Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Editoriale

Declinul Occidentului?

Ambasada SUA
©EPA-EFE/STRINGER  |   Taliban stand guard outside the building of former US embassy as the wall painted with text in Arabic "There is not God but Allah, Muhammad is the messenger of Allah' in Kabul, Afghanistan, 08 September 2021.

După retragerea pripită a forțelor SUA și NATO din Afganistan, din ce în ce mai mulți analiști vorbesc și scriu despre vulnerabilitățile Europei și SUA în fața regimurilor nedemocratice și autoritare. Astfel de experți văd puterile occidentale și internaționalismul liberal retrăgându-se cu pași timizi de pe scena mondială, acolo unde autoritarismul neliberal și protecționismul naționalist par să câștige teren. Unii chiar cochetează cu ideea că Occidentul ar fi intrat de fapt într-un proces de declin. Totuși, deși evenimentele recente din Afghanistan pot fi interpretate ca simptome ale unei schimbări profunde pe scena internațională, să vorbești despre declinul Occidentului într-o logică a confruntării cu Orientul ridică anumite probleme.

Principalele trăsături ale ordinii mondiale negociate de Occident după al Doilea Război Mondial au rămas neschimbate. Deși au fost acuzate în repetate rânduri de lipsă de eficiență, ONU și organizațiile internaționale afiliate continuă să îndeplinească roluri importante, în conformitate cu principiile și tratatele lor fondatoare. Instituțiile Financiare Internaționale (IFI) și organizațiile globale care reglementează relațiile comerciale sunt și ele active și funcționează. Nu trebuie să uităm că ele au ajutat diferite țări să depășească multe crize economice și financiare majore. Capitalul, bunurile și serviciile își continuă fluxul obișnuit, deși într-un ritm mai lent, în special din cauza pandemiei de COVID. Regimurile neliberale de orice tip, printre care și regimul taliban din Afganistan, rămân dependente de capitalul străin, în special din Occident, pentru a-și continua dezvoltarea. Și asta în ciuda faptului cât se poate de clar că investițiile chineze, ca sursă alternativă de capital, presupun de obicei costuri politice, economico-fianciare și ecologice foarte mari, așa cum se poate observa în Balcanii de Vest sau în Turcia. Comunicarea dintre democrațiile liberale „occidentale” și regimurile autoritare neliberale „orientale” continuă la rândul ei, deși nu întotdeauna la nivelul dorit și cu rezultate care să mulțumească toate părțile.

Fisurile din Blocul Occidental

Din punctul meu de vedere, mult mai îngrijorătoare ar trebui să fie fisurile care se pot observa în relațiile euro-atlantice din ultimii ani, mai ales în ceea ce privește comunicarea pe subiecte cheie. Mandatul lui Donald Trump la Casa Albă a lăsat răni adânci și probleme serioase de încredere. De exemplu, decizia fostului președinte SUA de a se retrage din acordul de la Paris privind schimbările climatice a reprezentat o sursă majoră de divergențe, deși ea a fost inversată apoi de administrația Biden. Susținut de segmente importante ale societății americane, gestul a poziționat SUA în tabăra greșită într-o dezbatere crucială despre viitorul lumii întregi. Probleme de comunicare s-au mai putut observa și în 2018, când Trump a hotărât să retragă SUA din Planul Cuprinzător Comun de Acțiune (JCPOA), cunoscut și ca acordul nuclear cu Iranul. De asemenea, prin mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, administrația Trump nu doar a inflamat și mai mult o regiune pe care mulți președinți americani au încercat în trecut să o pacifice prin eforturi mari, ci a și încălcat consensul la nivel occidental de a amâna orice decizie în privința Ierusalimului până când Israelul și Palestina vor ajunge la un acord de pace de lungă durată.

