Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Al Qaida, Statul Islamic, Talibanii. De ce se luptă jihadiștii între ei

ISIS
©EPA/STR  |   Worshipers pray at the Al-Noori Al-Kabeer mosque, next to flag used by the Islamic State (IS), in Mosul city, northern Iraq, 09 July 2014.

Cu câteva zile înainte ca ultimul avion al armatei americane să decoleze din Kabul, pe 26 august 2021, un terorist și-a făcut loc prin mulțimea care aștepta lângă una din porțile de acces în aeroport și s-a aruncat în aer. A fost cel mai sângeros atentat terorist din istoria Afghanistanului, un adevărat carnagiu în care și-au pierdut viața peste 180 de civili, militari americani și luptători ai talibanilor, care fuseseră trimiși în zona aeroportului tocmai pentru a preveni violențe – insurgenții capturaseră Kabulul (și restul Afghanistanului), iar interesul lor era să îi vadă cât mai repede plecați pe americani, nu să le dea motiv să rămână. A fost clar, încă de la început, că nu talibanii comiseseră atacul și, într-adevăr, după scurt timp acesta a fost revendicat de Statul Islamic – Provincia Khorasan (ISKP). Grupării teroriste puțin îi păsase că în preajma aeroportului erau și talibani. În săptămânile care au urmat, a devenit clar că din punctul de vedere al ISKP războiul nu se încheiase odată cu retragerea americană din Afghanistan. Au urmat mai multe atacuri ale jihadiștilor împotriva talibanilor, majoritatea în provincia Nangarhar, unde Statul Islamic Khorasan are cea mai puternică prezență, și în capitala acesteia, Jalalabad. O celulă ISKP a fost distrusă la Kabul, pe 4 octombrie, dar nu înainte de a organiza un atentat cu bombă care a vizat participanții la funeraliile mamei unui lider taliban.

Acest război între extremiști musulmani poate părea bizar. Ideologiile lor sunt extrem de similare. Cea mai mare parte a luptătorilor provin din aceeași regiune și au aceeași cultură și etnie. Principalul lor inamic este Occidentul, personificat de Statele Unite – a căror retragere din Afghanistan este percepută de mulți drept o înfrângere.

Rivalitatea e dată însă de unele diferențe de nuanță între modul în care văd lumea și interpretează religia și jihadul. Este și o chestiune de politică, o dispută pentru întâietate și pentru prestigiu. Este, în sfârșit, o rivalitate care o reflectă pe cea, mai veche, dintre Al Qaida și Statul Islamic.

Jihadiști în țara stindardelor negre

Conflictul dintre ISKP și talibani durează, deja, de mai bine de șase ani, încă de când unii membri nemulțumiți ai mișcării talibane – în special din ramura sa pakistaneză – s-au desprins de foștii lor camarazi și i-au jurat credință liderului Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi, care se auto-proclamase calif sub numele de Ibrahim. Gruparea nou-formată a primit o denumire tipică pentru filialele Statului Islamic – provincia Khorasan. Provincie pentru că Statul Islamic se vede ca o structură trans-națională ce se întinde în întreaga lume musulmană, un califat care are provincii, Khorasan întrucât aceea este denumirea medievală a regiunii cuprinse între vechea Persie și Transoxiana, care se suprapune peste o parte din Asia Centrală, Iranul și Afghanistanul de astăzi; teritoriul revendicat de ISKP este însă ceva mai extins decât vechiul Khorasan.

Bazele de operare ale ISKP sunt prea îndepărtate de centrul din Irak și Siria pentru ca gruparea să își poată coordona acțiunile cu acesta, iar efectivele pe care a reușit să le atragă au fost prea mici pentru a amenința cu adevărat guvernele Afghanistanului și Pakistanului, forțele americane din regiune sau mișcarea talibană. Există însă un aspect simbolic important, care i-a dat o oarecare proeminență ISKP în cadrul „familiei” Statului Islamic: rolul pe care Khorasanul îl joacă pentru jihadiști în general și în viziunea apocaliptică a Statului Islamic în mod special. O profeție atribuită profetului Muhammad spune că din Khorasan ar urma să vină armata Mahdiului, o figură mesianică a musulmanilor despre care aceștia cred că va conduce lupta finală dintre bine și rău. Potrivit acelei profeții, armata Mahdiului va fi recunoscută după stindardele sale negre și nu se va opri până când nu va ajunge la Ierusalim; tot negre sunt și steagurile folosite de grupări ca Al Qaida și Statului Islamic, iar această culoare este preferată de unii paștuni (mulți dintre ei talibani) pentru turbanele lor. Chiar și Osama bin Laden a făcut aluzie la profeția cu stindardele negre atunci când a proclamat jihadul împotriva Occidentului, în 1996, „din înalții munți Hindukush din Khorasan”.

