Pandemia de coronavirus și o serie de alte crize – energetică, din strâmtoarea Taiwan, retragerea din Afghanistan etc. – au pus în plan secund Orientul Mijlociu în ultima perioadă, mai ales că în teren s-a înregistrat o relativă acalmie. Mai multe evenimente care au avut loc săptămâna aceasta arată însă că situația este departe de a fi clarificată și că oricând se poate deteriora. Statele Unite și-au înăsprit din nou tonul față de Iran și au avertizat că toate opțiunile sunt pe masă, în condițiile în care Teheranul continuă să îmbogățească uraniu peste limitele acceptate de acordul nuclear. Au fost probleme și în sfera de influență a Teheranului, în așa-numita semilună iraniană: în Irak milițiile pro-iraniene au pierdut alegerile parlamentare dar au anunțat că nu recunosc rezultatele alegerilor, iar în Liban Hezbollahul, un alt aliat important al Republicii Islamice, ar putea fi atras într-un nou conflict violent după incidente care le-au amintit unora de războiul civil. În sfârșit, pentru a ne aminti că ceea ce se întâmplă în Orient nu rămâne întotdeauna în Orient, în Europa au avut loc săptămâna aceasta două atacuri de inspirație islamistă.
Irakul: un pas înapoi pentru milițiile șiite
Irakienii au votat pentru a cincea oară de la răsturnarea lui Saddam Hussein, un nou Parlament. Alegerile au fost convocate ca răspuns la ampla mișcare de protest anti-sistem din 2019. Irakienii au ieșit în stradă atunci nemulțumiți de corupția generalizată a clasei politice, de colapsul infrastructurii, condițiile economice grele cu care se confruntă o parte importantă a populației, dar și sătui de influența milițiilor șiite aflate în orbita Iranului. Acestea au zeci de mii de luptători, au reușit să își infiltreze oamenii în structurile administrative ale țării încă de la mijlocul anilor 2000 și la momentul protestelor, principala forță politică din Parlament era Fatah, o alianță în care erau reunite aripile politice ale principalelor miliții – Organizația Badr, Asa’ib Ahl al-Haq, Kata’ib Hezbollah și Kata’ib al Imam Ali. Primele trei au fost implicate în războiul civil irakian din anii 2000, Asa’ib Ahl al-Haq și Kata’ib Hezbollah au participat și la insurecția împotriva americanilor și războiul civil din Siria, iar toate patru luptat în campania împotriva Statului Islamic și au contribuit la înfrângerea jihadiștilor. De-a lungul timpului s-au poziționat, așadar, ca apărătoare ale șiiților și chiar ale irakienilor în general. 2019 a arătat, însă, ceea ce mulți irakieni știau demult – milițiile șiite erau în primul rând interesate să își apere propria putere și privilegiile, dar și să atingă obiectivele fixate de Iran. Se estimează că mai mult de 600 dintre protestatari au fost uciși de miliții, care au deschis focul împotriva lor. Pe de altă parte, din ordinul lui Qassem Soleimani, comandantul temutei Forțe Quds a Gărzilor Revoluționare Iraniene, milițiile șiite au început să lanseze tiruri de rachete asupra bazelor americane din Irak și au organizat și o manifestație la care a fost luată cu asalt ambasada SUA la Baghdad. Rezultatul a fost că pe 3 ianuarie, 2020, comandantul Kata’ib Hezbollah, Abu Mahdi al-Muhandis, care era și comandant-adjunct al organizației-umbrelă care îngloba milițiile, al-Hashd al-Shaabi, a fost ucis împreună cu Soleimani în urma unei lovituri aeriene a americanilor pe aeroportul din Baghdad.
Lentoarea cu care guvernul de la Baghdad a organizat anticipatele, precum și un șir de răpiri și asasinate, atribuite tot milițiilor, prin care s-a încercat ca independenții și reformiștii să fie descurajați să participe în alegeri, au descurajat electoratul, astfel încât mulți irakieni au boicotat scrutinul, acestea fiind alegerile parlamentare cu cea mai scăzută prezență la vot din istoria țării. Cei care s-au dus la vot au taxat sever alianța Fatah, care a pierdut două treimi din mandatele pe care le câștigase în 2018. Deloc surprinzător, cei din Fatah au respins rezultatul. Rămâne de văzut cât de departe sunt dispuși să meargă, în condițiile în care cele mai multe mandate au fost obținute tot de o formațiune șiită, blocul clericului populist Muqtada al-Sadr.
