Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

SUA se retrage, din nou, din Irak. Ce rămâne în urma americanilor

SUA se retrage, din nou, din Irak. Ce rămâne în urma americanilor
©EPA-EFE/AHMED JALIL  |   Membri ai „Forțelor de mobilizare populară”, o organizație umbrelă din care fac parte numeroși membri ai milițiilor pro-iraniene, și susținătorii acestora se adună la intrarea Ambasadei SUA în Zona Verde din Bagdad, Irak, 31 decembrie 2019.

Statele Unite pun, din nou, punct, războiului din Irak. Până la sfârșitul lui decembrie, militarii aflați în acea țară pentru misiuni de luptă – care oficial s-au încheiat pe 9 decembrie – vor fi retrași. Cei care rămân se vor limita la paza unor obiective americane ca ambasada din Baghdad, sau la antrenarea forțelor locale. Este a doua retragere din Irak; americanii au mai plecat o dată, la sfârșitul lui 2011. Este, totodată, a patra oară în trei decenii când un război american în Irak ia sfârșit. Se întâmplă la doar câteva luni după ce ultimii militari americani au părăsit Afghanistanul. De data aceasta în urmă nu rămâne un stat eșuat, condus de o mișcare extremistă și nici nu se vor vedea scenele de haos și disperare din ultimele zile ale Kabulului. Dar Irakul este departe de-a fi o țară stabilă. Situația în țară este tensionată și există riscul deteriorării acesteia și al unei intensificări a violențelor care, de fapt, nu au fost eliminate niciodată. Nu pot fi excluse nici măcar cele mai sumbre scenarii: declanșarea unui nou război civil și chiar și un colaps al țării; sunt scenarii puțin probabile, dar plauzibile. Grupări care s-au luptat de-a lungul timpului cu americanii rămân extrem de relevante în Irak, chiar dacă nu exercită același control total asupra statului ca talibanii în Afghanistan. Cel mai vechi adversar regional al americanilor, Iranul, își menține în Irak o influență la care, înainte de căderea lui Saddam, ayatollahii nu puteau decât să viseze.

De la eliberarea Kuwaitului la răsturnarea lui Saddam și războiul cu Al Qaida din Irak

În 1991, când armata irakiană a fost zdrobită în Kuwait, americanii ar fi putut – dacă ar fi vrut – să ajungă până la Baghdad și să termine atunci cu Saddam Hussein. N-au făcut-o, una dintre cauze fiind aceea că Saddam încă era util pentru a contrabalansa forța Iranului, care din 1979 era marele inamic regional al Statelor Unite și reprezenta o amenințare pentru aliații Washingtonului din Golf. Decizia de a nu merge mai departe a costat zeci sau chiar sute de mii de vieți. Încurajați de americani, șiiții din sudul Irakului și kurzii din nord s-au răsculat, dar n-au avut nicio șansă singuri în fața armatei lui Saddam, chiar dacă aceasta fusese slăbită de războiul din Kuwait.

La 12 ani după Războiul din Golf, Statele Unite au intrat din nou în război cu Irakul, despre care afirmau că are legături cu rețeaua Al Qaida și deține un arsenal de arme de distrugere în masă (ambele acuzații s-au dovedit a fi neîntemeiate). De data aceasta americanii au mers până la capăt și au cucerit întreaga țara, forțându-l pe Saddam să fugă. La 1 mai, George W. Bush proclama sfârșitul operațiunilor militare majore. Era cel de-al doilea război câștigat de americani în Irak, țară pe care cercurile neo-conservatoare de la Washington voiau să o transforme acum într-o democrație liberală și o aliată a Statelor Unite. În locul unei tranziții pașnice spre democrație, a urmat însă un nou război – sau adevăratul război, care avea să îi coste pe americani și aliații lor mii de morți și zeci de mii de răniți (pierderi de câteva zeci de ori mai mari decât cele suferite în timpul invaziei, până la 1 mai), iar pe irakieni, sute de mii. Printre sunniți s-au mobilizat elemente ale fostului regim, naționaliști irakieni, islamiști mai mult sau mai puțin moderați, unele triburi și, mai ales, jihadiști – inclusiv mii de luptători străini – conduși de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, a cărui organizație era, oficial, afiliată rețelei Al Qaida. Gruparea lui Zarqawi a lansat primele sale atentate sinucigașe în august 2003. Au fost vizate ambasada Iordaniei, sediul reprezentanței ONU din Baghdad și un important cleric șiit, ayatollahul Muhammad Bakir al-Hakim. Țintele lui Zarqawi erau clare: străinii și șiiții, pe care extremiștii sunniți îi privesc drept apostați. Zarqawi mai avea un motiv să îi atace pe șiiți: spera că va genera o reacție a acestora și un val de atacuri împotriva sunniților care, în acest fel, vor fi forțați să pună mâna pe arme și să se alăture jihadului, lucru care s-a și întâmplat câțiva ani mai târziu.

