Lucrarea The Rashomon Wikipedia: A Data-Perspectivist Analysis of Divergent Historical Narratives, realizată de Claudiu Creangă, Liviu P. Dinu și Anca Dinu, a fost prezentată în cadrul conferinței NLPerspectives @ LREC 2026, ce a avut loc în luna mai în Spania, la Palma de Mallorca. Termenul „Rashomon” din titlul lucrării face trimitere la filmul japonez omonim, realizat în 1950 de regizorul japonez Akira Kurosawa. Pe scurt, acesta prezintă un incident violent relatat de mai multe personaje, ale căror versiuni diferă substanțial. Fiecare oferă propria perspectivă asupra evenimentelor, iar mărturiile lor sunt influențate de interese personale, de orgoliu și de felul în care își justifică propriul comportament. Spectatorul descoperă că reconstituirea unui eveniment nu este întotdeauna simplă, chiar și atunci când există mai mulți martori. Din acest motiv, expresia „efectul Rashomon” a intrat în vocabularul academic și jurnalistic pentru a desemna situațiile în care același eveniment este descris în moduri diferite, uneori contradictorii, de către persoane sau grupuri care îl percep prin propriile filtre.
Revenind la lucrarea analizată, ea nu demonstrează că Wikipedia ar fi, în ansamblul său, un instrument de propagandă, însă demonstrează că mecanismele prin care informația este selectată, documentată și prezentată pot produce rezultate partizane chiar și atunci când autorii respectă, cel puțin formal, regulile unei enciclopedii. Din perspectiva combaterii dezinformării, lucrarea este importantă pentru că arată că o informație „înșelătoare” nu trebuie să fie neapărat inventată pentru a manipula publicul. Uneori, manipularea rezultă din selectarea sistematică a faptelor convenabile, omiterea celor incomode și prezentarea unei interpretări subiective drept o relatare neutră și completă a realității. Analiza celor trei cercetători oferă, astfel, un cadru util pentru înțelegerea acestor mecanisme, prin examinarea a trei evenimente din istoria României, cu implicații la nivel european: Bătălia de la Posada din 1330, Atacul de noapte de la Târgoviște din 1462 și ocupația sovietică a Basarabiei din 1940. Pentru analiza evoluției narațiunilor, autorii au folosit 29 de versiuni ale articolelor Wikipedia din perioada 2005–2024, în limbile română, engleză, maghiară, turcă și rusă.
Dezinformare și manipulare prin selectarea informației și/sau omiterea unor fapte
Una dintre cele mai importante contribuții ale studiului este identificarea fenomenului numit „citation isolation”, adică izolarea referințelor bibliografice. Cercetătorii arată că edițiile lingvistice ale Wikipedia pot funcționa ca niște comunități informaționale separate, fiecare apelând în principal la propriile autorități istorice și la propria tradiție națională. Cazul Bătăliei de la Posada este ilustrativ: din cele 119 citări analizate în edițiile română, maghiară și engleză, doar două surse erau comune mai multor ediții. În plus, potrivit clasificării realizate de autori, peste 90% dintre citările din articolul românesc susțineau o perspectivă favorabilă României, în timp ce ediția maghiară prezenta o distribuție mult mai echilibrată: 23% erau citări favorabile perspectivei românești și 25% celei maghiare. Ediția engleză avea, la rândul său, o înclinație moderată către perspectiva românească.
Aceste rezultate nu dovedesc, prin ele însele, că sursele românești sunt false sau că cele maghiare sunt mai credibile. Ele evidențiază însă o problemă de reprezentativitate. Cititorii pot primi baze documentare substanțial diferite pentru același eveniment, în funcție de limba în care consultă enciclopedia. Într-un ecosistem de dezinformare, acest mecanism poate fi exploatat deliberat. Un autor selectează exclusiv documentele, experții și mărturiile care îi confirmă teza, ignoră sursele contradictorii și construiește astfel o relatare care pare solid documentată. Cititorul întâlnește numeroase trimiteri bibliografice și poate deduce că există un consens academic, fără să știe că bibliografia a fost construită aproape exclusiv dintr-o singură perspectivă. Este ceea ce am putea numi „manipulare prin selecție documentară”, un procedeu în care nu este necesar să falsifici toate datele dacă poți controla ce date ajung în fața publicului.
Același mecanism se regăsește în articolele politice partizane, în materialele de propagandă și în conținuturile virale care prezintă numai declarațiile favorabile unei tabere, omit răspunsurile adversarilor și invocă un număr impresionant de surse fără a preciza limitele acestora. Documentarea abundentă nu garantează echidistanța, după cum absența unor afirmații explicit false nu garantează corectitudinea unei relatări.