Al-Sadr se bazează în primul rând pe sprijinul șiiților săraci, mulți dintre ei concentrați în uriașa suburbie Medinat-al-Sadr din Baghdad, care este numită după tatăl său, un prestigios cleric ucis din ordinul lui Saddam Hussein. În ultimii ani, Sadr a îmbrățișat un discurs anti-corupție și s-a implicat selectiv în marile mișcări de protest. În anii 2000 Muqtada al-Sadr a avut și o miliție, Armata Mahdi, care s-a luptat cu forțele americane, a fost implicată în războiul civil și a intrat în conflict cu guvernul de la Baghdad. Sadr a fost înfrânt la vremea respectivă și a plecat într-un exil de câțiva ani pentru studii în Iran. Popularitatea sa a rămas intactă și a crescut de-a lungul anilor, astfel încât o mișcare în forță a milițiilor – sau a Iranului – împotriva sa ar fi extrem de riscantă, cu atât mai mult cu cât este foarte puțin probabil ca o astfel de mișcare să fie sprijinită de marele ayatollah Ali al-Sistani, cel mai influent lider religios al șiiților irakieni.
Un alt factor care poate să descurajeze o mișcare în forță a milițiilor în acest moment îl reprezintă prezența forțelor americane în Irak, dar cea mai mare parte ar urma să se retragă până la sfârșitul anului.
Chiar și în cazul în care milițiile nu vor acționa în niciun fel acum, problemele Irakului rămân – cele economice, cele legate de infrastructură, lipsa de încredere a populației în clasa politică, reconstrucția orașelor distruse în războiul cu Statul Islamic, refacerea încrederii între principalele comunități ale țării, sunniți, șiiți și kurzi. Elementele radicale nu au dispărut, ci s-au ascuns după înfrângerea suferită de jihadiști.
Stabilitatea Irakului rămâne extrem de fragilă, iar mai devreme sau mai târziu, un guvern puternic va trebui să dezarmeze milițiile, problema tabu de care nu s-a atins nimeni până acum din cauza forței acestora și a asocierii apropiate cu Iranul.
Libanul și scenele care au amintit de războiul civil
Libanezii și-au amintit pe 14 octombrie de războiul civil care a devastat țara în anii '70 și '80. Cel puțin 6 șiiți au fost uciși atunci când persoane neidentificate au deschis focul împotriva unor manifestanți, mobilizați de Hezbollah și partidul aliat al acestuia, Amal, pentru a cere demiterea judecătorului care anchetează uriașa explozie care a avut loc, în 2020, în portul Beirut. Peste 200 de persoane și-au pierdut viața atunci când aproape 3000 de tone de nitrat de amoniu, depozitate de ani de zile în port în condiții improprii, au sărit în aer. Explozia, resimțită până în Cipru, la 260 de kilometri distanță, a fost devastatoare. Peste 200 de persoane și-au pierdut viața, mai mult de 7000 au fost rănite, iar pagubele – inclusiv cartiere întregi distruse – au fost de ordinul miliardelor de dolari.
O tragedie ca explozia din portul Beirut nu poate fi expediată prin găsirea unui țap ispășitor, eventual cineva care să fi și murit atunci și să nu mai poată vorbi. Dezastrul a fost rezultatul direct al deceniilor de corupție sistemică și al neglijenței și incompetenței care urcă până la cele mai înalte niveluri ale statului libanez. Judecătorul însărcinat cu ancheta, Tarek Bitar, a invitat la audieri foști și actuali oficiali și politicieni de rang înalt și chiar a emis mandate de arestare pe numele a doi deputați, unul din partidul Amal, aliat cu Hezbollahul, un altul apropiat de fostul prim-ministru Saad Hariri, care este cel mai important lider politic sunnit din Liban. Clasa politică nu a reacționat prea bine la ancheta lui Bitar, iar cea mai virulentă reacție a venit din partea Hezbollahului. Însuși liderul mișcării, Hassan Nasrallah, a cerut, într-un discurs televizat, îndepărtarea lui Bitar, afirmând că acesta ar fi părtinitor iar ancheta sa ar fi politizată. Membrii Hezbollahului nu au fost până acum vizați direct de anchetă, însă gruparea este prea bine și de prea mult timp înșurubată în sistemul libanez de putere ca să nu se simtă vizată.