Șiiții și-au format și ei miliții. Armata Mahdi îl urma pe Muqtada al-Sadr, membru al uneia dintre cele mai prestigioase familii de clerici irakieni, decimată înainte de 2003 din ordinul lui Saddam (tatăl, frații și unchiul lui Muqtada fuseseră uciși). Al-Sadr era popular în special printre șiiții săraci, care aveau – și au în continuare – un adevărat cult pentru el și familia sa. O altă miliție șiită puternică era Organizația Badr, brațul armat al Consiliului Suprem pentru Revoluție Islamică în Irak (SCIRI), o formațiune care s-a implicat în procesul politic, ceea ce a ajutat Organizația Badr să devină influentă și printre forțele de securitate nou formate, în special poliția, pe care le infiltrase; forța miliției a devenit, în timp, atât de mare încât s-a transformat ea însăși într-o grupare politică independentă, separată de SCIRI. Organizația Badr a fost detestată de sunniți încă de la început pentru brutalitatea sa și a fost implicată și în războiul civil care a avut loc între șiiți și sunniți în 2006 - 2007. Exista și o categorie întreagă de miliții cu legături foarte strânse cu Iranul, care le-a antrenat luptătorii și le-a pus la dispoziție arme și echipamente, în special dispozitive explozive (denumite generic IED, de la Improvised Explosive Device) care au ucis sute de militari americani. Milițiile pro-iraniene au fost asistate și coordonate de Forța Quds al Gărzilor Revoluționare Iraniene, condusă de Qassem Soleimani.

Insurecția s-a intensificat constant până în 2007 – 2008, când au avut loc două evenimente cheie – pe de-o parte o infuzie masivă de militari americani, așa-numitul „surge” gândit de generalul David Petraeus, iar pe de altă parte mobilizarea sunniților în lupta împotriva jihadiștilor. Aceștia din urmă începuseră să recruteze și să radicalizeze tineri din triburile sunnite, devenind o amenințare chiar și pentru modul lor de viață, astfel încât liderii lor – șeicii – au decis să ia măsuri. Eforturile conjugate împotriva jihadiștilor, dublate și de măsuri luate contra celei mai vizibile miliții din acea perioadă, Armata Mahdi, au dus la stabilizarea relativă a Irakului.

La sfârșitul lui 2011, americanii s-au retras. Jihadiștii păreau să fi fost înfrânți, insurecția scăzuse semnificativ în intensitate atât în zonele sunnite cât și în cele șiite, războiul civil se încheiase, forțele de securitate aveau efective considerabile, exista o nouă clasă politică, un oarecare echilibru între principalele grupuri confesionale și etnice și, în sfârșit, fuseseră organizate în condiții relativ bune mai multe alegeri. Războiul părea (din nou) câștigat.