Nemulțumirile care i-au făcut pe unii dintre talibani să se alăture Statului Islamic au creat de la bun început un climat propice pentru ca grupările să intre în conflict, însă există și cauze ceva mai serioase.

Diferențele pleacă de la obiectivul pe care îl au. Talibanii sunt o grupare locală. Nu s-au arătat interesați să poarte un jihad global nici măcar în perioada în care au oferit găzduire rețelei Al Qaida, care avea un astfel de obiectiv, după cum nu au vrut să se implice în conflicte mai aproape de casă atunci când au adăpostit militanți proveniți din diferite țări din Asia Centrală și Caucaz. Scopul lor a fost dintotdeauna să controleze Afghanistanul. Acest lucru s-a văzut cât se poate de clar atunci când au acceptat să negocieze cu americanii, au semnat cu ei un acord de pace și timp de un an și jumătate, până când aceștia și-au încheiat retragerea, s-au abținut să mai lanseze atacuri împotriva lor.

Statul Islamic, pe de altă parte, vede jihadul ca pe o luptă globală, care se poartă în întreaga lume musulmană – dar și dincolo de aceasta – și nu poate lua sfârșit decât atunci când toți inamicii, interni sau externi, vor fi înfrânți și alungați, așa că o încetare a focului, ca cea cu Statele Unite, este exclusă.

Un alt factor care îi diferențiază pe talibani de Statul Islamic este nivelul de violență la care sunt dispuși să recurgă. Ca peste tot unde există francize de-ale sale, și în Afghanistan Statul Islamic pare decis să depășească în brutalitate toate celelalte grupări locale. Nu că talibanii nu s-ar fi comportat și ei ca niște ucigași sângeroși – sunt responsabili de un lung șir de atentate sinucigașe, asasinate, execuții sumare, atacuri împotriva unor ținte non militare etc. De-a lungul timpului au arătat însă ceva mai multă atenție atunci când a venit vorba de masacrarea civililor. Povestea oficială a grupării este că a apărut pentru a opri abuzurile comise împotriva civililor în anii haotici de după retragerea sovietică; au pretins că oferă alternativa morală a Islamului la depravarea și excesele baronilor locali care luaseră în stăpânire țara. În timp ce Statul Islamic consideră că se bate pentru religie și nimic nu e prea excesiv dacă e comis în numele acesteia, talibanii s-au văzut drept apărători ai poporului, din rândul căruia provin și pe care îl salvează prin aplicarea legii islamice, șaria, așa cum o înțeleg ei. Tocmai din acest motiv, pe talibani îi interesează să nu își ostilizeze populația. Să câștige ceea ce americanii au numit „hearts and minds”.

Marea schismă a jihadiștilor. Emirat vs. califat

Lupta pentru „inimi și suflete” se află la originile conflictului dintre Al Qaida și Statul Islamic, ale cărui începuturi sunt legate de războiul din Irak. Cea mai violentă grupare, în acea perioadă, a fost cea condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, care îi jurase credință – de la distanță – lui Osama bin Laden și se afiliase rețelei Al Qaida. La mijlocul anilor 2000, Al Qaida din Irak s-a făcut cunoscută în întreaga lume prin răpiri, decapitări filmate și atentate sinucigașe ale căror victime erau în primul rând civili și chiar copii care primeau bomboane sau jucau un meci de fotbal. Mulți dintre morți erau musulmani sunniți, la fel ca și teroriștii, iar uciderea altor musulmani este interzisă în mod explicit de Coran și a fost condamnată și de Muhammad. Excesele Al Qaida din Irak erau așa de mari încât au început să deranjeze și conducerea rețelei teroriste, care nu văzuse nicio problemă în masacrarea a mii de civili occidentali la 11 septembrie. Numărul doi din Al Qaida, Ayman al-Zawahiri, i-a scris lui Abu Musab al-Zarqawi o scrisoare în care i-a atras atenția că riscă să piardă războiul mediatic pentru „inimi și suflete”. Zarqawi nu a fost intimidat de mustrarea făcută de superiorul său și i-a explicat, didactic, nu doar că atentatele sinucigașe ar fi necesare într-un război de tip asimetric, ci și că uciderea musulmanilor ar fi permisă pentru că se face în numele Islamului și, oricum, victimele „colaterale” dintr-un atentat sinucigaș mor în numele jihadului, chiar dacă nu ele au ales să facă asta, iar în acest fel devin șahizi, martiri, iar aceștia sunt răsplătiți în viața de apoi.