Bitar e, pe de altă parte, destul de popular printre libanezi, care au o neîncredere profundă în clasa politică, responsabilă de colapsul în care a ajuns țara. De doi ani Libanul se confruntă cu una dintre cele mai severe crize economice înregistrate în istorie care a dus la o deteriorare puternică a calității vieții – lira s-a prăbușit, o bună parte din populație nu are venituri suficiente pentru a-și asigura cele necesare și depinde de ajutoare trimise de rudele din străinătate, se înregistrează penurii la numeroase produse și, mai ales, la combustibil, pene prelungite de curent etc. În plus, infrastructura, neglijată și ea ani de zile, începe să cedeze. Criza economică a fost agravată de presiunea refugiaților sirieni aflați în Liban, de prăbușirea turismului din cauza pandemiei și, mai ales, de o criză politică prelungită.
Pe acest fundal extrem de tensionat s-au înregistrat ciocnirile din 14 octombrie în apropierea graniței dintre zona șiită și cartiere creștine ale Beirutului și nu departe de locul unde, în 1975, au avut loc violențele care au dus la declanșarea războiului civil. De altfel, Hezbollahul a acuzat Forțele libaneze, o formațiune creștină care a avut o puternică miliție în timpul războiului civil, că s-ar afla în spatele atacurilor asupra manifestanților. Forțele libaneze au negat orice implicare în incidente. Aproape imediat, țări ca Franța, Iranul și Arabia Saudită, care exercită o influență mai mică sau mai mare în Liban, au îndemnat la calm, iar Hezbollahul a respins posibilitatea declanșării unui nou război civil. Trebuie notat că tensiunile politice și chiar interconfesionale au persistat în Liban după încheierea războiului civil. Au fost întreținute de un șir de asasinate și atentate cu bombă, de amestecul unor puteri străine care au căutat să își exercite influența în zonă – mai întâi Siria, ca putere de ocupație, apoi Arabia Saudită prin Saad Hariri, Iranul prin Hezbollah. Mai recent, acestea au fost alimentate și de războiul civil sirian în care Hezbollahul s-a implicat direct, pentru a-l sprijini pe Bashar al-Assad, ceea ce a dus la atentate comise de jihadiști, dar a generat nemulțumiri și în rândul libanezilor care au simpatizat forțele rebele.
Având în vedere toate tensiunile politice și sociale, dar și istoricul sângeros al țării, temerile privind o posibilă reizbucnire a războiului civil nu mai par chiar așa de neîntemeiate, oricât de mică ar fi probabilitatea unui conflict.
Atacurile care amintesc că Europa încă este expusă la extremismul musulman
Deputatul britanic David Amess a fost înjunghiat mortal pe 15 octombrie în cursul unei întâlniri cu alegătorii. Poliția a anunțat că tratează asasinatul drept un incident terorist și că ucigașul este un britanic de origine somaleză – elemente care sugerează posibilitatea unui atac islamist. Tot drept terorist a fost clasificat și atacul cu arc și săgeți care a avut loc pe 13 octombrie în orașul norvegian Kongsberg, iar poliția a spus inițial că bărbatul care l-a comis, un danez convertit la islam, era în vizorul său pentru radicalizare. Ulterior autoritățile au anunțat că bărbatul ar avea probleme psihice.
Indiferent care vor fi rezultatele anchetelor, suspiciunile inițiale arată că teama de terorismul islamic încă persistă în Europa – e primul lucru care vine în minte atunci când se aude că undeva a avut loc o explozie sau un atac armat. Temerile nu sunt nefondate. Atacurile din Norvegia și Marea Britanie au avut loc în aceeași săptămână în care Franța marchează un an de la decapitarea profesorului Samuel Paty de către un islamist cecen. La începutul lui noiembrie, Austria va comemora victimele atacului comis la Viena de un simpatizant al Statului Islamic. Restricțiile impuse pentru combaterea pandemiei și înfrângerile suferite de jihadiști în ultimii ani în țări ca Siria, Irakul și Libia, dublate și de unele măsuri luate de autorități din numeroase țări pentru combaterea radicalismului, au dus la o scădere a atacurilor, însă acest lucru nu înseamnă că nu mai există jihadiști în Europa, că ideile extremiștilor au încetat să circule sau că nu vor mai avea loc atacuri teroriste. Capturarea Afghanistanului de către fundamentaliștii talibani – percepută în mediile islamiste drept o victorie împotriva Statelor Unite și NATO – și evoluțiile din Sahel, unde Franța intenționează să își reducă prezența, sunt de natură să îi încurajeze pe jihadiști și să le aducă noi adepți în Europa. Eventuale conflicte în Irak sau Liban ar sluji, și ele, din plin cauza, așa cum au făcut-o războaiele din Irak și Siria.
