La sfârșitul lunii mai, în lumina blițurilor declanșate de fotografii prezenți la reședința prim-ministrului britanic, un reporter l-a întrebat pe premierul ungar, Viktor Orban, dacă vede în Boris Johnson un aliat: „este o dimensiune diferită, nu mă pot compara cu el”, a răspuns acesta. Vizita a iritat politicieni și experți de diferite orientări, unul dintre motive fiind faptul că Orban era doar al doilea lider UE aflat în vizită oficială în Marea Britanie după Brexit. Politicieni de vârf ai opoziției britanice au reamintit discursul lui Orban din 2015 privind „invadatorii musulmani” și au folosit vizita acestuia drept o oportunitate de a-l admonesta. Liderul Liberal-Democraților a descris politicile lui Orban ca fiind „un atac susținut asupra democrației ungare, libertății presei și drepturilor omului.”
Secretarul pentru afaceri al lui Johnson, Kwasi Kwarteng, a apărat întrevederea, spunând că șeful său trebuie să se întâlnească și cu lideri „ale căror valori nu le împărtășim neapărat” – dar această descriere rămâne discutabilă. La urma urmei, Johnson a comparat el însuși femeile musulmane care poartă burka cu niște „cutii poștale” și „jefuitori de bănci” și practic nu a făcut decât să răspundă în aceeași manieră invitației în urma căreia el vizitase Budapesta în 2018, când era ministru de externe.
Nu este foarte clar cum Orban, pentru care o invitație din partea unui lider occidental este o raritate, a reușit să ajungă la Downing Street 10. Redactorul BBC pe probleme de politică externă, James Landsdale, a scris, citând surse din interior, că „motivul (principal), mi se spune, este că liderul maghiar a solicitat el însuși această vizită.” Totuși, este cunoscut faptul că, după revenirea la putere în forță în 2010, sprijinit de o super-majoritate, Orban și partidul său Fidesz au consumat destul timp și energie – ca să nu mai vorbim de zeci de milioane de Euro – pentru consolidarea legăturilor cu Partidul Conservator.
În 2013, Ungaria a înființat un think-tank de dreapta, sub numele de „Institutul Dunării din Budapesta”. Institutul beneficiază de finanțări generoase și a încheiat un parteneriat oficial cu grupurile conservatoare de la Centre for Policy Studies și de la Policy Exchange. De asemenea, Ungaria a oferit burse generoase și contracte editoriale unor profesori și specialiști britanici. În același timp, Orban și-a asigurat loialitatea unor membri ai diasporei maghiare din Marea Britanie, cum ar fi Frank Furedi, care a denunțat criticile ministrului de externe „din umbră” la adresa lui Orban drept „o reacție isterică, ce ilustrează o mentalitate arogantă, aproape colonială, îndreptată împotriva celor care nu sunt „ca noi”.” Un jucător important din echipa lui Johnson, Munira Mirza, șefa direcției de politici din Downing Street 10, a scris pentru Spiked, a lucrat pentru Policy Exchange și a fost consilierul cultural al lui Johnson pe vremea când accesta era primarul Londrei. Furedi i-a coordonat acesteia lucrarea de doctorat. Indiferent cine a aranjat vizita, se pare că eforturile semnificative de a-i curta pe conservatori au dat roade.
Primăvară pentru Boris și Ungaria
La finalul anilor 2000, în vremea când Fidesz și Conservatorii erau la un pas de a recâștiga puterea, asemănările cele mai vizibile între Regatul Unit și Ungaria erau numele pe care le aveau și valorile în care credeau prim-miniștrii de centru-stânga: Gordon Brown și Gordon Bajnai. Ambii au devenit lideri la mijloc de mandat și și-au consolidat poziția în urma crizei financiare globale din 2008, însă la mijlocul lui 2010 nu mai însemnau mare lucru pe scena internațională. În timpul crizei, cei doi Gordon, Brown în special, reușiseră să obțină un nivel suficient de coordonare la nivel internațional pentru a evita recesiunea globală, dar această cooperare s-a risipit în inerția birocratică a anilor 2010.
În deceniul ce a urmat, Johnson și Orban au prosperat și au înăbușit amenințările din partea partidelor și mișcărilor de extremă dreaptă în dezvoltare, preluând unele dintre politicile și retorica acestora. Au câștigat majorități impresionante în națiunile lor extrem de divizate, fiind generatori și beneficiari ai ideologiei care lua avânt în anii 2010: nativismul populist personificat de șeful campaniei electorale a lui Donald Trump, Steve Bannon. Cu toții au îmbrățișat un tip de politică a dezbinării, în care campania electorală eclipsează programele politice și dezbaterile cu argumente, și și-au asigurat mult-râvnitele posturi de premier în acest proces. Se spune că Johnson ar fi făcut comentariul său islamofob despre „cutiile poștale” după o întâlnire cu Bannon. În ceea ce-l privește pe Orban, acesta l-a recompensat generos pe Bannon pentru o vizită la Budapesta, unde le-a vorbit susținătorilor partidului Fidesz. În timpul aceleiași vizite, Orban a fost fotografiat la o întâlnire cu Bannon.