Disputa dintre Abu Musab al-Zarqawi și conducerea Al Qaida nu a mers mai departe de atât, așa că ruptura dintre Al Qaida și Al Qaida din Irak a fost, pentru moment, evitată, dar Zarqawi și-a văzut mai departe de jihad așa cum considera el, iar brutalitatea și independența față de centru pe care o imprimase Al Qaida din Irak – redenumită, după ce se coalizase cu alte câteva grupări mai mici, Statul Islamic din Irak – i-au supraviețuit. După izbucnirea războiului civil sirian, conducerea Al Qaida i-a ordonat Statului Islamic din Irak să formeze o filială a rețelei în Siria. Statul Islamic din Irak a acceptat, dar a avut pretenția să încorporeze respectiva filială, denumită Frontul al-Nusrah. Cu cei care au acceptat a format Statul Islamic din Irak și Levant, iar cu restul Frontului al-Nusrah a intrat în război.

Ruptura violentă dintre Al Qaida și fosta sa filială irakiană poate fi considerată începutul unei „mari schisme” a jihadiștilor. Ultimele poduri între cele două grupări aveau să fie arse doi ani mai târziu, în 2014, când Statul Islamic a proclamat califatul iar liderul grupării, Abu Bakr al-Baghdadi, a fost proclamat calif.

Toți jihadiștii visează la refacerea califatului, care teoretic ar trebui să înglobeze toate teritoriile în care trăiesc musulmani și să fie condus de un calif modelat după primii succesori ai lui Muhammad, așa-numiții „califi bine-ghidați”. Califul trebuie să îndeplinească mai multe criterii și să fie ales însă de întreaga comunitate sau de reprezentanți ai acesteia, lucru imposibil în prezent dată fiind fracționarea lumii musulmane. De aceea, în practică, liderii jihadiști au preferat să se proclame emiri (de la emir al mu’minin, „comandant al credicioșilor”, un titlu militar pe care îl aveau și califii) și să fondeze emirate, teritorii care pot fi extinse prin război. Ideea de emirat permite și colaborarea între diferite grupări; cea de califat înseamnă relații de subordonare, pentru că toți trebuie să îi jure credință califului. Proclamând califatul, Statul Islamic a pretins, implicit, conducerea nu doar a întregii mișcări jihadiste, ci și a tuturor musulmanilor din lume. Al Qaida, al cărei leadership în jihadul global nu fusese contestat de nimeni, nu avea cum să accepte acest lucru.

Puterea brandului și puterea exemplului

După ruptura dintre Al Qaida și Statul Islamic, între cele două s-a declanșat o adevărată cursă pentru a prelua conducerea mișcării jihadiste globale. Fiecare dintre ele a încercat să își atragă în orbită sau să fondeze cât mai multe grupări, în întreaga lume. Somalezii din Al Shabab s-au alăturat rețelei Al Qaida, nigerienii din Boko Haram Statului Islamic. Ambele organizații teroriste au grupări afiliate în Sahel, o regiune în care activitatea jihadistă este în creștere, „sucursala” Al Qaida din Siria continuă să controleze un teritoriu în Idlib, Statul Islamic – Provincia Khorasan e activ în Afghanistan etc. E vorba însă doar de niște rețele difuze, organizații cu legături vagi care acționează independent una de alta, au fiecare obiective specifice, dar împărtășesc aceeași ideologie și cred într-un obiectiv final comun, o mare națiune musulmană trăind, conform șaria, în același stat.

