De la Lenin încoace, o mulțime de lideri comuniști au încercat să practice și să promoveze șahul. În perioada interbelică, Stalin s-a numărat printre ei, dar moda nu a fost apanajul sovieticilor; după război, János Kádár, Iosip Broz Tito și Fidel Castro au susținut puternic dezvoltarea șahului în Ungaria, Iugoslavia și respectiv Cuba. Din România, sunt cunoscute imaginile cu Nicolae Ceaușescu jucând șah cu câte un potentat din cercul lui de apropiați. Pasiunea însă nu ține loc de competență. De cele mai multe ori, acești lideri erau jucători patetici, care nu erau în stare să facă față unui turneu de șahiști de forță medie sau chiar de amatori; cu excepția, poate, a unuia organizat numai între ei, eveniment care însă n-a avut loc niciodată, cu toată prietenia socialistă dintre popoare. Ceea ce însă nu i-a împiedicat pe aceiași lideri comuniști ca în timpul Războiului Rece să facă din șah un puternic instrument de propagandă. Iar la acest capitol, sovieticii au fost într-adevăr campioni.
De unde provine fascinația „de stânga” pentru șah?
Aici e poate cazul să remarc o constantă a liderilor comuniști din toate timpurile: raportarea permanentă la „burghezi”, studierea lor continuă în vederea „tâlhăririi” intelectuale a acestora. Pe lângă naționalizările și confiscările brute, de-a lungul carierei lor liderii comuniști au comis o infracțiune de o magnitudine și mai mare: copierea și furtul intelectual din Occident, acolo unde ideile circulau liber. Nu au făcut excepție de la regulă nici liderii revoluționari ruși pe care începutul de secol 20 i-a găsit prin cafenelele și uneori și reședințele private occidentale. Aici șahul devenise un joc popular al domnilor în frac și cu joben, „burghezii” spionați de revoluționari. De aici și până la a-și propune să-și aproprieze șahul, sub lozinca smulgerii lui din mâinile burgheziei spre folosul poporului, nu a fost cale lungă; unde mai pui și că, în secret, revoluționarii savurau de fapt postura „burgheză” în care se vedeau atunci când se așezau la tabla de șah.
În paginile Revistei Române de Șah din anii ‘47 - ‘48 sunt câteva editoriale care ilustrează acest proces. „Șahul trebuie să devină un sport popular”, se poate citi în revista indicată, „șahul trebuie să nu mai fie sportul câtorva asupritori îmbogățiți pe spinarea poporului”, ci trebuie să ajungă „un sport de mase”, un bun al întregului popor. Ideea nu era nouă, într-o formă sau alta ea a fost vehiculată și în perioada interbelică; însă doar abia acum ea a căpătat o coloratură politică, o combustie ideologică, o notă răzbunătoare. Nu s-a mers până la a le interzice șahul burghezilor, așa cum odinioară li se interzicea evreilor să meargă la teatru sau la cinema, dar direcția era aceeași.
A couple of tourists looks at a chess set, which organizers claim to be a gift from chess-player star Anatoly Karpov, during their tour among the goods that belonged to former communist dictator Nicolae Ceausescu, in the former dictator's residence transformed into an exhibition, in Bucharest Wednesday 04 August 1999. Credit: EPA-PHOTO/EPA/Robert Ghement
În această privință, România anilor ‘47 - ‘48 nu făcea însă decât să copieze modelul sovietic lansat cu douăzeci de ani mai devreme, unde transformarea populară a șahului avusese loc în premieră. În perioada interbelică, Kremlinul a dezvoltat o adevărată obsesie pentru transferul între clase al acestui sport, de la clasa burgheză la cea muncitorească. Începuturile au fost dificile; Rusia sovietică nu i-a putut reține pe toți șahiștii de top ai Rusiei țariste. Astfel, jucători precum Akiba Rubinstein, Ossip Bernstein, Aaron Nimzovici sau Evgheni Znosko-Borovsky nu au rămas în URSS, devenind fie cetățeni ai unor state nou înființate după prăbușirea Imperiului Țarist, fie emigranți. Tot atunci și-a părăsit țara și viitorul campion mondial Alexandr Alehin, care a apucat să joace la Moscova primul campionat de șah sovietic, în 1920, dar care apoi a scăpat la limită de execuție sub acuzația de colaboraționism cu forțele albe contrarevoluționare.
