Un misterios complot într-una din cele mai stabile țări din Orientul Mijlociu, Iordania, a creat valuri la începutul lunii aprilie. Nu se știe exact cine erau complotiștii – până acum s-au publicat doar câteva nume –, ce anume intenționau și cine îi susținea. S-a vorbit însă despre un fost prinț moștenitor, triburile de beduini, Arabia Saudită și Israel.
Varianta oficială: un complot înăbușit în fașă
Pe 3 aprilie, autoritățile iordaniene au anunțat că au înăbușit în fașă un complot care amenința securitatea țării. Printre cei implicați se numărau fratele regelui, prințul Hamzah bin Hussein, care ar fi fost plasat în arest la domiciliu (autoritățile neagă arestul), un alt membru al familiei regale a Hașemiților, Hassan bin Zaid, precum și un fost șef al Curții regale iordaniene, Bassem Awadallah. Ultimii doi au fost arestați împreună cu alți presupuși complotiști. Autoritățile iordaniene au vorbit, totodată, și despre implicarea unor forțe externe, fără să numească vreun stat.
Hamzah bin Hussein ar fi putut să fie, într-o zi, rege al Iordaniei. A fost fiul favorit al lui Hussein, suveranul care a definit Iordania în epoca modernă și unul dintre personajele-cheie ale Orientului Mijlociu în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Hussein și-a dorit ca, la un moment dat, Hamzah să devină rege al Iordaniei și i-a cerut celui fratelui său mai mic, Hassan, pe care îl desemnase succesor, să îl aleagă ca prinț moștenitor. Hassan ar fi refuzat, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care, cu doar două săptămâni înainte de a muri, Hussein l-a numit succesor pe fiul său mai mare, Abdullah; Hamzah avea la vremea respectivă doar 18 ani și era considerat prea tânăr pentru a fi rege, chiar dacă tatăl său fusese și mai tânăr la încoronare. Abdullah al II-lea a respectat dorința tatălui său și l-a desemnat pe Hamzah prinț moștenitor, însă a revenit asupra deciziei cinci ani mai târziu, în 2004, pentru ca în 2009 să îl numească în acea poziție pe propriul său fiu. Cei doi frați au mame diferite (Hamzah e fiul ultimei soții a lui Hussein, Noor, în timp ce mama lui Abdullah a fost a doua soție a fostului suveran) și între ei există o diferență semnificativă de vârstă, așa că nu au fost niciodată foarte apropiați; mai mult ca sigur că decizia lui Abdullah nu le-a îmbunătățit relația. De altfel, de-a lungul timpului, Hamzah a făcut unele comentarii publice negative cu privire la situația din regat, care însă i-au fost tolerate, în condițiile în care nu l-a menționat pe rege, iar Iordania este, oricum, una dintre cele mai liberale țări arabe. Acum, însă, potrivit puținelor informații care au apărut, Hamzah ar fi stat de vorbă cu unii lideri tribali, nemulțumiți în primul rând de deteriorarea situației economice, accentuată de cheltuielile generate de valurile de refugiați pe care țara i-a primit în urma războaielor din Irak și Siria și, mai recent, de efectele pandemiei de coronavirus. Triburile de beduini reprezintă baza puterii suveranilor hașemiți și i-au ajutat să mențină controlul Iordaniei mai ales atunci când au avut probleme cu importanta comunitate palestiniană a țării.
Hamzah a reacționat inițial printr-o înregistrare transmisă către BBC în care a negat faptul că ar fi fost implicat în vreun complot și a spus că i se reproșează doar că a asistat la niște discuții în care au fost exprimate și critici la adresa situației din Iordania. Prințul a denunțat însă „corupția și incompetența” care au marcat administrația „în ultimii 15 – 20 de ani” – adică de-a lungul celei mai mari părți din domnia fratele său, care a devenit rege în 1999. După doar două zile, a apărut o altă declarație a prințului Hamzah, de data aceasta sub forma unei scrisori publicate chiar de Curtea regală, în care acesta și-a declarat loialitatea față de suveran. Cel care a jucat rolul de mediator între frați a fost unchiul lor, Hassan, fostul prinț moștenitor al țării.
Iordania – polul de stabilitate dintre Levant, Golf și Mesopotamia
Având în vedere turbulențele și excesele obișnuite în Orientul Mijlociu, un complot soldat cu mai puțin de 20 de arestări, în care nu s-a tras nici măcar un foc de armă, iar presupusul lider al complotiștilor doar a fost reținut la domiciliu și și-a cerut scuze aproape imediat, n-ar trebui să impresioneze prea multă lume. Cu toate acestea, incidentele din Iordania au atras atenția în afara țării și au început să curgă, imediat, reacții de susținere pentru regele Abdullah al II-lea, în primul rând din partea țărilor arabe și a Statelor Unite.
