China este în topul preocupărilor americane, dat fiind războiul comercial în desfășurare și mișcările agresive ale Beijingului într-o regiune în care SUA are interese strategice și aliați apropiați. După ce a avut primele tatonări cu Rusia, aliații europeni și Orientul Mijlociu, în martie, Casa Albă și-a întors privirea și către China și a trimis în regiune doi emisari de calibru.
Asia, prima destinație a greilor administrației Biden
Primele deplasări externe ale unor oficiali de vârf ai cabinetului Biden au avut ca destinație regiunea Asia Pacific. Secretarul de stat american, Antony Blinken, a mers la Tokyo și la Seul. Secretarul apărării, Lloyd Austin, a început printr-o oprire în Hawaii, unde este cartierul general al forțelor americane responsabile de regiunea Indo-Pacifică (o armată enormă, cu sute de mii de militari, 200 de nave de luptă, 2500 de aparate de zbor etc.), i s-a alăturat lui Blinken în Japonia și Coreea, iar de acolo s-a îndreptat către India.
Nu este vorba de vizite de curtoazie în capitalele unor importanți aliați regionali ai Statelor Unite. Nimeni nu prea mai face astfel de vizite în plină pandemie; pentru un schimb de politețuri protocolare sunt suficiente și videoconferințele. Blinken și Austin au avut de transmis un mesaj care trebuia întărit prin prezența lor către statul-problemă din regiune, China. Mesajul a fost enunțat de cei doi într-un op-ed pe care l-au semnat împreună în Washington Post: Beijingul trebuie să fie conștient de faptul că Statele Unite nu vor părăsi regiunea și nici nu își vor abandona aliații de acolo; împreună cu acei aliați, Washingtonul intenționează să ia poziție în fața agresivității și amenințărilor Chinei și să o facă să răspundă atunci când „încalcă drepturile omului în Xinjiang și Tibet, erodează sistematic autonomia Tibetului, subminează autonomia Taiwanului sau emite pretenții maritime care încalcă legislația internațională în Marea Chinei de Sud”.
Semnalele date de noile administrații de la Washington la început de mandat – primele decizii, vizite, convorbiri etc. – sunt importante. În ceea ce privește actuala Casă Albă, prima decizie de politică externă, chiar în ziua învestirii președintelui Biden, a fost revenirea Statelor Unite în Acordul de la Paris. Primul eveniment internațional la care a participat (virtual) Joe Biden în calitate de președinte a fost Conferința de Securitate de la Munchen, unde le-a transmis, în repetate rânduri, aliaților europeni ai Washingtonului, „America is back!”.
În prima discuție cu Vladimir Putin, Joe Biden a pus pe tapet dosarele problematice – „Ucraina, atacul cibernetic SolarWinds, recompensele puse de ruși pentru uciderea militarilor americani în Afghanistan, amestecul în alegerile din 2020, otrăvirea lui Alexei Navalnîi” – și l-a atenționat pe interlocutorul său că Statele Unite vor acționa ferm pentru a-și apăra interesele naționale și, mai mult, vor răspunde și la acțiuni care le vizează aliații.
În sfârșit, primii pași în Orientul Mijlociu au arătat o schimbare de abordare față de epoca Trump: noua administrație s-a delimitat de turbulentul prinț-moștenitor al coroanei saudite, Muhammad bin Salman (și și-a retras și sprijinul față de intervenția Riadului în Yemen) și s-a arătat reținută față de premierul israelian, Benjamin Netanyahu. Atât lui MbS cât și lui Bibi li s-a retras sprijinul necondiționat de care beneficiau în virtutea relațiilor personale cu Trump și cu ginerele acestuia, Jared Kushner, iar acest lucru înseamnă, printre altele, că Statele Unite sunt dispuse, dar nu în orice condiții, să reia negocierile cu Iranul și să revină în Acordul nuclear. Este de notat însă că distanțarea față de cei doi lideri nu înseamnă și răcirea față de cele două state, fiecare fiind, din motive diferite, un aliat-cheie al Washingtonului.
După Europa, Rusia și Orient, a venit rândul Chinei.
