea armelor ar fi fost rezultatul voinței populare reprezentate de comuniștii români, care au jucat un rol-cheie în evenimentele de la 23 august. În realitate lucrurile sunt mult mai nuanțate: rolul comuniștilor a fost unul relativ neimportant, întoarcerea armelor a fost rezultatul unor decizii politice luate la nivelul statului român (decizii nu lipsite de controverse în epocă și care nu au fost în întregime susținute) și a urmat arestării și îndepărtării de la putere a mareșalului Antonescu. Momentul era unul critic, cu o situație extrem de complicată pe front și forțele ruse aflate deja pe teritoriul României, ocuparea integrală a acesteia fiind doar o chestiune de timp.
Narațiunile din perioada comunistă, la fel ca și cele promovate acum de ambasada Rusiei, puneau totodată accentul pe eforturile comune de eliberare a nordului Transilvaniei, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Luptele pentru Transilvania adaugă, așadar, o dimensiune națională la efortul de înfrângere a nazismului. Narațiunile ignoră capturarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei de către URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, în condițiile în care intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Germania, a avut ca scop declarat oficial eliberarea acelor teritorii, iar acest lucru a adus și o largă susținere populară. Mult mai controversată a fost decizia regimului Antonescu de a continua războiul dincolo de Nistru, decizie care a fost și ea explicată, parțial, ca un efort care avea să aducă la final returnarea nordului Transilvaniei. Toate acestea nu exclud, bineînțeles, ostilitatea regimului Antonescu față de regimul bolșevic și asumarea unora dintre ideile în numele cărora lupta și Germania nazistă, care au cântărit, la rândul lor, în luarea deciziei de a trece Nistrul; de altfel, forțele române s-au făcut și ele vinovate de crime de război în teritoriul URSS, iar România a fost unul din statele care au participat la Holocaust.
În meta-narațiunea privind participarea României la războiul împotriva Germaniei naziste și alianța cu Armata Roșie, joacă un rol important și Divizia „Tudor Vladimirescu”: existența sa proba, pe de-o parte, faptul că românii se luptaseră cu naziștii chiar și înainte de 23 august, iar pe de altă parte că a existat o dimensiune ideologică, dincolo de cea națională (evident că numele nu a fost ales întâmplător, Tudor Vladimirescu fiind descris în istoriografia comunistă drept un revoluționar care lupta – mai ales – pentru o cauză socială).
Practica recrutării de prizonieri de război în vederea formării unor unități care să lupte alături de cei care i-au capturat a fost folosită în război atât de Germania nazistă (vezi Armata de Eliberare Rusă condusă de Vlasov) cât și de URSS. La aceste unități formate din prizonieri se adăugau altele în care luptau voluntari motivați ideologic sau refugiați din diferite țări, uneori în numele unor autorități naționale în exil (mai mult sau mai puțin recunoscute). În cazul URSS, astfel de unități erau gândite și pentru a juca un rol în viitor, după înfrângerea Germaniei.
Astfel de „divizii de voluntari” fuseseră create de Stalin în 1942 cu slovaci și polonezi. Pe 2 octombrie 1943, Stalin a aprobat înființarea pe teritoriul URSS a Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”, conform Evenimentul Istoric.
De notat că sovieticii au reușit să recruteze doar un număr relativ restrâns de prizonieri români, efectivele a două divizii, ceea ce reprezintă între 5 și 10% din numărul total de prizonieri, în funcție de estimările privind militarii români capturați de sovietici. Acestea merg de la circa 230 000 de prizonieri la 445 153, dintre care 309 533 până în 23 august și alți 135 620 capturați după ce România a întors armele (potrivit Ilie Schipor, Prizonieri români pe frontul de est, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, 2008). Dintre aceștia, cel puțin 65 – 66 000 ar fi murit în prizonierat, însă numărul real ar putea fi mult mai mare, în condițiile în care s-a estimat că rata mortalității între români ar fi fost de 28%. Prizonierii de război români au murit nu doar în lagărele NKVD, amplasate în regiunile îndepărtate ale URSS, ci și în drum spre acestea. Majoritatea supraviețuitorilor au fost eliberați la ani de zile după încheierea războiului și cei mai mulți au fost nevoiți să străbată, la întoarcere, mii de kilometri pe jos.