Interesul pentru Iordania este justificat. Deși este o țară relativ mică și lipsită de resurse, este din multe puncte de vedere polul de stabilitate al regiunii. Ocupă o poziție strategică, între Levant, Golf, Marea Roșie și Mesopotamia. A fost – și a rămas – un aliat loial al Occidentului, mai întâi al Marii Britanii, apoi al Statelor Unite, încă de când bunicul actualului suveran, Abdullah I, a preluat, în urmă cu un secol, conducerea a ceea ce se numea la vremea respectivă „Emiratul Transiordaniei”. Este statul arab care are, probabil, cea mai bună relație cu Israelul, cu care a semnat un tratat de pace din 1994, dar și o influență importantă asupra palestinienilor, în condițiile în care Hașemiții sunt custozi ai moscheii Al Aqsa din Ierusalim, al treilea cel mai sfânt loc al Islamului. În ultimii douăzeci de ani, într-o regiune marcată de o explozie a jihadismului și de războaiele civile care au urmat Primăverii Arabe, Iordania a reușit să rămână o țară sigură, chiar dacă, ocazional, s-a confruntat cu atacuri teroriste, iar liderul Al Qaida din Irak, organizația din care provine Statul Islamic, a fost un cetățean iordanian, Abu Musab al-Zarqawi. Iordania s-a implicat în războiul împotriva Statului Islamic, iar unul dintre cele mai brutale episoade ale acelui conflict a avut loc atunci când un pilot iordanian capturat de jihadiști a fost ars de viu de aceștia.
Hașemiți și Saudiți: vechea rivalitate dintre două clanuri arabe
Primii care și-au exprimat solidaritatea cu regele Abdullah al II-lea au fost saudiții. Au făcut-o mai întâi chiar pe 3 aprilie, apoi, o zi mai târziu, prințul moștenitor Muhammad bin Salman l-a sunat pe suveran pentru a-l asigura de sprijinul său, în timp ce ministrul de externe, Faisal bin Farhan, a reiterat această poziție public, într-un interviu acordat France 24; în sfârșit, același Faisal bin Farhan s-a deplasat la Amman pe 5 aprilie, pentru a transmite și personal acest mesaj către partea iordaniană.
Insistența saudiților ar putea fi legată de faptul că, atunci când autoritățile iordaniene au vorbit despre forțe străine implicate în complot, bănuielile s-au îndreptat în primul rând către ei, mai ales că atât Hassan bin Zaid cât și Bassem Awadallah au legături cu Arabia Saudită, iar ultimul ar fi lucrat, în calitate de consultant, și cu Muhammad bin Salman.
Teoretic, saudiții sunt interesați de stabilitatea Iordaniei, iar alianța dintre cele două țări este una naturală – ambele sunt monarhii sunnite, aliate apropiate ale Occidentului, ostile jihadiștilor, cu vechi legături datorate triburilor de beduini, pentru care granițele de pe hârtie nu au contat niciodată prea mult. Situația este, însă, ceva mai complexă.
Între cele două familii, Hașemiți și Saudiți, există o veche rivalitate. Hașemiții sunt descendenți ai lui Muhammad (de aceea poartă, cu toții, titlul de „șarif”) și au fost timp, de secole, custozi ai orașelor sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, din regiunea Hejaz a Peninsulei Arabice. După Primul Război Mondial, Saudiții – care fiind fundamentaliști musulmani, nu puneau mare preț pe descendența din Profet – au capturat Hejazul de la Hașemiți. Britanicii nu au intervenit în sprijinul Hașemiților, chiar dacă aceștia le fuseseră aliați în timpul războiului, când conduseseră revolta arabă împotriva Imperiului Otoman, dar le-au dat Transiordania și Irakul ca premii de consolare atât pentru Hejaz cât și pentru Siria, pe care o primiseră francezii chiar dacă arabii îl proclamaseră rege pe Hașemitul Faisal. Acesta din urmă a devenit rege al Irakului, condus de urmașii săi până la revoluția din 1958, când cei mai mulți au fost uciși.
Relațiile dintre Hașemiți și Saudiți au mai fost marcate de asperități și după războiul de acum un secol. O altă perioadă tensionată a fost la începutul anilor '90, când regele Hussein al Iordaniei a păstrat relația bună pe care o avea cu Saddam Hussein după invazia Kuwaitului de către Irak și a refuzat să se alăture Coaliției internaționale mobilizate împotriva Baghdadului. Saudiții au luat personal această poziționare a monarhului iordanian, în condițiile în care, pentru ei, Saddam reprezenta o amenințare existențială.