După această hemoragie de jucători, Moscova a trecut rapid la un program de popularizare a șahului. Au fost înființate cercuri de șah pe lângă asociațiile sportive ale întreprinderilor. Palatele Pionierilor aveau obligatoriu cluburi de șah. S-au organizat campionate locale, unionale și republicane. Șahiștii buni erau scoși din producție, dar primeau salariul în continuare, precum și alte avantaje. Legenda spune că viitorul campion mondial Mihail Botvinnik ar fi fost primul „om obișnuit” căruia i s-a dat voie să aibă o mașină personală; cheile de la ea i-au fost înmânate de însuși Grigori Ordjonikidze, influentul ministru gruzin din cercul intim al lui Stalin.
Faptul că jucai bine șah nu era, bineînțeles, o garanție de securitate personală în societatea stalinistă, zdruncinată periodic de epurări politice arbitrare. Un caz recent documentat este cel al lui Piotr Izmailov, campion pe anul 1928 al Federației Ruse, despre care anul acesta a apărut un volum biografic, însoțit de mai multe partide comentate de marele maestru român Mihail Marin. În 1936, în timpul Marii Terori, Izmailov a fost arestat pe baza unor acuzații false și executat la scurt timp. Însuși președintele Federației Sovietice de Șah, ministrul justiției Nikolai Krîlenko, a fost executat în 1938, în aceeași perioadă a epurărilor staliniste. Ucraineanul Feodor Bohatirciuk, șahist care ulterior a emigrat în Canada, a povestit că era și el s-o încurce. Într-un puternic turneu internațional organizat la Moscova, el l-a bătut pe favoritul sovietic Botvinnik și a pierdut la jucători occidentali, fapt care a trezit suspiciunea NKVD-ului. De asemenea, mulți șahiști puternici ajung în acest fatidic deceniu patru sovietic în Gulag, din care unii nu s-au mai întors niciodată. În compensare, avântul nazismului și al altor mișcări extremiste de dreapta din centrul și estul Europei îi aduce în 1935 la Moscova pe câțiva imigranți evrei faimoși, printre care pe fostul campion mondial la șah Emanuel Lasker, dar și pe Salo Flohr și Andor Lilienthal. Aceștia au primit – e adevărat, unii pentru scurt timp, până s-au lămurit în ce lume au ajuns – case, slujbe și onoruri și au fost prezentați peste tot drept personalități care au înțeles presupusele binefaceri ale comunismului.
Șahul de stat
În acea perioadă, URSS nu participa la olimpiade, inclusiv la cele de șah; și nici olimpiadele de șah nu aveau prestigiul de azi. În domeniul șahului, scopul principal al sovieticilor era aducerea în țară a mult-râvnitului trofeu de campion mondial deținut din 1927 de rusul renegat Alexandr Alehin. Ținta nu a fost atinsă în perioada interbelică, dar după război, Federația Internațională de Șah (FIDE) s-a reorganizat, iar sovieticii au dobândit mai multă influență în cadrul ei. În același timp, jucătorul lor principal, Mihail Botvinnik, s-a maturizat profesional îndeajuns de mult încât să cucerească într-un mod incontestabil titlul suprem în șah, în anul 1948. Iar odată cu noile teritorii dobândite după război, sovieticii au preluat și mulți jucători captivi, cum ar fi estonianul Paul Keres, despre care se spune că a fost cel mai bun șahist din istorie care n-a devenit campion mondial. Începea epoca de aur a hegemoniei sovietice în șah. Visul revoluționar se împlinea; șahul devenea un bun al întregului popor, cu amendamentul însă că totuși nu toți se înfruptau din roadele lui. Doar șahiștii sovietici de vârf aveau venituri peste medie, ieșiri în Occident și faimă în presă. De la început, de când Lenin a vorbit de casta aparte a revoluționarilor de profesie, comunismul a secretat încontinuu privilegii și privilegiați; și n-a putut face excepție nici în cazul șahului.