Un alt aspect afectat de problemele de comunicare euro-atlantică este cazul gazoductului North Stream 2 (NS2), când opoziția inițială a SUA față de proiect s-a disipat încetul cu încetul. Acest lucru a favorizat agenda cancelarului german Angela Merkel, însă i-a înfuriat pe europeni, în special capitalele din estul continentului, unde presiunile Moscovei se resimt puternic. Odată cu darea în folosință a celor două gazoducte NS2 luna aceasta, gazele rusești ar putea să fie transportate către Germania începând cu 1 octombrie, iar de îndată ce conexiunile dintre Germania și Danemarca sunt gata, vor ajunge și în restul Europei. Gazprom spune că va putea transporta 5,6 miliarde de metri cubi până la finalul anului, iar capacitatea totală ar putea ajunge la peste 100 de miliarde de metri cubi pe an. Vocile critice avertizează însă că, pe termen lung, NS2 va spori influența Rusiei în Europa și postura ei agresivă în relațiile cu Ucraina, Republica Moldova și alte țări est-europene.

O altă situație cel puțin ciudată a fost în mai 2021, când aliații occidentali nu au ajuns la un consens pentru a impune sancțiuni dure împotriva regimului Lukașenko din Belarus. Asta după ce autoritățile de la Minsk au forțat să aterizeze un avion comercial care zbura de la Atena la Vilnius, doar pentru a aresta un jurnalist disident de la bordul aeronavei. Deși s-a dat vina pe Turcia pentru că a blocat în repetate rânduri sancțiunile împotriva Belarusului, iar înainte pe cele împotriva Rusiei, era totodată evident că SUA și aliații ei europeni nu reușiseră în realitate să găsească o abordare comună fermă în privința acestor chestiuni grave.

Cel mai recent episod al acestei triste povești despre neîncredere s-a petrecut la mijlocul lunii septembrie, când Australia a decis să anuleze un contract din 2016 cu compania franceză Naval Group privind livrarea a 12 submarine diesel până în 2030. În schimb, guvernul de la Canberra a ales să adere la așa-zisul pact AUKUS, prin care Australia va construi submarine cu propulsie nucleară folosind tehnologii americane și britanice. Decizia a provocat un scandal în Franța (și a iritat și China, dar asta e altă poveste). Oficialii australieni s-au plâns în trecut de întârzierile inacceptabile ale contractului cu Naval Group și de creșterile de preț prea mari pentru o tehnologie mai degrabă veche. Și deși, potrivit versiunii oficiale de la Canberra, francezii au fost avertizați că Australia își poate schimba opțiunea, asta nu l-a împiedicat pe Ministerul de Externe francez Jean-Yves Le Drian să acuze australienii că i-au înjunghiat pe la spate” pe francezi. A mai adăugat că „această decizie unilaterală, bruscă și neașteptată seamănă foarte mult cu ceea ce făcea dl. Trump”.

Tranziția către cooperarea regională

La cum văd lucrurile, cele câteva exemple de mai sus ilustrează nu atât retragerea sau declinul Occidentului, ci mai degrabă erodarea lui prin diviziune. Dacă această tendință se va confirma prin alte episoade similare în viitor, acesta poate fi de fapt semnalul unei reconfigurări a politicilor externe după interesele de la nivel regional.

Există și alte exemple care par să confirme această tendință. Asistăm la o creștere a relațiilor de cooperare dintre state influente din zona Golfului, Orientul Mijlociu și zona estică a Mării Mediterane. Printre alți factori care determină astfel de inițiative, trebuie mai ales menționate acțiunile agresive ale Turciei în regiune și repoziționarea SUA din Orientul Mijlociu către Asia sud-estică, făcând toți acești actori să caute alternative. Arabia Saudită dă semne că este dispusă să discute despre cooperare militară cu Rusia, posibil ca remediu după ce SUA și-a pierdut din credibilitate după retragerea din Orientul Mijlociu și, acum, din Afganistan. În încercarea de a obține sprijinul partenerilor și a contribui astfel la pacea regională, și guvernul irakian a hotărât să preia inițiativa. La sfârșitul lunii august, a organizat Conferința pentru Cooperare și Parteneriat de la Bagdad. Conferința a fost lăudată pentru că a reușit să întrunească actori regionali care până nu demult erau la cuțite, și pentru că a inițiat un proces care poate aduce lucruri bune pe termen lung.