Divizia Tudor Vladimirescu a participat la luptele împotriva Germaniei, iar militari ai săi aveau să intre în Bucureștiul aflat sub controlul noilor autorități române pe 31 august 1944 (ambasada Rusiei la București și-a publicat comentariul la aniversarea evenimentului).
Ulterior, sovieticii aveau să formeze o altă divizie, Horea, Cloșca și Crișan, însă prea târziu pentru ca aceasta să mai participe la efortul de război; avea să fie însă folosită – la fel ca și supraviețuitorii Diviziei Tudor Vladimirescu – pentru preluarea controlului asupra armatei române de către comuniști.
OBIECTIV: Relansarea tezelor privind rolul exclusiv pozitiv al armatei sovietice și a alianței dintre aceasta și armata română; în acest fel, poate fi indusă ideea vechii prietenii româno-ruse și a posibilității unei cooperări, la ora actuală, în vederea realizării unor obiective comune. În acest fel poate fi subminată încrederea populației în actuala configurație de securitate, bazată pe apartenența la NATO, prin sugerarea existenței unei alternative care are rădăcini istorice.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: „Voluntarii” au avut de ales între un prizonierat dur, în Siberia (camarazi de-ai lor muriseră atât pe drumul înspre lagăre cât și în acestea) și posibilitatea de a fi repuși în drepturi, după cum își amintește un fost astfel de voluntar, Ion Dumbravă, într-un interviu-mărturie consemnat de Rador: „După ce s-a format Divizia „Tudor Vladimirescu„ – am fost al doilea eşalon – s-a schimbat, ne-a dat uniformă nouă românescă ṣi s-a schimbat bineînţeles şi regimul de trai, adică echipament, hrană şi celele drepturi, soldă, toate drepturile care se cuveneau unui ofiţer […] în cadrul diviziei fiecare unitate şi subunitate avea câte un instructor din ăsta sovietic [...] Pe drapel am depus jurământul poporului român, pe drapelul românesc, fără coroana regală pe el!”
Frica, oportunismul, dorința de a supraviețui par a fi jucat, așadar, un rol mult mai mare în a-i convinge pe militari să se ofere voluntari pentru Divizia Tudor Vladimirescu decât dorința lor de a se lupta cu fascismul. La presiunile exercitate asupra fiecărui individ de prizonieratul propriu-zis, s-au adăugat și cele ale unei propagande intense. Mai mulți activiști comuniști români au fost puși de autoritățile sovietice să cutreiere lagăre cu militari români de unde să facă recrutări pentru noua divizie de „voluntari” sub promisiuni patriotice. Printre aceștia s-au numărat Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman (tatăl lui Petre Roman), Nicolae Cambrea (unchiul regizorului Sergiu Nicolaescu) etc.
Chiar și în ciuda acestui cumul de factori, cei care s-au oferit voluntari au fost o minoritate, majoritatea considerând că, atât timp cât România se afla în război cu URSS, înscrierea într-o divizie formată de Moscova ar fi reprezentat trădare de țară. Această stare de spirit era cel mai prezentă în rândul ofițerilor, astfel încât rușii nu au reușit să găsească numărul necesar pentru o divizie și au avansat la gradul de ofițeri militari sau subofițeri.
Nici narațiunea privind o mai mare motivare și eficiență a armatei române pe frontul de vest nu rezistă unei analize atente. Ambele campanii au fost purtate în numele eliberării unor teritorii românești (Basarabia și Nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei) și al luptei cu un regim echivalat cu răul – bolșevismul, respectiv nazismul. În ambele campanii România a fost un partener junior, greul luptelor fiind purtat de Germania, respectiv de URSS, ale căror armate au fost cele de care a depins, în cele din urmă, victoria sau înfrângerea. În ambele campanii armata română a fost mai slab echipată și mai puțin pregătită de luptă decât partenerul. Forța armatei sovietice aflate în ofensivă în ultimii ani ai războiului a fost covârșitoare, așa că nu se poate compara eficiența arătată de armata română împotriva acelei armate, cu cea pe care a arătat-o luptând alături de forțele sovietice împotriva unei armate germane aflate în defensivă și, practic, înfrântă.