Timp de peste douăzeci de ani, până la apariția pe firmament a lui Bobby Fischer, titlul de campion mondial la șah a fost o afacere strict sovietică. Ea îngăduia doar mici variații naționale care, în strânsura de fier a pumnului moscovit, nu au reușit niciodată să devină prea semnificative. De exemplu, atunci când Tigran Petrosian l-a învins pe Botvinnik în meciul din 1963, în Armenia a fost sărbătoare națională. Fără s-o mărturisească deschis, deși toată lumea știa, armenii jubilau pentru că eroul lor l-a învins pe reprezentantul rușilor. Într-o măsură mai mică, la fel a fost și când letonul Mihail Tal l-a învins pe același Botvinnik, care însă, ca și în înfruntarea cu Vasili Smîslov, a avut puterea să revină și să câștige meciul revanșă. Însă în plan exterior, sovieticii făceau legea în șah. Dacă în cursa spațială sau în cea a înarmărilor mai încăpeau comparații, în cea șahistă occidentalii nu aveau nimic de spus.
Este evident de ce americanii au apucat cu amândouă mâinile șansa oferită de apariția în curtea lor a unei rara avis precum Bobby Fischer. De multă vreme, de când era adolescent, despre Fischer se vorbea ca despre un viitor campion mondial. Dar începând cu 1970, la 27 de ani, s-a dezlănțuit. Nu mai pierdea nicio partidă. Câștiga detașat turneu după turneu. Îi spulbera pe unde îi prindea pe șahiștii sovietici. Nu e de mirare că atunci când capriciosul Fischer a dat semne că nu vrea să joace meciul pentru titlul mondial de la Reykjavik cu campionul sovietic Boris Spasski, însuși viitorul secretar de stat Henry Kissinger a pus mâna pe telefon și i-a cerut să participe. Și astfel și americanii au intrat în jocul propagandei inițiat de sovietici, prin care șahul devenea teren de marketing politic. „Meciul secolului”, cum s-a chemat înfruntarea din capitala Islandei, nu s-a referit doar la șah, ci și la imaginile celor două blocuri politice adverse care se ciocneau prin intermediul jucătorilor lor. Fischer a câștigat meciul, dar apoi s-a retras din șahul competițional. Washingtonul a jubilat o vreme, însă în scurt timp eroul de la Reykjavik nu doar că nu a mai continuat să-i fie stindard, ci chiar i-a devenit adversar, unul care a mers până la a găsi justificări atacurilor din 11 septembrie 2001.
By Bundesarchiv, Bild 183-76052-0335 / Kohls, Ulrich / CC-BY-SA 3.0, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5665206
„Sunt un biet om, ce-aveți cu mine?” le spunea în acest timp Boris Spasski celor de-acasă, inclusiv KGB-iștilor care îl presau după pierderea meciului cu Fischer. Șahistul rus se referea la faptul că în acea vreme, Fischer era imbatabil, niciun pământean nu îi putea ține piept, fie el și sovietic. În cele din urmă, marginalizat la Moscova, Spasski emigrează în Franța, în 1976. Pe sovietici nu i-a durut prea mult plecarea lui, își permiteau să trateze un fost campion mondial ca pe un paria. În schimb, i-a deranjat fuga din același an a lui Viktor Korcinoi, șahist în plină ascensiune. Cu toate privilegiile, unii șahiști de frunte simțeau că se sufocă în URSS și în țările satelit. Acesta a fost cazul lui Korcinoi, dar ca el au fost mulți alții, precum cehii Luděk Pachman și Lubomir Kavalek sau ungurul Pál Benkö. Cu fiecare dintre aceste plecări, imaginea lagărului comunist avea de suferit, mai ales că emigranții nu se dovedeau deloc niște epave eșuate, cum îi zugrăvea propaganda oficială, ci sportivi în plină formă, care își continuau și mai abitir cariera, de această dată în „Occidentul decadent”.