Jihadiști și miliții șiite

A doua zi după plecarea americanilor, a fost emis un mandat de arestare pe numele vicepreședintelui sunnit al Irakului, Tariq al-Hașimi, care era acuzat de terorism. A fost un prim semnal că politicienii șiiți aflați la putere – mulți reprezentanți ai unor grupuri persecutate de Saddam – nu aveau de gând să facă prea multe pentru reconcilierea post-război civil cu sunniții. Au urmat noi arestări sub pretextul luptei împotriva terorismului. Când populația sunnită, nemulțumită că este persecutată și marginalizată, a început să protesteze, în 2012 – 2013, violențele inter-confesionale s-au intensificat. În paralel, jihadiștii prindeau tot mai mult curaj și se reorganizau. Au lansat atacuri asupra unor închisori, eliberându-și sute de luptători. După ce în Siria vecină a izbucnit războiul civil, Statul Islamic din Irak – denumirea pe care o avea în acel moment gruparea fondată de Abu Musab al-Zarqawi – a trimis oameni dincolo de graniță, inițial din ordinul Al Qaida, care își dorea o celulă siriană. După scurt timp a intervenit o ruptură, iar gruparea irakiană, redenumită Statul Islamic din Irak și Levant/Siria Mare (ISIL/ISIS) s-a transformat din subordonat în competitor Al Qaida. În vara lui 2014, câteva sute de jihadiști au lansat o incursiune-fulger către Mosul, al doilea oraș ca mărime al Irakului. Armata irakiană, antrenată și echipată de americani, care pe hârtie avea zeci de mii de militari în zonă, s-a prăbușit și, în scurt timp, aproape toată zona sunnită a Irakului – enorma provincie al-Anbar din vest, centrul și nordul până la granița Regiunii Autonome Kurde – a ajuns sub controlul Statului Islamic, noua denumire a ISIS-ului. Ororile comise de jihadiști și riscul real ca aceștia să ia cu asalt chiar și Baghdadul l-au forțat pe Barrack Obama să trimită din nou armata în zonă; de data aceasta accentul a fost pus pe forțele aeriene, prezența forțelor terestre fiind una limitată. A durat mai bine de trei ani până când Statul Islamic să fie înfrânt și să își piardă toate teritoriile – ceea ce nu înseamnă și că amenințarea jihadistă a fost eliminată; unii dintre militanți s-au ascuns, pur și simplu, în mijlocul populației civile, cum o mai făcuseră și anterior.

De-a lungul campaniei împotriva Statului Islamic, americanii s-au aflat de aceeași parte a baricadei cu milițiile șiite, care fuseseră mobilizate după colapsul armatei din nord pentru a-i opri pe jihadiști. Luptătorii acestor miliții erau suficient de motivați ideologic și, în plus, știau că Statul Islamic nu le-ar fi arătat niciun fel de milă, așa că nu se punea problema să fugă sau să se predea ca armata. Printre milițiile care s-au mobilizat împotriva jihadiștilor erau și cele care fuseseră implicate în războiul civil și în războiul de gherilă purtat împotriva americanilor până în 2011, inclusiv cele aflate în orbita Iranului. De altfel comandantul Forței Quds, Qassem Soleimani, a și fost fotografiat în acea perioadă în apropiere de linia frontului, coordonând milițiile.

