Serbia este, de ani de zile, cel mai apropiat aliat al Rusiei din Balcani. Moscova se folosește de această relație pentru a proiecta o imagine de putere și relevanță pe scena internațională. Belgradul, pe de altă parte, adoptă o postură pro-rusă pentru a arăta că există o alternativă la un Occident care i-a rănit orgoliul în timpul războiului din Kosovo, dar și din motive mai pragmatice, cum ar fi susținerea din partea Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU precum și dependența sa de gazele rusești. Interesele reale ale Serbiei rămân însă îndreptate către UE, iar războiul din Ucraina poate aduce o schimbare în relația, deși una lentă, în relația sa cu Rusia.
Cei patru piloni ai influenței ruse în Serbia
Balcanii de Vest (o regiune din care fac parte Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Albania și Bosnia și Herțegovina) se află pe o traiectorie europeană de douăzeci de ani. În plus, o parte din țările din această regiune au aderat deja la NATO. În același timp, Rusia, una din marile puteri ale lumii, încearcă să-și mențină influența în regiune, în ciuda distanței geografice, sau cel puțin să contracareze influența Occidentului. În Balcanii de Vest, Serbia este cel mai important aliat al Rusiei.
Având în vedere legăturile tradiționale dintre Belgrad și Moscova, precum și postura de neutralitate adoptată de Serbia, aceasta devine un teren propice pentru consolidarea și intensificarea influenței ruse și pentru opoziția față de Occident. Sferele de influență ale Kremlinului se pot vedea în special în sectoarele energiei, securității și apărării.
Influența politică a Rusiei se sprijină pe patru piloni principali. Primul este statutul Rusiei de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU. Acest lucru îi oferă protecție Serbiei, deoarece Rusia își poate exercita dreptul de veto împotriva oricăror rezoluții de natură să prejudicieze interesele Belgradului. În al doilea rând, există o conexiune istorică și culturală între Rusia și popoarele din sud-estul Europei, care au o puternică tradiție ortodoxă. Al treilea pilon constă în activele energetice de care Serbia este 100% dependentă. Cooperarea militară reprezintă al patrulea pilon prin care Rusia încearcă să-și mențină și să-și sporească influența, în ciuda unei cooperări din ce în ce mai puternice între țările din Balcanii de Vest și NATO.
În 1999, Rusia și China s-au opus, în Consiliul de Securitate, intervenției NATO în Kosovo. Cu toate acestea, asistența efectivă din partea Rusiei nu a mai venit, în ciuda așteptărilor mari din partea Belgradului la vremea respectivă vizavi de un sprijin activ oferit de Kremlin.
După înlăturarea președintelui Slobodan Milošević în urma revoluției din 2000 și odată cu instalarea unui guvern pro-occidental, Rusia și-a pierdut, temporar, aliatul în Balcanii de Vest. Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, când statutul Kosovo a fost adus în discuție, s-a creat contextul de care Rusia a profitat pentru a reveni în regiune.
Cea mai importantă armă din instrumentarul Rusiei: energia
La fel ca întreaga regiune a Balcanilor de Vest, Serbia are schimburi comerciale ample cu Uniunea Europeană, care se situează pe prima poziție în lista de parteneri comerciali ai Belgradului, cu 73% din valoarea totală a schimburilor comerciale, spre deosebire de coeficientul de doar 4,8% al Rusiei. Dacă nu luăm în considerare comerțul din domeniul energiei, rolul Rusiei în economia sârbă este unul mai puțin semnificativ, deoarece investițiile Rusiei în perioada 2010-2020 au reprezentat doar 4,5% din totalul investițiilor străine directe înregistrate în această țară. Cu toate acestea, situația este complet diferită în industria energetică.
Poziția dominantă a companiilor energetice din Rusia în sud-estul Europei nu este o simplă coincidență, ci rezultatul unei strategii pe termen lung. Guvernul rus lucrează îndeaproape cu aceste companii pentru a obține avantaje politice prin intermediul sectorului energetic. Iar acesta este cu siguranță și cazul Serbiei.