Atât Al Qaida cât și Statul Islamic și-au pierdut mult din forța pe care o aveau pe vremuri. Liderii Al Qaida care nu au fost uciși până acum se ascund și evită să comunice cu subordonații lor de teama de a nu fi prinși; chiar și mesajele pe care le transmit, pentru a atrage noi adepți și a-și încuraja membrii sunt extrem de rare. Statul Islamic, la rândul său, reprezintă o umbră a califatului pe care îl fondase în Irak și Siria, după ce acesta a fost distrus iar majoritatea luptătorilor au fost uciși sau capturați.

În urma lor rămâne însă forța brandului pe care și l-au făcut fiecare. Al Qaida a organizat cel mai mare atac terorist din istorie și a lovit în inima unei puteri super-globale. Statul Islamic a reușit să formeze cel mai mare (cvasi)stat jihadist de până acum. Jihadiștii cu viziuni regionale sau globale au către ce să aspire.

Adevăratul caz de succes al islamiștilor angrenați în jihad nu este însă al acestor grupări, ci al celor locale din Afghanistan. Mujahedinii afghani – și ei tot islamiști – au învins URSS. Treizeci de ani mai târziu, talibanii, unii dintre ei foști mujahedini, au sărbătorit ceea ce ei consideră a fi înfrângerea unei alte mari puteri, Statele Unite. Fără a avea pretenții de hegemonie globală asupra mișcării jihadiste globale, talibanii au potențialul să o inspire în mod fundamental. Condiția e să câștige și lupta de imagine din confruntarea cu Statul Islamic – Khorasan.

Carte recomandata
Alte articole
Resetarea Orientului. Un nou început sau déjà-vu?

Resetarea Orientului. Un nou început sau déjà-vu?

Orientul Mijlociu pare să treacă printr-o resetare masivă. Arabii fac, pe rând, pace cu Israelul. Monarhiile din Golf încearcă să își rezolve disputele. Alianțele forțelor radicale se refac. Iranul este împins înapoi după mai bine de un deceniu și jumătate de expansiune. Evenimentele anilor 2000 au fost puse în mișcare de atacul rețelei al-Qaida asupra Statelor Unite, iar cele ale deceniului următor, de Primăvara arabă. Al treilea deceniu al secolului începe, în Orient, sub semnul voinței politice a liderilor.

NATO, sub asediul spionilor ruși. Cazul Biot, doar o secvență dintr-un film mai lung

NATO, sub asediul spionilor ruși. Cazul Biot, doar o secvență dintr-un film mai lung

Cel mai recent scandal de spionaj din Italia, acolo unde un ofițer italian cu acces la informații confidențiale ale NATO a fost prins în flagrant în timp ce îi vindea informații secrete unui atașat militar rus, scoate în evidență încă o dată acțiuni ostile ale Rusiei la adresa NATO. Recrudescența acestor activități s-a produs în special după Euromaidan și anexarea Crimeii de către Federația Rusă în 2014.

China și Orientalismul 2.0: Cea mai bună formă de propagandă e când ceilalți n-au habar cine ești

China și Orientalismul 2.0: Cea mai bună formă de propagandă e când ceilalți n-au habar cine ești

Cea mai eficientă formă de propagandă chinezească peste hotare nu e cea pe care Beijingul o plănuiește, ci aceea care apare spontan atunci când o civilizație îndepărtată vorbind o limbă pe care puțini europeni o înțeleg vine în contact cu tendința aceleiași Europe de a crea mitologii despre “Orient”. Cu alte cuvinte, e un produs colateral al “orientalismului”.China de azi a luat locul Japoniei anilor 1970 drept “țara care face lucrurile altfel decât noi” și e pe cale să surclaseze vechile democrații.