Singura țară capabilă să submineze stabilitatea sistemului internațional
Primul semnal oficial important legat de intențiile administrației Biden cu privire la China apare chiar în documentul privind Strategia Națională de Securitate, publicat de Casa Albă pe 3 martie. China (cu varianta Beijing) este menționată de 18 ori, mai mult decât Rusia, Iranul și Coreea de Nord la un loc. Din punctul de vedere al Washingtonului, este singura țară capabilă să submineze stabilitatea sistemului internațional, folosindu-și simultan puterea economică, diplomatică, militară și tehnologică. Strategia conține și un avertisment clar: atunci când „comportamentul guvernului chinez ne amenință direct interesele și valorile, vom răspunde provocării Beijingului”, iar Statele Unite îi vor ajuta pe vecinii și partenerii comerciali ai Chinei să își apere drepturile.
Strategia menționează de câteva ori disponibilitatea americană de a se angaja într-un dialog cu Beijingul, dar în niciun caz nu se întrevede vreo schimbare imediată a politicilor față de cele din administrația Trump, cum s-a văzut în alte cazuri. Iar asta înseamnă, în primul rând, că cel puțin deocamdată continuă războiul comercial dintre Statele Unite și China, pe care Donald Trump l-a declanșat în 2018, când a început să dispună adoptarea de tarife care, în timp, au ajuns să vizeze mărfuri chinezești în valoare de sute de miliarde de dolari. China a răspuns cu propriile tarife, iar negocieri dintre părți și semnarea unui acord privind reducerea unora dintre tarife nu a dus la încheierea „ostilităților” economice. De altfel, un raport privind agenda comercială a Statelor Unite, publicat de echipa Biden pe 1 martie, reia, practic, majoritatea nemulțumirilor pe care le exprimase și Trump atunci când a justificat impunerea de tarife: furturi de tehnologie și de proprietate intelectuală, practici comerciale incorecte, subvenționarea unor industrii de guvernul chinez, ceea ce le oferă un avantaj competitiv etc.
Toate aceste practici ale Beijingului denotă o politică economică agresivă, menită să îi ofere Chinei avantaje cu orice preț și să îi consolideze statutul de super-putere economică chiar și în dauna altor state. Economia este, astfel, un instrument pus în slujba ambițiilor de putere globală ale Chinei. Acestea se văd, de altfel, și din expansiunea în afara granițelor – în special în Africa, unde China tinde să devină puterea externă dominantă prin împrumuturi acordate (nu neapărat în avantajul statelor africane), schimburi comerciale și investiții – și din ambițioasa Inițiativă Centura și Drumul, care se află în centrul politicilor lui Xi Jinping.
Forța economică este doar unul din instrumentele care trebuie să proiecteze puterea Chinei. Beijingul îi acordă o atenție deosebită și unui al doilea, tipic pentru majoritatea imperiilor cu ambiții expansioniste: armata.
O nouă armată pentru o nouă Chină
Anul acesta, flota militară chineză a ajuns cea mai mare din lume, după ce a reușit să își tripleze numărul de nave în ultimii douăzeci de ani. Iar șantierele navale nu și-au încetat activitatea: flota va continua să crească. Avantajul numeric nu este însă suficient: Statele Unite încă dețin superioritatea tehnologică și calitativă, în primul rând prin portavioane și submarinele nucleare, dar și prin aviația capabilă să susțină flota și arsenalul aflat la dispoziția acesteia din urmă.
Flota spune multe despre ambițiile Beijingului, dar și despre limitele sale. China știe că, pentru a fi o mare putere globală, trebuie să fie o putere navală – vechea poveste cu „cine controlează mările controlează lumea” – dar mai are până să ajungă acolo. Deocamdată, Beijingul nu poate să aspire decât la statutul de mare putere în apropierea apelor sale teritoriale, unde are câteva obiective strategice importante: Taiwanul, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Taiwanul se bucură de protecția Statelor Unite, care se manifestă și prin patrule periodice ale vaselor de război americane, și are în plus și forțe armate proprii respectabile. Orice tentativă chineză de a recaptura Taiwanul – pe care îl consideră doar o provincie rebelă care, într-o zi, trebuie să revină sub autoritatea Beijingului – depinde de securizarea mărilor din jurul insulei, ceea ce înseamnă că flota și aviația chineză trebuie să fie suficient de puternice pentru a-i ține la distanță pe americani și pentru a neutraliza apărarea taiwaneză, dar și pentru a putea transporta suficiente forțe terestre dincolo de Strâmtoarea Taiwanului.