Un nou capitol în relația Serbia-Rusia a fost deschis odată cu semnarea de către Belgrad și Moscova a unui acord în domeniul energiei în ianuarie 2008, chiar înainte de proclamare unilaterală a independenței statului Kosovo. Premierul de la acea vreme, Vojislav Koštunica și președintele Boris Tadić au semnat acordul, transferând 51% din activele companiei de stat Naftna Industrija Srbije (NIS) către compania rusă Gazprom Neft la un preț mult sub valoarea pieței la momentul respectiv. Vânzarea NIS pentru 400 de milioane de euro, cu obligația de a investi 500 de milioane de euro, a presupus vânzarea dreptului de a explora și folosi rezervele naționale de petrol și gaze ale Serbiei cu valoare totală de șapte miliarde de euro. În schimb, Rusia a promis la nivel declarativ că va adăuga Serbia pe ruta gazoductului South Stream, un proiect anulat ani mai târziu deoarece nu se conforma standardelor UE.
La ora actuală, Serbia depinde de importurile de gaze din Rusia. Sub 13% din necesarul de consum este acoperit din propria producție, restul volumului necesar fiind importat exclusiv din Federația Rusă, conform datelor furnizate de Agenția Națională de Energie a Serbiei.
De asemenea, Serbia se află și pe ruta de transport a gazoductului Turkish Stream controlat de Rusia. Rețeaua de transport include și 403 kilometri pe teritoriul Serbiei, pe care o traversează de la Zaicear în est, la Horgoš în nord, la granița cu Ungaria. Gazoductul transportă gaze rusești prin Turcia și Bulgaria, iar conform datelor oficiale, are o capacitate de transport de 15,75 de miliarde de metri cubi pe an.
Turkish Stream este rezultatul unei vechi ambiții a Rusiei de a reduce volumul de gaz exportat prin Ucraina prin construirea de rute alternative, precum Turkish Stream sau Nord Stream 1 și 2.
O sursă apropiată reprezentanților cancelariilor occidentale la Belgrad susține că ar exista mai multe solicitări din partea UE și statelor membre ca Serbia să demareze procesul de diversificare a resurselor energetice, solicitări pe care Serbia nu le-a luat însă în seamă de frică să nu-și pericliteze relația cu Rusia. În cercurile diplomatice există și opinia că elita politică sârbă se teme de represaliile Rusiei și sunt chiar preocupări legate de siguranța înalților demnitari.
Amplificarea puterii Rusiei în Balcani prin intermediul cooperării militare
Guvernul a justificat semnarea acordului energetic strategic, invocând nevoia de a asigura stabilitatea energetică în regiune prin construirea proiectului South Stream, care ar fi adus beneficii economiei sârbe. Acest acord a avut și o dimensiune politică – un parteneriat strategic între Moscova și Belgrad menit să apere integritatea teritorială și suveranitatea Serbiei. Un an mai târziu, Adunarea Națională a votat o rezoluție privind protecția suveranității, integrității teritoriale și ordinii constituționale în Republica Serbia, prin care era proclamată neutralitatea militară ca politică oficială de stat. Prin această rezoluție, Moscova era asigurată că Serbia nu se va alătura vreodată Alianței Nord-Atlantice. O astfel de declarație a mai oferit și posibilitatea de dezvoltare de inițiative ruso-sârbe comune în domeniul apărării și securității, văzute ca modalitate de contrabalansare a cooperării dintre Serbia și NATO în baza Parteneriatului pentru Pace, un program din care Serbia face parte începând cu decembrie 2006.
Pe lângă toate acestea, semnarea Declarației privind Parteneriatul Strategic cu Rusia în mai 2013 a făcut ca Serbia să primească statut de observator în Organizația Tratatului de Securitate Selectivă (CSTO), căutând în același timp să dezvolte relații apropiate cu Uniunea Economică Eurasiatică. Consolidarea relațiilor sârbo-ruse după 2008 se poate observa și în numărul de întâlniri între oficiali ruși și omologii lor sârbi. O vizită extrem de controversată a fost cea din 2014, când Vladimir Putin a participat la o paradă militară la Belgrad în contextul în care relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia ajunseseră într-un punct critic în urma anexării ilegale a Crimeii de către Federația Rusă. În timpul crizei din Ucraina din 2014, Serbia a ales să rămână neutră, abținându-se să voteze în Adunarea Națională ONU. Actorii politici de la Belgrad au încercat să justifice decizia, susținând că a fost luată cu scopul protejării intereselor naționale ale Serbiei.