Într-o oarecare măsură, prietenia dintre Fidesz și Conservatori datează de dinainte de epoca Johnson. Vechiul coleg de școală și rival al lui Johnson, David Cameron, prim-ministrul pro-European care a cerut referendumul Brexit, a fost celălalt lider UE (primul fiind Orban) care s-a opus numirii lui Jean Claude Juncker la cârma Comisiei Europene în 2014. De asemenea, și Cameron a făcut o vizita la Budapesta în perioada de dinaintea referendumului din 2016, când Orban, încă o dată fericit că se poate fotografia în public cu un lider G7, a sprijinit trei dintre cele patru propuneri de reformă promovate de Cameron în campania sa. Totuși, doar după venirea lui Johnson au început să se vadă asemănările între Partidul Conservator și Fidesz.
Vieți paralele?
Aflați cam pe la aceeași vârstă – Orban e cu un an mai mare decât Johnson – cei doi politicieni au ajuns pe căi diferite la aceeași destinație. Amândoi adoră să fie în lumina reflectoarelor. Orban a crescut visând să devină fotbalist profesionist, în vreme ce Johnson le-a spus la un moment dat unor copii de școală: „Am vrut sa mă fac rocker și să cânt la chitară, așa că am învățat primele acorduri dintr-un cântec care se cheamă Smoke on the Water”. Mai mult, „Boris” este un fel de nume de scenă pentru Alexander Boris de Pfeffel Johnson – în privat se pare că i se spune Al. În vreme ce votanții săi spun că îl plac pentru că le permite să își exprime în mod relaxat opiniile personale, fostul său șef, Max Hastings, îi face o evaluare mai puțin măgulitoare. „Doar în această Mare Britanie a secolului al 21-lea, frivolă și nebună, e posibil ca un astfel de om să se ridice atât de mult”, a scris fostul său șef de la The Daily Telegraph, adăugând despre acesta că „nu îi pasă decât de faimă și plăcerile sale personale.”
Un aspect interesant ar fi că Orban s-a apropiat mai ușor de visele sale de glorie, nu învățând riff-ul cel mai auzit în magazinele de chitare în Marea Britanie a anilor 1970, ci devenind jucător al echipei de fotbal de tineret Videoton. În vreme ce Johnson încerca să își creeze o imagine de corespondent in UE al The Daily Telegraph in anii 90, Orban era deja la masa principală a politicii europene, și oricum a rămas mai axat pe strategie și mai atent la detalii decât aerianul fost student la Eaton. Cu toate acestea, există și un element de showbiz în schema lui Orban, așa cum a mărturisit el însuși într-un moment de sinceritate în discuția cu un grup de tineri flamanzi de extremă dreaptă în 2018. „E o combinație de politică și show business, știți voi”, a spus el atunci.
Fiecare dintre ei corespunde unui arhetip național - Johnson a fost descris ca fiind un personaj Falstaffian, în timp ce Orban ar fi o întrupare a țăranului viclean Ludas Matyi. Pe scurt, ambii bărbați au o calitate ce ține de credibilitatea locală și care merge dincolo de politică. Faptul că Johnson a susținut Brexitul a înclinat probabil balanța la acel referendum istoric din 2016 și, astfel, ca și Orban, a schimbat definitiv politica țării sale.
Aceeași schemă, alt deceniu
Dacă Ungaria și Marea Britanie urmează același ciclu politic, atunci cea de-a doua e cam cu zece ani în urmă. Pentru Orban, anul zero al populismului său a fost 2006, anul ultimei sale înfrângeri electorale, în vreme ce acest lucru s-a întâmplat în cazul lui Johnson în anul referendumului pentru Brexit, adică zece ani mai târziu. În 2010, Johnson era în al doilea an al mandatului de opt ani de primar al Londrei și era văzut drept un exponent al zonei liberale a Partidului Conservator. În ceea ce îl privește pe Orban, în 2010 culegea roadele unui mandat în opoziție, declarând guvernul lui Ferenc Gyurcsany ilegitim, în lumina divulgărilor în legătură cu un discurs al acestuia din mai 2006, în care liderul Partidului Socialist a cerut să se înceteze cu minciunile în partidul său. La doar o lună după ce pierduse alegerile și ieșise extrem de șifonat din dezbaterile televizate cu Gyurcsany, Orban a început să se concentreze pe demonizarea stângii și achiziționarea de trusturi media care, în următorii patru ani, nu au făcut altceva decât să alimenteze campania sa împotriva stângii.