În ceea ce privește sprijinul popular pentru întoarcerea armelor și primirea entuziastă a Diviziei Tudor Vladimirescu și a Armatei Roșii de către populație, imaginile din epocă pot fi înșelătoare, a atras atenția, într-un dialog cu Veridica, doctorul habilitat în științe istorice Anatol Petrencu, profesor universitar și fost președinte al Asociației istoricilor din Republica Moldova:
„Dacă privim apoi imaginile din București și filmări, sunt oarecum impresionabile. Eu cred că bucureștenii nu au avut mare entuziasm după venirea rușilor peste ei. Trebuie menționat că, în ciuda faptul că erau militari români, ea era în componența Armatei Roșii. Nu erau parte a Armatei Române, ci era o divizie care făcea parte din Frontul II ucrainean. Soldații români aveau aceeași uniformă care și cei sovietici. Este adevărat că epoleții erau cei românești. Dar îmbrăcămintea aparținea totuși armatei sovietice.”
Contrar narațiunilor, România nu a fost tratată ca un aliat de URSS. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei, peste 135 de mii de militari români au fost luați prizonieri de sovietici. Și după război România a fost tratată ca stat-agresor și forțată să plătească despăgubiri de război uriașe prin intermediul așa-numitelor Sovromuri.
Chiar și militarii români care făceau parte din Divizia Tudor Vladimirescu, care aveau statut de voluntari, au servit și pe post de carne de tun pentru campania din Vest a Armatei Roșii, a notat Anatol Petrencu: „Rușii nu au avut prea multă încredere în astfel de armate. Trebuie să menționăm aici că această divizie românească a fost folosită și pe post de carne de tun. Din 9.562 de oamenii în 1944, în martie 1945 au ajuns la 4.436 de oameni. Mai mult de jumătate dintre ei au murit în lupte din Transilvania și apoi în Ungaria.”
Armata Roșie nu a intrat în România pentru a o „elibera”, ci ca parte a campaniei împotriva Germaniei naziste și a aliaților acestora, urmând, așadar, linia frontului și armatele Axei în retragere. România era vizată direct de planurile de expansiune ale lui Stalin, care convenise cu aliații britanici și americani că țara va face parte din sfera de influență a Moscovei. Basarabia și Bucovina de Nord au fost reanexate. Pe teritoriul României a fost staționată o armată de ocupație care a impus un regim comunist.
Divizia „Tudor Vladimirescu” a jucat un rol important în capturarea României de către comuniști, ceea ce arată că URSS avea acest obiectiv cu ani de zile înainte ca forțele sale să ajungă măcar la râul Nistru. De altfel, raportul Comisiei Prezidențiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din 2006 detaliază că cei de la vârful Diviziei „Tudor Vladimirescu” erau în strânse legături cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și poliția secretă sovietică NKVD, precursorul KGB-ului.
Istoricul Anatol Petrencu subliniază că mai ales înființarea Diviziei Horea, Cloșca și Crișan, atunci când nu mai putea fi utilă pe front, arată care au fost adevăratele intenții ale URSS atunci când aceasta a apelat la „voluntari” români.
„Adevărul este că, la Moscova, se aflau comuniști români, precum Ana Pauker sau Valter Roman. Acesta din urmă avea să devină comandant al celeilalte divizii de români din Armata Roșie denumită Horea, Cloșca și Crișan, atunci când era clar că deja Germania era înfrântă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Și acolo apare întrebarea: de ce au mai creat rușii încă o divizie? […] Cei care s-au adresat lui Stalin și au făcut propagandă în rândul prizonierilor români au fost comuniștii români. Pe de altă parte și Stalin a fost de acord. El le-a dat dreptate comuniștilor români care vedeau în perspectivă România nu doar eliberată de trupele germane, dar și că va fi o țară comunistă. Și atunci când s-a creat a doua divizie – Horea, Cloșca și Crișan – la final de război, este deja foarte clar că această divizie condusă de Valter Roman a adus menirea să introducă și să mențină comunismul în România. Ceea ce de fapt s-a și întâmplat, dacă ar fi să judecăm după răsturnarea regelui Mihai.”
SÂMBURE DE ADEVĂR: Cele două divizii au fost forțate din voluntari și au luptat alături de Armata Roșie în cel de-Al Doilea Război Mondial. Militarii diviziei Tudor Vladimirescu au fost întâmpinați la intrarea în București de civili care păreau bucuroși de sosirea lor.
Donează
---copie-thumb.webp){kind=small}