În ultimii ani, exercițiile militare desfășurate în comun de armata sârbă și forțele armate ale Federației Ruse s-au înmulțit, în concordanță cu acordul semnat în 2013. Primul astfel de exercițiu a fost „Srem 2014”, desfășurat la poligonul Nikinci, aflat în apropiere de Sremska Mitrovica. Un an mai târziu, exercițiul a fost reluat într-o nouă ediție. De data aceasta a fost redenumit „Frăția Slavă”, un nume care s-a păstrat și în anii următori. În 2015, unități speciale din cadrul armatei belaruse au luat parte la exerciții. De atunci, „Frăția slavă” este organizat prin rotație în Serbia, Rusia și Belarus.
Începând cu 2015, forțele aeriene ale Serbiei și Rusiei au luat parte la exerciții comune sub egida BRSAB (Frăția Forțelor Aeriene Sârbo-Ruse). Piloți și echipaje tehnice din cele două țări participă la antrenamente comune, precum simulări de luptă aeriană, misiuni de protecție aeriană și transport aerian.
Din 2017 până în prezent, forțele terestre ale Armatei Sârbe au desfășurat exerciții comune cu regimentele din cadrul Districtului Militar de Vest al Forțelor Armate ale Federației Ruse la un poligon aflat lângă Sankt Petersburg.
Din 2014, Serbia mai participă și la Biatlonul Tancurilor la Moscova, o competiție unde participanții iau parte la probe tactice și de tragere în condiții extreme. Serbia este singura țară din Europa, cu excepția Belarusului, a cărei armată participă în competiție.
Se pune întrebarea care este adevăratul scop al acestor exerciții militare și dacă există vreun beneficiu real pentru Serbia. Expertul militar Nikola Lunic, căpitan de marină militară ieșit la pensie, spune că Serbia nu obține niciun avantaj din aceste exerciții. Mai rău, exercițiile nu ar fi în interesul național al Serbiei. Motivul pentru care ele sunt organizate e strict politic, având ca scop cultivarea unei imagini mediatice și controlarea opiniei publice, care este oricum favorabilă Rusiei.
Exercițiile militare comune reprezintă în primul rând o modalitate prin care Rusia își poate amplifica influența geopolitică cu scopul de a-și promova propriile interese. Astfel, Rusia devine mai vizibilă, lăsând impresia că încă mai are aliați în Balcani, o regiune aflată în mare parte sub influența Occidentului.
Merită subliniat și faptul că Serbia desfășoară un număr mult mai mare de exerciții militare comune cu NATO. Scopul principal al acestor acțiuni este că sporească gradul de interoperabilitate dintre forțele armate sârbe și contingentele NATO și ONU, în măsura în care armată sârbă este implicată în mai multe misiuni de menținere a păcii în diferite colțuri ale lumii.
Armamentul de la ruși: mai degrabă o campanie de PR decât o creștere reală a capacităților militare ale Belgradului
În ultimii ani, Serbia și-a mărit substanțial bugetul de apărare, încercând să-și asigure o poziție dominantă în Balcani. Sumele alocate armatei au crescut la aproximativ 1,14 miliarde de dolari în 2020 și 2019, reprezentând o creștere de aproape 43% față de 2018.
În prezent, bugetul de apărare al Serbiei reprezintă 2,42% din PIB, punând Belgradul pe primul loc în Balcanii de Vest la capitolul alocări bugetare către sectorul apărării. Este practic imposibil să faci legătura între costurile și cheltuielile cu armamentul și achizițiile individuale propriu-zise, deoarece costurile nu sunt defalcate pe proiecte specifice.
