Lupta epică între bine și rău, veche de când omul și-a inventat primele mitologii și transpusă, de-a lungul istoriei, în dispute religioase sau politice, ar putea să capete o nouă formă: cea a disputei dintre democrații și autocrații.
„I predict to you, your children or grandchildren are going to be doing their doctoral thesis on the issue of who succeeded: autocracy or democracy? Because that is what is at stake” a zis Joe Biden în prima conferință de presă pe care a susținut-o în calitate de președinte al Statelor Unite. Lumea este – o spune tot Biden – în mijlocul unei adevărate bătălii în care se va decide dacă democrațiile își mai au locul în viitor sau acesta le este rezervat autocrațiilor.
Joe Biden nu este primul președinte american care descrie lumea în alb și negru și vede o luptă care, prin miza sa (e în joc viitorul omenirii!), capătă proporții de-a dreptul epice. În timpul Războiului Rece, a făcut-o Ronald Reagan în nenumărate discursuri a căror esență e surprinsă de expresia care a și dat numele unuia dintre ele, „evil empire”, „Imperiul Răului”. A făcut-o și George W. Bush, la aproape 20 de ani după Reagan, când a vorbit despre Axa Răului (cu doar câteva luni mai devreme, Bush proclamase Războiul Global împotriva Terorismului).
Imperiul Răului a fost Uniunea Sovietică. Axa Răului – Irak, Iran și Coreea de Nord și, se subînțelegea, rețeaua Al-Qaida și alte grupări similare. Autocrațiile la care se referă Biden sunt Rusia și China.
Nu este o noutate faptul că actuala administrație de la Washington nu este încântată nici de Rusia, nici de China. A spus-o Biden direct, atât în prima sa conversație, ca președinte, cu Vladimir Putin, cât și în diferite declarații de presă. Au spus-o și emisarii pe care i-a trimis să mobilizeze/încurajeze aliații Statelor Unite din zona Pacificului și a Asiei, cât și să discute cu reprezentanții Beijingului. Amenințarea celor două, mai ales a Chinei, este menționată și în strategia națională de securitate publicată de Casa Albă. În discuțiile cu UE, americanii au abordat și problema Rusiei și a Chinei, iar premierului britanic, Boris Johnson, Biden i-a sugerat o inițiativă a democrațiilor care să rivalizeze Centura și Drumul lui Xi Jinping.
Nu sunt noi nici problemele din relațiile Statelor Unite cu cele două țări: ele doar s-au amplificat în ultimii ani, cele cu Rusia începând cu revenirea lui Putin la Kremlin și atacarea Ucrainei de către acesta, iar cele cu China de când Donald Trump a declanșat – nu fără motiv – războiul comercial cu Beijingul.
Ceea ce este nou e viteza cu care se mișcă administrația Biden. Nu a existat nicio lună de miere, nicio perioadă de tatonări cu Moscova și Beijingul, nicio discuție despre un reset sau un nou început. În prima sa conferința de presă, Joe Biden nu a făcut decât să sintetizeze ceea ce, într-o formă sau alta, administrația sa a transmis de la bun început: refacem vechile alianțe și luăm poziție împotriva autocrațiilor.
Nu sunt doar vorbe. Pe 22 martie, Statele Unite împreună cu Uniunea Europeană, Marea Britanie și Canada au adoptat sancțiuni (în cazul europenilor, acestea au fost primele de după cele prin care s-a răspuns la masacrul de la Tien an Men, din 1989) împotriva unor oficiali chinezi considerați responsabili de încălcarea drepturilor omului în Xinjiang, provincia unde chinezii au fost acuzați că au mers atât de departe cu persecuțiile împotriva minorității musulmane a uighurilor, încât se poate vorbi, deja, de genocid.
Beijingul a fost furios și a răspuns cu propriile sale sancțiuni. Primele și cele mai severe i-au vizat pe europeni, însă câteva zile mai târziu, Beijingul le-a transmis un semnal și americanilor.
Chinezii s-au coordonat și cu rușii. Pe 23 martie, la o zi după anunțarea sancțiunilor occidentale, ministrul chinez de externe, Wang Yi, s-a întâlnit cu omologul său de la Moscova, Serghei Lavrov. Cei doi au dat o declarație comună în care au denunțat ceea ce au numit „amestecul în treburile interne sub pretextul promovării democrației” și au pledat pentru rolul central al ONU în relațiile internaționale și multilateralism non-ideologic. Exact genul de limbaj folosit până la saturație în perioada Războiului Rece.
Spre deosebire de perioada Războiului Rece, când au purtat chiar și un scurt război, China și Rusia sunt acum aliate. Relația dintre cele două a început să se îmbunătățească sensibil în epoca Elțîn și au ajuns până la nivelul de parteneriat strategic în timpul lui Putin. E de văzut însă cât de departe poate merge acest parteneriat sau cât poate rezista. Atât China cât și Rusia văd un adversar/o amenințare/ un competitor în Occident și, mai ales, în Statele Unite. Ambele resping ideea de democrație liberală tipic occidentală. China are nevoie de resursele Rusiei, iar Rusia de banii și produsele Chinei. Există însă și puncte de vedere diferite, unele interese divergente și chiar și potențialul unor dispute. Rusiei nu îi convine prezența tot mai puternică a Chinei în extremul său Orient, cum nu îi convine nici influența crescândă pe care Beijingul o are în fostele republici sovietice din Asia Centrală; din punctul de vedere al Moscovei, această regiune trebuie să rămână parte din sfera sa de influență, la fel ca și fostele republici sovietice din Caucaz sau din Europa de Est.
Blocul China – Rusia este departe de a fi atât de bine sudat încât să se poată pune problema unei comparații cu parteneriatul transatlantic. În acest moment, probabil că însăși denumirea de „bloc” este forțată pentru o alianță care s-a format pentru că există interese comune. Întrebarea este: ce se va întâmpla mai departe? Atât China cât și Rusia au profitat ani de zile și de o anumită îngăduință arătată de un Occident care, de dragul profitului corporațiilor și al unei stabilități relative, a preferat să închidă ochii și a făcut-o până când acest lucru s-a dovedit a fi costisitor. Să fie, oare, suficient acum ca Occidentul să arate un pic de fermitate pentru ca lucrurile să fie cât de cât reparate și să se găsească un model de conviețuire? Sau această perioadă de tensiuni, pe care unii au numit-o deja al doilea Război Rece, se va transforma cu adevărat într-o confruntare similară cu cea de după 1945, cu două super-blocuri, autocrațiile și democrațiile și statele pe care reușesc să le atragă în orbita lor?