Un al doilea mecanism identificat de cercetători este asimetria dintre ceea ce o relatare evidențiază și ceea ce lasă în plan secund sau omite complet. Analiza referitoare la ocupația sovietică a Basarabiei din 1940 compară evoluția articolelor în limbile română și rusă. Studiul constată că articolul românesc acordă o atenție consistentă deportărilor și suferințelor populației, în timp ce ediția rusească a acordat acestor aspecte foarte puțin spațiu timp de aproape două decenii, cu o modificare observată în versiunea din 2024. În același timp, autorii identifică diferențe în modul de prezentare a justificărilor sovietice și a consecințelor evenimentelor. În timp, articolul în limba română a suferit modificări importante, scorul său pro-românesc scăzând de la un vârf de 76 în 2010 la 55 în 2024. În schimb, articolul în limba rusă a fost extrem de volatil. După ce a fluctuat între poziții pro-sovietice și unele echilibrate, versiunea din 2024 a articolului a atins un scor pro-românesc de 72. Autorii speculează că acest lucru ar putea reflecta o schimbare post-2022, în care editorii au devenit mai critici
față de expansionismul sovietic, afirmând însă că sunt necesare mai multe cercetări calitative
pentru a confirma această legătură cauzală.
Dimensiunile divergențelor între cele două relatări sunt considerabile în unele puncte. Deși ambele ediții menționează acum Pactul Ribbentrop-Molotov, ele diferă fundamental în ceea ce privește consecințele acestuia. Ediția românească pune accentul pe deportări și victime, în timp ce ediția rusă pune accentul pe narațiunile care justifică anexarea Basarabiei din perspectiva sovietică. De exemplu, în timp, mențiunile românești despre atrocități au rămas ridicate, în schimb cele rusești au fost aproape inexistente timp de două decenii, apărând doar rar în 2024. Omiterea istorică a deportărilor sovietice este o formă de control narativ, în scopul construirii unei istorii „personale” favorabile Rusiei. În mod similar, diferențele de prezentare a cruzimii lui Vlad Țepeș între paginile română și turcă referitoare la celebrul atac de noapte împotriva armatei lui Mehmet al II-lea arată cum identitatea națională poate fi construită nu doar prin ceea ce este prezentat – în cazul de față eroismul protagonistului, ci și prin ceea ce este minimalizat până la omitere – adică cruzimea acestuia.
Din punctul de vedere al analizei dezinformării, astfel de omisiuni sunt importante, deoarece publicul nu poate evalua ceea ce nu i se prezintă. O relatare poate conține numai propoziții verificabile și, cu toate acestea, poate crea o imagine profund înșelătoare dacă elimină sistematic tocmai faptele care ar schimba interpretarea generală. În comunicarea politică, acest procedeu poate lua mai multe forme, precum prezentarea unei intervenții militare fără consecințele asupra civililor, descrierea unei măsuri guvernamentale fără costurile sale, prezentarea unui succes economic fără indicatorii care îl contrazic sau relatarea unui scandal fără elementele care ar putea schimba atribuirea responsabilității. Așadar, manipularea prin omisiune nu falsifică neapărat faptele prezentate, ci imaginea de ansamblu pe care publicul o reconstruiește din ele.
Limbajul ca instrument de construire a realității partizane. Aceeași manifestație poate fi prezentată de o tabără drept „protest civic” și de cealaltă „tentativă de destabilizare”
Studiul arată că diferențele dintre narațiunile istorice nu țin numai de sursele folosite, ci și de vocabularul prin care evenimentele sunt interpretate. În analiza ocupației Basarabiei, autorii urmăresc, între altele, folosirea unor termeni antagonici precum „ocupație” - „eliberare” sau „anexare” - „reunificare”, fiecare implicând o anumită perspectivă asupra legitimității acțiunilor istorice. În cazul atacului de noapte din 1462, cercetarea identifică o altă opoziție relevantă. Ediția românească pune mai mult accent pe eroismul lui Vlad Țepeș, în timp ce ediția turcească evidențiază mai pronunțat cruzimea acestuia.
Aceste exemple ilustrează mecanismul cunoscut în analiza comunicării drept „framing”, adică încadrarea interpretativă a unui eveniment. Faptele pot fi aceleași, dar alegerea unghiului de prezentare influențează ceea ce publicul consideră important, cine apare drept agresor sau victimă și ce concluzii morale ori politice devin plauzibile. În propaganda contemporană, mecanismul funcționează prin alegerea unor etichete cu încărcătură emoțională. O manifestație poate fi descrisă drept „protest civic” sau „tentativă de destabilizare”, o operațiune militară, drept „intervenție de securitate”, „operațiune militară specială” sau „invazie”, o decizie administrativă, drept „reformă necesară” sau „atac asupra populației” etc. Uneori, termenii diferiți reflectă dezacorduri legitime, alteori ei sunt utilizați pentru a orienta publicul către o concluzie prestabilită. În mediul online, această tehnică este amplificată de titlurile alarmiste, imaginile scoase din context, fragmentele video selectate convenabil și comentariile care transformă o ipoteză într-o certitudine. În loc să inventeze un eveniment, autorul îi modifică semnificația. Din această perspectivă, framing-ul devine un instrument de manipulare atunci când încadrarea este prezentată drept singura interpretare posibilă, când sunt ascunse elemente esențiale care o contrazic sau când limbajul emoțional substituie demonstrația factuală.