Deși gradul de cooperare militară între Serbia și Rusia este unul semnificativ, informațiile privind donațiile de echipamente militare din partea Rusiei și Belarusului sunt considerate date confidențiale pe care statul se angajează să nu le facă publice.
Începând cu 2012, presa a început să scrie despre achiziția și donațiile de armament din Federația Rusă. Cu toate acestea, nici achizițiile, nici donațiile care au fost făcute publice nu sunt suficient de substanțiale încât să ducă la o creștere a capacităților militare ale Serbiei, mai ales raportat la standardele NATO.
În privința achizițiilor specifice, la începutul anului 2015 a fost încheiat un acord în valoare de 25 de milioane de dolari pentru elicoptere Mi-8, pentru ca în primele luni ale anului următor să fie semnat un nou contract pentru vehicule de recunoaștere și o nouă serie de elicoptere Mi-8. În decembrie 2016, armata sârbă a anunțat că intenționează să cumpere șase avioane de luptă Mikoyan MiG-29 uzate de la ruși, precum și 30 de tancuri T-72C și 30 de vehicule amfibii BRDM-2, în baza unui acord militar semnat de Vučić și Putin. Echipamentul militar a ajuns în cele din urmă să fie donat de Rusia, dar Serbia a trebuit să acopere unele costuri importante. Din cauza restricțiilor în vigoare în țările de tranzit, vehiculele au trebuit transportate pe cale aeriană, costul final ajungând astfel să depășească prețul de fabricație. În ceea ce privește avioanele de luptă, ele au trebuit să fie reparate și supuse unui proces de revizie, costul final ridicându-se la aproximativ 235 de milioane de dolari. Cooperarea militară dintre Serbia și Rusia este greu de înțeles tocmai din prisma secretizării informațiilor privind achizițiile și donațiile de echipamente din Rusia. Astfel, nu ne putem da seama de tipul de arme pe care Serbia le cumpără din Rusia decât din declarațiile oficialilor de stat.
Există câteva motive clare atât pentru care Serbia cumpără arme din Rusia, cât și de ce Rusia donează armament Serbiei. Din punctul de vedere al Rusiei, donațiile de armament trimit un mesaj Occidentului că Rusia rămâne activă într-o regiune în care mulți îi socoteau influența deja apusă. Motive mult mai complexe stau la baza deciziei Serbiei de a se înarma – deși nu există amenințarea vreunui război – și de a o face cu armament rusesc. Un fost ministru sârb al Apărării, care a dorit să nu îi fie publicat numele, spune că Serbia este vizată de sancțiuni neoficiale din partea SUA în ceea ce privește achizițiile de armament, deoarece americanii nu consideră că este necesar ca Serbia să se înarmeze. El susține că a discutat acest aspect cu guvernul SUA de mai multe ori în calitate de ministru, dar americanii nu au vrut să audă de vânzări de arme către Belgrad. Astfel, după cum explică Nikola Lunic, Serbia este nevoită să cumpere arme fie de la ruși, fie de la chinezi. Un alt motiv care justifică achiziția de arme din Rusia este faptul că echipamentele militare sârbe funcționează pe bază de tehnologie rusească. Astfel, nu este nevoie de pregătire suplimentară pentru folosirea acestor echipamente, care sunt totodată ușor de întreținut și reparat. De ce se înarmează Serbia atâta timp cât este înconjurată de țări NATO sau țări unde NATO are detașate forțe? Fostul ministru al Apărării spune că explicația e că există încă multă frustrare în Serbia vizavi de bombardamentele NATO din 1999. Și Nikola Lunic spune că, exact din acest motiv, Serbia își consolidează sistemul de apărare anti-aeriană.
Lipsa transparenței în achizițiile de armament din Rusia este necesară, altfel s-ar vedea costul exorbitant plătit de Serbia, mai spune Lunic.
Se va reorienta Serbia către Occident?