Șah și perestroika
Din acest punct de vedere, momentul culminant din istoria Războiului Rece șahist nu a fost meciul Fischer – Spasski de la Reykjavik, ci meciul Karpov - Korcinoi de la Baguio City, Filipine, din 1978. Sovieticii riscau să fie bătuți cu propriile lor arme; nu extraterestrul Fischer îi învingea, ci trădătorul Korcinoi. Aici este de precizat că după retragerea lui Fischer, titlul de campion mondial a revenit la masa verde șahistului rus Anatoli Karpov, în care Kremlinul a putut vedea un nou Botvinnik, în stare să apere imaginea sovietică în șah, în sport și în lume, în general. În acest context, Moscova a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a nu pierde din nou titlul. Dacă e să-l credem pe Korcinoi, KGB-ul a apelat inclusiv la parapsihologie pentru a-i spori șansele lui Karpov. În același timp, povestește Korcinoi în autobiografia sa, sovieticii îi țineau captivă familia și nu îi permiteau să emigreze, pentru a crea asupra lui o presiune și mai mare.
Russian Anatoly Karpov (L) and Swiss Viktor Korchnoi concentrate during during their game at the International Chess Tournament in Dos Hermanas, Sevilla, Sunday 11 April 1999. Credit: EPA PHOTO EFE/EMILIO MORENATTI
Interesant este că declinul sovietic în șah coincide cu declinul general al regimului comunist în estul Europei. Karpov i-a făcut față lui Korcinoi și în 1981, când din nou cei doi s-au înfruntat într-un meci pentru titlul mondial. Dar în 1985, la începutul perestroikăi, în scenă a intrat impetuosul azer Garry Kasparov, iar școala sovietică de șah și propagandă n-a mai rezistat. Una dintre cauze a fost că nici KGB-ul nu mai era unit în spatele aceluiași jucător sovietic. O facțiune îl susținea pe Karpov, dar o altă grupare, condusă de Heydar Aliyev, viitorul autocrat al Azerbaidjanului, l-a protejat pe Kasparov. „Să nu îndrăzniți să vă atingeți de băiatul meu”, ar fi spus Aliyev în timpul epicei bătălii dintre cei doi „K”. În acest fel, istoria șahului sovietic se încheie rotund, în aceeași notă inițială în care sportul, politica și propaganda se împletesc indiscernabil.
În zilele noastre, șahul s-a îndepărtat binișor de zona în care poate fi pervertit de fanteziile dictatorilor sau regimurilor totalitare. Rusia de azi, care a preluat multe dintre simbolurile sovietice - ca să nu menționez aici decât imnul național - a încercat să reînvie imaginea șahului slav dominant. Rezultatele sunt însă modeste. Faptul că actualul șef al FIDE, Arkady Dvorkovici, a fost între 2012 și 2018 vicepremierul lui Dmitri Medvedev nu a resuscitat gloria șahului moscovit. În definitiv, șahul a fost și rămâne un sport care în esență se joacă la masă, nu în culise sau în laboratoarele de propagandă. De ani buni, de la Vladimir Kramnik încoace, Rusia nu mai are campioni mondiali la șah. De ani și mai buni, Rusia nu mai reușește să câștige olimpiada de șah. Iar dacă în decembrie, în Dubai, rusul Ian Nepomniachtchi va izbuti să îi ia titlul de campion mondial norvegianului Magnus Carlsen – ceea ce în 2016 n-a putut face Serghei Karjakin, care după anexarea Crimeei a renunțat la cetățenia ucraineană pentru cea rusă – puțini vor fi aceia care se vor mai avânta să spună că s-au întors vremurile de odinioară ale șahului sovietic.
Citește și Garry Kasparov: lupt împotriva unui dictator rus