În sfârșit, și actualul conducător de facto al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman, are motive să fie nemulțumit de Abdullah al II-lea. Iordania a cam ezitat să se implice atât în intervenția saudită în Yemen cât și în blocada pe care Riadul a impus-o Qatarului. Totodată, Ammanul s-a opus planului de pace pentru Orientul Mijlociu al președintelui Donald Trump, iar Muhammad bin Salman este artizanul unei politici discrete de apropiere de Israel, neasumate oficial de Riad, dar evidentă în condițiile în care aliați apropiați ai Riadului, care nu iau decizii atât de importante fără să se consulte cu acesta, au decis să recunoască statul evreu. Acea politică implică și concesii în ceea ce-i privește pe palestinieni, pe care Abdullah al II-lea nu își permite să le facă, date fiind relațiile complexe cu Cisiordania, ponderea palestinienilor în Iordania, dar și faptul că Hașemiții sunt custozi ai Al Aqsa. Muhammad bin Salman a arătat de nenumărate ori în ultimii ani că este dispus să meargă departe pentru a-și atinge obiectivele sau a pune la punct pe cineva care nu i-a făcut pe plac: l-a arestat pe premierul libanez, Rafiq Hariri, pentru că acesta nu a purtat război cu Hezbollahul, a pus umărul la răsturnarea președintelui islamist al Egiptului, Muhammad Mursi, iar oamenii săi l-au omorât pe jurnalistul de opoziție, Jamal Khashoggi, și exemplele pot continua. Nu ar fi de neimaginat ca impulsivul Bin Salman să se gândească și la înlocuirea lui Abdullah al II-lea cu un rege mai prietenos.
Israelul, suspectul de serviciu în Orientul Mijlociu
Nu doar Arabia Saudită a fost bănuită că ar fi fost țara la care s-au referit autoritățile iordaniene atunci când au vorbit de complot. Cea de-a doua a fost Israelul, pe care strada arabă oricum îl suspectează, prin tradiție, de toate relele din regiune. Această ipoteză a fost alimentată chiar de autoritățile iordaniene, care au spus că o persoană care are legături cu un serviciu secret a pus la dispoziție un avion ca familia prințului Hamzah să părăsească țara. Persoana respectivă e un om de afaceri israelian, prieten cu prințul, iar serviciul secret ar fi, bineînțeles, Mossadul. O astfel de sugestie e tot ceea ce trebuie pentru a da naștere la certitudini în lumea arabă. În fond, chiar dacă relația dintre Iordania și Israel este una bună, cele două țări au pornit ca inamice, iar tensiunile bilaterale încă apar cu regularitate. Cel mai recent incident a avut loc doar cu câteva săptămâni înaintea complotului – prințul moștenitor al Iordaniei, Hussein, și-a anulat în ultimul moment o vizită la Ierusalim, acuzând Israelul că nu a permis accesul bodyguarzilor săi, iar după aceea Ammanul a tergiversat o aprobare de survol pentru avionul lui Benjamin Netanyahu până când acesta a fost forțat să renunțe la o vizită în Emiratele Arabe Unite.
Legătura cu Israelul este însă forțată. Niciun conducător arab nu ar avea legitimitate – sau prea multe zile – dacă ar fi adus la putere cu ajutorul Mossadului. Abdullah I al Iordaniei a fost asasinat în 1951 doar pentru că a fost suspectat că ar fi vrut să facă pace cu Israelul. Evenimentul l-a marcat profund pe viitorul rege Hussein, care a fost și el rănit în atac, așa că e imposibil ca fiul lui Hussein, Hamzah, să nu știe la ce fel de riscuri s-ar expune. În plus, e foarte puțin probabil ca Israelul să caute să îi creeze probleme celui mai stabil dintre vecinii săi, oricât de nemulțumit ar fi fost Netanyahu că a ratat lovitura de imagine și potențialele voturi pe care i le-ar fi adus o deplasare în Emirate.
Până când autoritățile iordaniene nu vor spune mai multe, e greu de ghicit ce s-a întâmplat cu adevărat, dacă a existat vreun complot sau măcar o discuție ca Hamzah bin Hussein să devină rege, sau dacă vreo țară străină – Arabia Saudită, Israel ori alta – a fost implicată. Până la urmă, nu este exclus nici ca regele să fi decis că nu mai tolerează niciun fel de critici și este momentul să dea un exemplu, pornind chiar de la familia sa. În fond, oricât de liberală ar fi, Iordania nu este – și nu a fost vreodată – o democrație liberală.