În Europa propriu-zisă, politicile lui Trump au încurajat o dezbatere din ce în ce mai aprinsă despre conceptele de „suveranitate europeană” și autonomie strategică în relația cu Washingtonul. Sprijinită de actori importanți precum Franța (președintele Emmanuel Macron) și Germania (cancelarul Angela Merkel), dar și de alții, dezbaterea a fost provocată de un amalgam de factori, nu toți având de-a face cu Donald Trump. Să nu uităm, de exemplu, că retragerea etapizată a SUA din Orientul Mijlociu Extins și Europa a fost inițiată de președintele Barrack Obama, în timp ce acordul AUKUS este propunerea administrației Biden. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că, deși contribuie la apărarea militară a Europei de Est în fața amenințării Rusiei, SUA nu a reușit să înțeleagă și să susțină Politica Europeană de Vecinătate (PEV). Încă de la lansarea ei, la începutul anilor 2000, și până la fenomenul Primăverii Arabe și agresiunile Rusiei din Ucraina, PEV a promovat cooperarea strânsă dintre UE și țările partenere din vecinătatea estică și sudică. Și există multe studii bine documentate care oferă dovezi incontestabile vizavi de reticențele, sau chiar refuzul SUA de a ajuta UE să implementeze PEV.

Donald Trump a fost președintele care a articulat rezervele Americii față de UE și europeni, însă această atitudine nu este una nouă, și nu vizează doar PEV. A putut fi observată și în timpul mandatelor lui George W. Bush și Barrack Obama, de exemplu, de fiecare dată când s-au purtat negocieri despre relații comerciale și tarife între Comisia Europeană și reprezentanții SUA. Iar ca urmare, în prezent Washingtonul și Bruxellesul nu au un acord de liber schimb, în timp ce cifrele Eurostat indică un surplus clar al balanței comerciale pentru UE în relația cu SUA.

Aliații ar trebui să comunice mai mult

Prin urmare, tot ce vedem că se întâmplă acum nu este neapărat un declin, sau o retragere a „Occidentului”. În realitate, asistăm la simptomele unei încercări de repoziționare a Washingtonului în noua paradigmă politică globală, una în care actori precum China și UE au devenit de ceva vreme rivali economici de temut iar acum încearcă să se afirme și în liga mare a politicii globale. Și chiar în acest context Washingtonul cere Europei (UE) de aproape două decenii să se implice mai mult și să-și asume mai multe responsabilități privind propria securitate. Rămân însă temeri că în tot acest proces de introspecție, Statele Unite ar putea pierde și controlul asupra ordinii mondiale liberal-democratice, cu riscul ca infantilismul naționalist de acum un secol să se întoarcă. Dacă sunt cu adevărat aliați, aliații ar trebui totuși să vorbească între ei. Leonard Woolf scria cu mult optimism la începutul secolului douăzeci că, în ciuda războaielor care măcinau mapamondul, „în fiecare aspect al vieții a existat începutul Guvernului Internațional, și chiar mai mult decât atât”. Organizațiile respective există și continuă să funcționeze, acum sub tutela Națiunilor Unite. În cadrul acestor organizații se poate discuta orice, folosind toate mijloacele la dispoziție pentru rezolvarea problemelor, cu condiția ca aliații, dacă sunt cu adevărat aliați, să se angajeze în dialog principial. Și, da, Europa ar trebui să se implice mai mult și să devină mai responsabilă privind propria securitate.

Carte recomandata
Alte articole
NATO și Ucraina: It’s complicated

NATO și Ucraina: It’s complicated

Summitul NATO de la Bruxelles, care va avea loc pe 14 iunie, a reanimat discuțiile privind aderarea Ucrainei la Alianța Nord Atlantică. În timp ce la Kiev se vorbește cu voce tare despre necesitatea aderării, multe state nici nu vor măcar să discute deocamdată despre acest lucru.

Maia Sandu la Kiev: despre cum o potențială criză poate fi transformată în oportunitate

Maia Sandu la Kiev: despre cum o potențială criză poate fi transformată în oportunitate

Vizita Maiei Sandu la Kiev poate duce la o resetare a relațiilor moldo-ucrainene și un parteneriat axat pe proiecte comune și integrarea europeană. Nu va fi, însă, ușor.