Odată înfrânt Statul Islamic, milițiile pro-iraniene au început să îi hărțuiască iar pe americani, chiar dacă atacurile erau departe de intensitatea celor din deceniul precedent. Prezența americană în Irak era mult mai puțin vizibilă și mai redusă ca în trecut, la fel ca și influența pe lângă guvernul de la Baghdad, așa că tirurile de rachete care le vizau acum bazele ar trebui văzute mai degrabă ca o parte a disputei regionale cu Iranul (care acționa prin proxy pentru a putea evita responsabilitatea directă) decât ca o insurecție împotriva unei forțe străine. Americanii au reacționat inițial prin represalii limitate, bombardând obiective care le aparțineau milițiilor, în special în Siria, unde acestea fuseseră mobilizate pentru a-l sprijini pe clientul Teheranului, Bașar al-Assad. Pe 3 ianuarie 2020, Washingtonul a ridicat semnificativ mizele. Qassem Soleimani, arhitectul așa-numitei semilune iraniene, prin care Teheranul își formase o sferă de influență din actori statali și nestatali din Irak până la Mediterană, a fost ucis la Baghdad într-o lovitură aeriană. În atac și-a pierdut viața și Abu Mahdi al-Muhandis, lider al uneia dintre milițiile anti-americane, Kata’ib Hezbollah, și comandant-adjunct al Forțelor de Mobilizare Populară, organizația-umbrelă formată de miliții pentru a se lupta cu Statul Islamic. Pentru moment, a părut că un război cu Iranul și, implicit, cu milițiile șiite irakiene, este iminent. Teheranul a dat însă înapoi după ce a lansat rachete balistice împotriva a două baze americane din Irak, un atac care a avut mai degrabă scopul de a-i spăla obrazul decât de a provoca pierderi semnificative, care i-ar fi forțat pe americani să organizeze noi represalii. Nici milițiile irakiene nu au declanșat vreo campanie amplă împotriva forțelor americane; din contră, lipsite de coordonarea lui Soleimani și a lui al-Muhandis, s-au mai temperat. Asta nu înseamnă că ostilitatea lor față de americani sau disponibilitatea de a se lupta au dispărut: în noiembrie, una dintre aceste miliții, fondată inițial pentru a lupta în războiul civil din Siria, a anunțat că are pregătiți zeci de mii de voluntari pentru un război cu americanii în cazul în care aceștia vor mai fi în Irak după 31 decembrie.

Ce rămâne după americani

Pe 10 octombrie 2021, în Irak au avut loc alegeri generale. Cele mai multe mandate de deputat au fost obținute de mișcarea lui Muqtada al-Sadr, care e departe însă de a forma o majoritate. Știrea nu a fost dată însă de victoria lui Sadr, ci de înfrângerea fără echivoc suferită de milițiile pro-iraniene și aripile lor politice, care reprezentaseră principala forță politică în precedentul parlament. Se știa că tot mai puțini irakieni susțin milițiile, mai ales în condițiile în care acestea erau considerate responsabile de situația economică în care ajunsese țara, dar și de tensiunile care încă persistau cu sunniții. În 2019, în Irak explodase o amplă mișcare anti-sistem, care a scos în stradă sute de mii de oameni nemulțumiți de corupția generalizată, de violența politică și de tensiunile inter-confesionale. Milițiile s-au mobilizat împotriva protestatarilor și au ucis sute, dar nu au reușit să îi descurajeze. Guvernul a fost forțat să demisioneze, iar noul cabinet a trebuit să convoace alegeri anticipate. O campanie de intimidare și o serie de asasinate care au avut loc înainte de alegeri, precum și prezența scăzută la urne, nu au reușit să întoarcă rezultatul în favoarea milițiilor.

Acestea nu par însă dispuse să renunțe la influența pe care și-au extins-o și consolidat-o constant după căderea lui Saddam. Imediat după anunțarea alegerilor, au organizat proteste care au dus la ciocniri soldate cu morți și răniți cu forțele de ordine. A avut loc chiar și o tentativă de asasinare a premierului Mustafa al-Kadhimi și s-a bănuit că în spatele ei s-ar fi aflat milițiile. Până acum nu s-a mers prea departe, dar acest lucru s-ar putea schimba dacă milițiile ar deveni ținta unei campanii organizate. Muqtada al-Sadr a cerut deja ca ele să predea armele, iar membrii „nedisciplinați” ai forțelor paramilitare irakiene – formate tot din luptători ai milițiilor și aflate sub influența acestora – să fie dați afară. Contează foarte mult și poziția Iranului, care dacă va simți că influența sa în Irak este subminată și că stabilitatea angrenajului pe care l-a pus pe picioare în regiune e amenințată, ar putea să le ordone milițiilor să ia măsuri. Deocamdată nu e foarte clar cum va evolua situația, dar  milițiile rămân o forță redutabilă și este semnificativ faptul că, în anul retragerii americane, lupta pentru putere în Irak are ca protagoniste exact forțele șiite care li s-au opus cu arma în mână.