În Marea Chinei de Est, există dispute privind delimitarea zonelor economice exclusive cu Japonia și Coreea de Sud – ambele aliate cu Statelor Unite, dar și cu flote semnificative și bine echipate.
Marea Chinei de Sud, un spațiu bogat în resurse minerale și tranzitat de o mare parte din traficul naval global, este una dintre cele mai complicate regiuni din apropierea Chinei și nu este deloc întâmplător faptul că a fost menționată în op-edul semnat de Blinken și Austin. China are dispute în regiune cu Filipinele, Vietnamul și Taiwanul (situația în regiune este, însă, mai complexă și implică și alți actori) și este angrenată de ani de zile într-un proces de consolidare a prezenței sale militare prin construcția de insule artificiale care devin baze, exerciții militare și dezvoltarea unui arsenal de rachete anti-navă care să fie capabil să țină la distanță flota americană. Statele Unite răspund prin patrule periodice în zonă, atât navale cât și aeriene, iar aceasta reprezintă o motivație în plus pentru China de a-și consolida marina militară.
Evident că eforturile Chinei de modernizare și echipare a forțelor sale armate nu se limitează doar la marină – există investiții semnificative și în forțele terestre și, mai ales, în cele aeriene, care au în dotare și câteva zeci de aparate de generația a 5-a Chengdu J-20. Numărul de aparate este net inferior celor câteva sute de avioane din aceeași generație pe care le au Statele Unite, iar în ceea ce privește performanțele lor, o comparație este dificilă, dat fiind că multe din specificațiile acestor aparate sunt secrete, dar probabil că aparatele americane, cel puțin F-22urile, sunt net superioare.
America nu pleacă nicăieri
Este foarte puțin probabil să se ajungă la un conflict armat între China și Statele Unite, cu toată cursa înarmărilor și demonstrațiile de forță făcute de o parte și de alta. Nimeni n-are de ce să își dorească o escaladare care s-ar putea dovedi devastatoare pentru toată lumea.
În ceea ce privește războiul comercial, ambele țări sunt interesate să îl depășească, din simplul motiv că sunt mult prea mulți bani la mijloc; e clar însă că relația trebuie reașezată pe baze ceva mai echitabile, iar cei care vor trebui să cedeze mai mult sunt chinezii. Până la urmă, este vorba de o problemă care nu se reduce doar la relațiile Chinei cu Statele Unite, ci la cele pe care aceasta le are cu Occidentul în general: de dragul beneficiilor economice s-au închis de prea multe ori ochii atunci când Beijingul a încălcat regulile jocului. Și, tot pentru câștiguri, s-au cam închis ochii și în ceea ce privește autoritarismul Beijingului. China este totuși o dictatură, capabilă de atrocități care ar putea fi definite chiar ca genocid împotriva propriei populații – iar drama prin care trec uighurii în această perioadă e doar cel mai recent exemplu, nicidecum singurul. Nu poți fi o voce credibilă în arena internațională dacă te prefaci că nu vezi un genocid.
Xinjiangul – alături de Hong Kong și Tibet – apar în Strategia de securitate a SUA și au fost menționate și de Blinken și Austin. Primii pași ai administrației Biden arată că nu se pune problema să se șteargă totul cu buretele de dragul unui „nou început”. Este greu de spus însă în ce direcție va evolua relația americano-chineză în următorii patru ani.
Deocamdată, a fost vorba doar de câteva semnale. Dacă europenilor Joe Biden le-a transmis că „America is back”, mesajul către China pare să fie că „America is not going anywhere”.
Citește și Prima convorbire Biden – Putin: un privet cât un „niet”
„Noua” Americă în vechiul Orient