Iluzia consensului: prin citarea a numeroase surse care spun același lucru, se creează impresia că nu există și alte perspective
Unul dintre cele mai relevante concepte ale studiului este „illusion of consensus”, adică iluzia consensului. Autorii îl folosesc pentru a descrie situația în care un volum mare de referințe provenite dintr-o tradiție istoriografică predominantă poate face ca o anumită interpretare să pară acceptată în mod general, chiar dacă baza documentară nu este diversă. Un număr mare de citări clasificate drept favorabile uneia din perspective poate produce impresia unei confirmări documentare covârșitoare.
Ea reprezintă aducerea în mediul online a „illusory truth effect” - efectul iluziei de adevăr, mecanismul psihologic prin care creierul uman tinde să asocieze familiaritatea cu adevărul. Cu cât auzim o informație mai des, cu atât ea devine mai ușor de procesat și avem tendința subconștientă de a o considera reală, chiar dacă ea este complet falsă. Deși o definiție a acestui mecanism („o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr”) îi este atribuită lui Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice în perioada regimului nazist din Germania, ea circulă în spațiul public încă din a doua jumătate a secolului 19. De exemplu, ea se regăsește formulată aproape identic în romanul scriitoarei engleze Isabella Blagden, „The Crown of a Life”, publicat în 1869: „Dacă o minciună este repetată destul de des, va fi crezută până la urmă”.
Așadar, numărul referințelor nu este echivalent cu numărul perspectivelor independente. Mai multe lucrări pot relua aceleași argumente sau pot depinde de surse comune. Aceasta este o vulnerabilitate ușor exploatabilă în spațiul informațional. În prezent, mașina de propagandă a Rusiei profită la maximum de ea, prin intermediul unor rețele vaste de site-uri care se citează reciproc pentru ca „minciuna” să capete autoritate maximă. O afirmație poate fi astfel distribuită de sute de pagini, preluată de numeroși comentatori și susținută prin trimiteri reciproce, fără ca toate aceste apariții să constituie confirmări independente. Ulterior, conturi false sau boți încearcă să introducă respectivele link-uri ca referințe bibliografice pe paginile de Wikipedia, considerată o sursă de încredere, cu greutate statistică mare.
În campaniile de dezinformare, un asemenea mecanism poate genera ceea ce pare a fi un consens social sau profesional, generând argumente de genul „toată lumea vorbește despre asta”, „numeroși experți confirmă”, „presa internațională recunoaște”. La o examinare atentă, se poate însă constata că sursele se citează circular, că pornesc de la aceeași informație neverificată sau că provin dintr-o rețea relativ restrânsă de autori.
Dezinformarea se poate face și fără să minți, iar abundența de informații online nu garantează formarea unei imagini corecte
Autorii menționează explicit că rezultatele acestui studiu nu justifică etichetarea automată a unora din articolele de pe Wikipedia analizate, drept „fake news”. Ele arată, însă, că o resursă cu aparență enciclopedică și cu un aparat bibliografic consistent poate transmite o perspectivă dezechilibrată. Cercetarea examinează trei evenimente istorice relevante pentru istoria României, dar nu permite generalizarea automată a concluziilor la toate articolele enciclopediei, la toate limbile sau la toate domeniile informaționale. Autorii semnalează și riscul ca evaluarea umană să reproducă tocmai prejudecățile pe care studiul încearcă să le identifice, analiza automată bazată pe modele lingvistice putând conține chiar erori sau prejudecăți proprii.
Chiar și în aceste condiții, însă, importanța studiului depășește cazul unei enciclopedii online. Cercetarea pune în evidență o problemă fundamentală a societății informaționale, și anume faptul că accesul la cantități mari de informații nu garantează accesul la o imagine echilibrată a realității. Un articol poate avea numeroase referințe, poate utiliza un limbaj aparent neutru și poate respecta formal regulile editoriale, dar oferă o perspectivă sistematic dezechilibrată. Aceste mecanisme se regăsesc frecvent în propaganda politică, în campaniile de manipulare și în dezinformarea distribuită prin rețelele sociale. În anumite condiții, ele pot fi exploatate deliberat pentru a legitima o narațiune naționalistă, pentru a reabilita o putere politică, pentru a minimaliza responsabilitatea unui actor sau pentru a prezenta drept consens o interpretare contestată. Pentru a identifica astfel de abordări, verificarea unei informații trebuie, deci, să examineze nu doar dacă afirmațiile publicate sunt adevărate, ci și ce dovezi au fost selectate, ce informații au fost omise, cum sunt descrise evenimentele și dacă sursele invocate sunt cu adevărat independente.
Avertismentul relevant al cercetării este, prin urmare, acela că dezinformarea poate fi alimentată nu numai de falsuri evidente, ci și de infrastructuri informaționale în care sursele, selecția faptelor și regulile de prezentare favorizează sistematic o singură versiune a realității. Detectarea ei presupune, deci, analiza întregului mecanism prin care o narațiune este construită și legitimizată. Pentru că, uneori, cea mai eficientă manipulare nu constă în a inventa o realitate, ci în a selecta acele fragmente ale realității care fac ca o singură interpretare să pară inevitabilă.
---copie-image.webp)