Milițiile șiite sunt însă doar o parte a mozaicului irakian. Trebuie ținut cont de masele care au ieșit în stradă sătule de dispute și de corupția generalizată. De majoritatea care a ales să nu voteze pentru că nu se regăsește în clasa politică. De sunniții care nu vor să fie marginalizați și discriminați și care așteaptă încă reconstrucția orașelor distruse în timpul războiului cu Statul Islamic. De jihadiștii care în toți acești ani au continuat să organizeze cu regularitate atacuri; e drept că acestea au fost departe de frecvența și sofisticarea din alți ani, dar faptul că sunt în continuare prezenți arată că oricând o nouă generație de tineri deziluzionați poate să aleagă jihadul. De kurzii care, cu regularitate, fac mișcări către independență care determină mișcări, mai mult sau mai puțini brutale, din partea Baghdadului.

Istoria a arătat în repetate rânduri că până și în perioade de relativ calm Irakul stă pe un butoi de pulbere care poate exploda oricând, că totul se poate prăbuși dintr-o dată, cum s-a întâmplat și în vara lui 2014, când americanii au fost forțați să se întoarcă.


Alte articole
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev

De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev

Cu două luni înainte de alegerile prezidențiale, Radev este singurul candidat înscris în cursă. Cu o cotă de popularitate de peste 65%, are șanse foarte mari de a fi reales. Susținut de partidele care se opun status quo-ului de pe scena politică locală, Radev încearcă să-și construiască o reputație mai bună și o prezență pe termen lung în viața politică din Bulgaria.

Victorie a la Pirus în Bulgaria pentru Boiko Borisov și GERB

Victorie a la Pirus în Bulgaria pentru Boiko Borisov și GERB

Partidul premierului Boiko Borisov, aflat la guvernare de foarte mult timp și măcinat de controverse, câștigă alegerile dar pierde, în același timp, majoritatea și nu există vreun partener clar cu care să formeze o coaliție.

Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.

Cătălin Gomboș

10 Dec 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 13 min
  • Este a doua retragere din Irak; americanii au mai plecat o dată, la sfârșitul lui 2011. Este, totodată, a patra oară în trei decenii când un război american în Irak ia sfârșit. Se întâmplă la doar câteva luni după ce ultimii militari americani au părăsit Afghanistanul. De data aceasta în urmă nu rămâne un stat eșuat, condus de o mișcare extremistă și nici nu se vor vedea scenele de haos și disperare din ultimele zile ale Kabulului. Dar Irakul este departe de-a fi o țară stabilă. Situația în țară este tensionată și există riscul deteriorării acesteia și al unei intensificări a violențelor care, de fapt, nu au fost eliminate niciodată. Nu pot fi excluse nici măcar cele mai sumbre scenarii: declanșarea unui nou război civil și chiar și un colaps al țării.
  • În 1991, când armata irakiană a fost zdrobită în Kuwait, americanii ar fi putut – dacă ar fi vrut – să ajungă până la Baghdad și să termine atunci cu Saddam Hussein. N-au făcut-o, una dintre cauze fiind aceea că Saddam încă era util pentru a contrabalansa forța Iranului, care din 1979 era marele inamic regional al Statelor Unite și reprezenta o amenințare pentru aliații Washingtonului din Golf.
  • La 12 ani după Războiul din Golf, Statele Unite au intrat din nou în război cu Irakul, despre care afirmau că are legături cu rețeaua Al Qaida și deține un arsenal de arme de distrugere în masă (ambele acuzații s-au dovedit a fi neîntemeiate). De data aceasta americanii au mers până la capăt și au cucerit întreaga țara, forțându-l pe Saddam să fugă. La 1 mai, George W. Bush proclama sfârșitul operațiunilor militare majore. Era cel de-al doilea război câștigat de americani în Irak, țară pe care cercurile neo-conservatoare de la Washington voiau să o transforme acum într-o democrație liberală și o aliată a Statelor Unite. În locul unei tranziții pașnice spre democrație, a urmat însă un nou război – sau adevăratul război, care avea să îi coste pe americani și aliații lor mii de morți și zeci de mii de răniți (pierderi de câteva zeci de ori mai mari decât cele suferite în timpul invaziei, până la 1 mai), iar pe irakieni, sute de mii.
  • În vara lui 2014, câteva sute de jihadiști au lansat o incursiune-fulger către Mosul, al doilea oraș ca mărime al Irakului. Armata irakiană, antrenată și echipată de americani, care pe hârtie avea zeci de mii de militari în zonă, s-a prăbușit și, în scurt timp, aproape toată zona sunnită a Irakului – enorma provincie al-Anbar din vest, centrul și nordul până la granița Regiunii Autonome Kurde – a ajuns sub controlul Statului Islamic, noua denumire a ISIS-ului. Ororile comise de jihadiști și riscul real ca aceștia să ia cu asalt chiar și Baghdadul l-au forțat pe Barrack Obama să trimită din nou armata în zonă; de data aceasta accentul a fost pus pe forțele aeriene, prezența forțelor terestre fiind una limitată.
  • Odată înfrânt Statul Islamic, milițiile pro-iraniene au început să îi hărțuiască iar pe americani, chiar dacă atacurile erau departe de intensitatea celor din deceniul precedent. Pe 3 ianuarie 2020, Washingtonul a ridicat semnificativ mizele. Qassem Soleimani, arhitectul așa-numitei semilune iraniene, prin care Teheranul își formase o sferă de influență din actori statali și nestatali din Irak până la Mediterană, a fost ucis la Baghdad într-o lovitură aeriană. În atac și-a pierdut viața și Abu Mahdi al-Muhandis, lider al uneia dintre milițiile anti-americane, Kata’ib Hezbollah, și comandant-adjunct al Forțelor de Mobilizare Populară, organizația-umbrelă formată de miliții pentru a se lupta cu Statul Islamic.
„Laboratoarele secrete” în spațiul ex-sovietic - una din principalele teme de dezinformări și falsuri
„Laboratoarele secrete” în spațiul ex-sovietic - una din principalele teme de dezinformări și falsuri