Cătălin Gomboș

08 Oct 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 11 min
  • Acest război între extremiști musulmani poate părea bizar. Ideologiile lor sunt extrem de similare. Cea mai mare parte a luptătorilor provin din aceeași regiune și au aceeași cultură și etnie. Principalul lor inamic este Occidentul, personificat de Statele Unite – a căror retragere din Afghanistan este percepută de mulți drept o înfrângere. Rivalitatea e dată însă de unele diferențe de nuanță între modul în care văd lumea și interpretează religia și jihadul. Este și o chestiune de politică, o dispută pentru întâietate și pentru prestigiu. Este, în sfârșit, o rivalitate care o reflectă pe cea, mai veche, dintre Al Qaida și Statul Islamic.
  • Nemulțumirile care i-au făcut pe unii dintre talibani să se alăture Statului Islamic au creat de la bun început un climat propice pentru ca grupările să intre în conflict, însă există și cauze ceva mai serioase. Diferențele pleacă de la obiectivul pe care îl au. Talibanii sunt o grupare locală. Nu s-au arătat interesați să poarte un jihad global nici măcar în perioada în care au oferit găzduire rețelei Al Qaida, care avea un astfel de obiectiv, după cum nu au vrut să se implice în conflicte mai aproape de casă atunci când au adăpostit militanți proveniți din diferite țări din Asia Centrală și Caucaz. Scopul lor a fost dintotdeauna să controleze Afghanistanul.
  • Proclamând califatul, Statul Islamic a pretins, implicit, conducerea nu doar a întregii mișcări jihadiste, ci și a tuturor musulmanilor din lume. Al Qaida, al cărei leadership în jihadul global nu fusese contestat de nimeni, nu avea cum să accepte acest lucru.
  • Atât Al Qaida cât și Statul Islamic și-au pierdut mult din forța pe care o aveau pe vremuri. Liderii Al Qaida care nu au fost uciși până acum se ascund și evită să comunice cu subordonații lor de teama de a nu fi prinși; chiar și mesajele pe care le transmit, pentru a atrage noi adepți și a-și încuraja membrii sunt extrem de rare. Statul Islamic, la rândul său, reprezintă o umbră a califatului pe care îl fondase în Irak și Siria, după ce acesta a fost distrus iar majoritatea luptătorilor au fost uciși sau capturați. În urma lor rămâne însă forța brandului pe care și l-au făcut fiecare.
  • Adevăratul caz de succes al islamiștilor angrenați în jihad nu este însă al acestor grupări, ci al celor locale din Afghanistan. Mujahedinii afghani – și ei tot islamiști – au învins URSS. Treizeci de ani mai târziu, talibanii, unii dintre ei foști mujahedini, au sărbătorit ceea ce ei consideră a fi înfrângerea unei alte mari puteri, Statele Unite. Fără a avea pretenții de hegemonie globală asupra mișcării jihadiste globale, talibanii au potențialul să o inspire în mod fundamental. Condiția e să câștige și lupta de imagine din confruntarea cu Statul Islamic – Khorasan.
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?

Procurorul general al Republicii Moldova a fost arestat pe 5 octombrie pentru corupție. Este ultimul dintr-o serie de scandaluri legate de această instituție. Va marca el adevăratul debut al reformei în justiție, sau avem de-a face cu o nouă etapă a războiului care se poartă pentru controlul unei instituții vitale?

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
06 Oct 2021
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică

De la Lenin încoace, o mulțime de lideri comuniști au încercat să practice și să promoveze șahul. De cele mai multe ori, acești lideri erau jucători patetici, care nu erau în stare să facă față unui turneu de șahiști de forță medie sau chiar de amatori; cu excepția, poate, a unuia organizat numai între ei, eveniment care însă n-a avut loc niciodată, cu toată prietenia socialistă dintre popoare. Ceea ce însă nu i-a împiedicat pe aceiași lideri comuniști ca în timpul Războiului Rece să facă din șah un puternic instrument de propagandă.

Ionuț Iamandi
Ionuț Iamandi
01 Oct 2021
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev

Cu două luni înainte de alegerile prezidențiale, Radev este singurul candidat înscris în cursă. Cu o cotă de popularitate de peste 65%, are șanse foarte mari de a fi reales. Susținut de partidele care se opun status quo-ului de pe scena politică locală, Radev încearcă să-și construiască o reputație mai bună și o prezență pe termen lung în viața politică din Bulgaria.

Svetoslav Todorov
Svetoslav Todorov
21 Sep 2021
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein

11 Septembrie 2001 marchează cel mai sângeros moment al unui jihad global proclamat de Osama bin Laden și aliații săi împotriva Statelor Unite. Teroriștii au declanșat acest atac și în numele eliberării locurilor sfinte pe care le credeau ocupate de „cruciați” și „sioniști”. 11 Septembrie i-a convins pe americani că trebuie să îi vâneze pe jihadiști în întreaga lume. După 20 de ani și mai multe războaie, din Asia Centrală și Orientul Mijlociu până în Africa, jihadul continuă.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
11 Sep 2021