9 mai la Chișinău: gâlceavă politică, nostalgici URSS, unioniști și pro-europeni

9 mai la Chișinău: gâlceavă politică, nostalgici URSS, unioniști și pro-europeni

În Republica Moldova, unde jumătate de populație vrea aderarea la Uniunea Europeană iar cealaltă jumătate la Uniunea Euroasiatică, unde numărul adepților unirii cu România crește, dar cel al nostalgicilor după URSS nu pare să scadă, unde marșurile unioniste încă mai provocau confruntări acum câțiva ani, data de 9 mai nu putea să nu fie un nou motiv de competiție între politicieni, dar și de dezbateri în societate, mai ales că o bună parte a acesteia a fost educată în spiritul sovietic al semnificației acestei date.

Dragoș Mateescu

24 Sep 2021
Dragoș Mateescu

Timp de citire: 8 min
  • După retragerea pripită a forțelor SUA și NATO din Afganistan, din ce în ce mai mulți analiști vorbesc și scriu despre vulnerabilitățile Europei și SUA în fața regimurilor nedemocratice și autoritare. Unii chiar cochetează cu ideea că Occidentul ar fi intrat de fapt într-un proces de declin. Totuși, deși evenimentele recente din Afghanistan pot fi interpretate ca simptome ale unei schimbări profunde pe scena internațională, să vorbești despre declinul Occidentului într-o logică a confruntării cu Orientul ridică anumite probleme.
  • Mult mai îngrijorătoare ar trebui să fie fisurile care se pot observa în relațiile euro-atlantice din ultimii ani, mai ales în ceea ce privește comunicarea pe subiecte cheie.
  • Tot ce vedem că se întâmplă acum nu este neapărat un declin, sau o retragere a „Occidentului”. În realitate, asistăm la simptomele unei încercări de repoziționare a Washingtonului în noua paradigmă politică globală, una în care actori precum China și UE au devenit de ceva vreme rivali economici de temut iar acum încearcă să se afirme și în liga mare a politicii globale.
Semne rele dinspre Orient
Semne rele dinspre Orient

Evenimente în Irak, Liban și două țări europene au arătat, săptămâna aceasta, că încă trebuie să fim atenți la Orientul Mijlociu.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
16 Oct 2021
Polonia: Should I Stay or Should I Go?
Polonia: Should I Stay or Should I Go?

Guvernul polonez amplifică conflictul cu Bruxelles, iar polonezii ies în stradă pentru a susține apartenența la UE. Dacă ne uităm însă mai îndeaproape la ce se întâmplă, pare că lucrurile nu sunt chiar așa de simple cum și-ar dori presa occidentală să fie.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
13 Oct 2021
Legea anti-oligarhică a Ucrainei: instrument de reformă sau armă politică?
Legea anti-oligarhică a Ucrainei: instrument de reformă sau armă politică?

Parlamentul de la Kiev a adoptat o lege care țintește reducerea influenției oligarhilor asupra vieții politice. Legea apare într-un context în care partenerii Ucrainei atenționează Kievul că face prea puțin pentru a limita guvernarea informală de către grupurile oligarhice. Chiar dacă a fost adoptată, legea pare să fie mai degrabă un „window dressing” menit să sporească influența lui Zelenski care se pregătește să intre în competiție pentru un nou mandat. Nimeni nu cunoaște exact cine va fi pe lista oligarhilor care vor trebui să se supună rigorii noii legi și care vor fi implicațiile pe termen lung.

Leonid Litra
Leonid Litra
12 Oct 2021
Cât de vulnerabilă mai este astăzi Republica Moldova în fața Rusiei
Cât de vulnerabilă mai este astăzi Republica Moldova în fața Rusiei

Guvernarea pro-europeană de la Chișinău a intrat într-o perioadă complicată. Reforma în justiție a început în forță și a generat, deja, o criză internă din cauza reținerii procurorului general, o măsură care a fost catalogată prea dură de unii analiști, amintind de un adevărat „blietzkrieg justițiar”. Este exact genul de situație pe care Rusia o exploatează de obicei, iar Moscova are la dispoziție câteva pârghii pentru a se asigura că Moldova merge în direcția pe care și-o dorește.  

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
11 Oct 2021