Georgia, Armenia și Republica Moldova sunt trei foste state sovietice care au moștenit multe asemănări de la fosta URSS - de la probleme economice, la cele teritoriale care au provocat și conflicte militare. O altă caracteristică comună este valul de fake-uri și știri false care apar periodic în legătură cu activitățile laboratoarelor biologice sau presupusa existență a laboratoarelor biologice finanțate de SUA.

Cornel Ciobanu
Cornel Ciobanu
24 Dec 2021
Republica Moldova – România și problema „vițelului blând care suge de la două vaci”
Republica Moldova – România și problema „vițelului blând care suge de la două vaci”

Relația dintre Republica Moldova și România a fost descrisă drept una privilegiată și se vorbește și despre un parteneriat strategic, însă de multe ori de-a lungul ultimelor decenii au fost mai vizibile eforturile și deschiderea Bucureștiului, chiar și în momente în care acesta a fost tratat cu ostilitate de un Chișinău care a basculat constant între „vectorul estic” și cel vestic.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
21 Dec 2021
Cum devin prietenii dușmani: Georgia vs. Abhazia și Osetia de Sud*
Cum devin prietenii dușmani: Georgia vs. Abhazia și Osetia de Sud*

În capătul celălalt al Mării Negre se află Georgia. Pentru oamenii de acolo, „preocupări” înseamnă o nouă invazie rusească, granițe care se schimbă de la o săptămână la alta sau familii care au fost expulzate din casele lor.

Horia Sârghi
Horia Sârghi
17 Dec 2021
Cum s-au văzut la Cernăuți Revoluția din România și mișcarea de renaștere națională din Basarabia
Cum s-au văzut la Cernăuți Revoluția din România și mișcarea de renaștere națională din Basarabia

Revoluția română din decembrie 1989, dar și mișcarea de renaștere națională din Republica Moldova, au fost urmărite cu sufletul la gură de românii din Bucovina, aflată în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Multe din speranțele aduse de prăbușirea comunismului s-au năruit însă în fața noilor realități geopolitice.

Marin Gherman
Marin Gherman
17 Dec 2021