Odată cu începerea invaziei din Ucraina, Serbia a transmis primele semnale că ar dori să se distanțeze de Rusia, știind că interesele sale economice sunt mai strâns legate de Occident. Dependența energetică a Serbiei față de Rusia rămâne principalul as din mâneca Moscovei, iar Serbia este șantajată să nu ia nicio decizie care i-ar putea pune în pericol stabilitatea energetică. Deși Serbia nu a impus sancțiuni împotriva Rusiei, a condamnat totuși agresiunea rusă din Ucraina și a susținut integritatea teritorială a acesteia din urmă. De asemenea, Serbia a votat și câteva rezoluții ONU care condamnă agresiunea Rusiei, pronunțându-se totodată și pentru excluderea Rusiei din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului. Autoritățile de la Belgrad au anunțat și că vor demara procesul de diversificare a resurselor energetice, această inițiativă urmând să beneficieze de sprijinul SUA și al Germaniei.
Pentru a înțelege mai bine influența Moscovei este necesar să spunem că, la nivelul societății, nu există frustrări vizavi de politicile Rusiei în Serbia, pentru că între cele două țări nu au existat vreodată conflicte armate. Există însă frustrări față de politicile Occidentului, văzut cu ostilitate în Serbia încă de pe vremea Războaielor Iugoslave și, mai ales, de la războiul din Kosovo din 1999. Din cauza asta, Occidentul este portretizat cu regularitate de presa sârbă ca fiind în mod tradițional vinovat de toate nenorocirile și crizele din lume. Acest lucru a creat un context propice pentru ca Rusia să ia Serbia sub protecția ei și s-o convingă că este cel mai de încredere partener pe care îl poate avea. Propaganda din Serbia a contribuit foarte mult la promovarea relației cu Rusia, încât la ora actuală până și cei care văd limpede crimele comise de armata rusă încearcă să găsească vinovați în Occident astfel încât să nu învinovățească Rusia. Totuși, Serbia a avut mult mai mult de câștigat din partea Occidentului la nivel economic. Este motivul principal pentru care astăzi se orientează mai degrabă către Occident și nu către Rusia.
În ultimele luni, autoritățile sârbe au adoptat anumite măsuri concrete pentru a delimita interesele Serbiei de Rusia. Una din aceste măsuri a fost anularea vizitei la Belgrad a lui Serghei Lavrov. Potrivit unei surse apropiate guvernului sârb, autoritățile de la Belgrad împreună cu partenerii europeni au încercat să găsească cea mai bună soluție pentru a anula vizita lui Lavrov. A fost în cel mai bun interes al Serbiei ca vizita să fie anulată, iar aceeași sursă susține că vizita lui Lavrov a fost de fapt un șantaj din partea Rusiei. Scopul Moscovei era să arate lumii întregi că încă mai există țări în Europa unde Rusia are un cuvânt de spus. De asemenea, Rusia a mai încercat și să demonstreze că oficialii ruși sunt încă bineveniți în anumite țări europene. Autoritățile sârbe au știut că dacă Lavrov ar veni la Belgrad, acest lucru le-ar putea compromite relația cu Occidentul.
Ambasadorul rus în Serbia a declarat că vor exista consecințe nu doar economice, ci și sociale în cazul în care Serbia va impune sancțiuni împotriva Rusiei. Nu a explicat, însă, și ce formă vor lua aceste consecințe sociale, dar putem presupune că s-a referit la destabilizarea Serbiei prin proxy-urile Moscovei. A fost cea mai clară amenințare pe care Rusia a făcut-o la adresa Belgradului. În clipa de față, Serbia a ajuns într-o situație paradoxală, unde dorește să se distanțeze de Rusia, dar, din cauza propagandei Belgradului, opinia publică este extrem de favorabilă Kremlinului. Cu toate acestea, potrivit anumitor surse din presă, Kremlinul nu se așteaptă să primească sprijin din partea Belgradului, deoarece știe de ani de zile că Serbia este aliniată Occidentului la nivel informal. Totuși, Rusia are nevoie să-și alimenteze imaginea de putere globală cu influență în diferite zone de pe mapamond. Serbia face și ea parte din strategia Rusiei, dar nu există un obiectiv – sau un plan – clar în privința sa.