Urmând sfaturile consilierului său de atunci, Gyula Teller, Orban și-a mutat atenția de la votanții polgári (burghezi, civici) către ungurii nemulțumiți care au avut de pierdut în urma schimbării de regim. Acest lucru a prefigurat capturarea de către Johnson in decembrie 2019 a circumscripțiilor „roșii” (laburiste), tradițional de stânga, dar conservatoare din punct de vedere social. La acele alegeri, Johnson a câștiga cea mai mare majoritate obținută de conservatori în zeci de ani pe baza mesajului „Să înfăptuim Brexitul”, de la un electorat la fel de epuizat ca cel care i-a oferit lui Orban prima majoritate totală în 2010, fără să existe măcar un manifest politic.
Britanicii se odihnesc pe malurile Dunării
Fidesz a creat Institutul Dunării (ID) în 2013, după ce l-a ademenit la Budapesta pe președintele său, John O’Sullivan, un jurnalist din Liverpool care lucrase pentru The Daily Telegraph și îi scrisese discursurile prietenei sale apropiate, Margaret Thatcher. CV-ul septuagenarului O’Sullivan nu doar că a dat o față mai onorabilă politicii din ce în ce mai evidente de extremă dreaptă a lui Orban, dar a facilitat și accesul la o rețea de jurnaliști și comentatori de specialitate din lumea anglofonă.
Printre oaspeții institutului, plătiți din banii contribuabililor, s-au numărat analistul de extremă dreaptă Douglas Murray, fostul consilier al lui Johnson Tim Montgomerie și istoricul de dreapta Norman Stone, care l-a cunoscut pe O’Sullivan când au scris împreună un discurs pentru Thatcher. Organizațiile partenere ale ID includ The Centre for Policy Studies (co-fondat de Thatcher) și Policy Exchange (cofinanțat și actualmente prezidat de ministrul conservator Michael Gove). Montgomerie și-a văzut cariera în pericol după ce a discutat despre „limitele liberalismului” la un eveniment ID. Scriitorul ultra-conservator Roger Scruton a fost și el un oaspete regulat al ID, iar la o azvârlitură de băț de clădirea parlamentului din Budapesta a fost deschisă în 2020 o cafenea care are drept exponate bunuri personale ale fostului universitar. Există alte astfel de cafenele și în alte orașe din Ungaria.
Trofee media și prădători culturali
După înfrângerile dureroase în cadrul dezbaterilor televizate și apoi în alegeri, până în 2010 Orban înțelese cu adevărat puterea presei. Ani de zile a făcut eforturi pentru a se asigura că dreapta domină spațiul mediatic, iar acum controlează cam 80-90% din instituțiile de presă. Pentru Johnson, parte din „câmpul de forță”, pe care și Orban promisese să îl ridice în jurul dreptei ungurești, funcționa deja în momentul în care a câștigat alegerile, în decembrie 2019. Grupurile de media cele mai puternice din Marea Britanie, the Telegraph, the Murdoch Press și Associated Newspapers sunt de multă vreme pro-conservatoare, iar The Daily Telegraph este chiar poreclit The Borisograph, atât de loial îi este fostului cronicar și corespondent la Bruxelles.
Ca difuzor public, BBC trebuie să se conformeze unor reguli stricte de imparțialitate, care nu li se aplică și ziarelor. Totuși, finanțarea corporației prin taxa de radiodifuziune este reînnoită o dată la fiecare zece ani, iar acoperirea evenimentelor interne, având în vedere pârghiile guvernului, este văzută din ce în ce mai mult ca fiind făcută în favoarea lui Johnson și cabinetului său. Redactorii emisiunii politice celei mai cunoscute, Question Time („e vremea întrebărilor”), de exemplu, au scos la montaj râsetele publicului de la un episod din timpul campaniei, când Johnson a fost întrebat dacă consideră că este important să spună adevărul. Doar aplauzele au rămas.
Zece ani după ce Cameron și-a numit un aliat pentru poziția de șef de personal la BBC, numirile se fac, se pare, în favoarea establishment-ului și pozițiilor conservatoare. Între timp, Conservatorii au încercat de două ori să îl numească pe fostul redactor The Daily Mail, Paul Dacre, un partizan împătimit al dreptei dure, președinte al autorității de reglementare în domeniul audiovizualului, Ofcom. Un alt personaj principal al establishment-ului este editorul politic BBC, Laura Kuenssberg, care a dat dovadă de lipsă de imparțialitate și acuratețe într-un material despre opozantul politic de atunci al lui Johnson, Jeremy Corbyn. Un alt canal de stat, Channel 4, care este extrem de respectat și adesea critic la adresa guvernului Johnson, ar putea să își piardă în curând statul de post public. Până în 2020, BBC a asigurat reportaje live despre imigranții care traversau Canalul Mânecii, care aduceau aminte de reportajele transmise de media de stat din Ungaria în 2015. Între timp, ministrul de interne al lui Johnson, Priti Patel, se fotografiază în timpul unor raiduri în rândul traficanților de persoane.
Este clar cât de importantă este presa pentru Johnson: chiar și după cinci ani de la referendumul privind Brexitul, deși poveștile despre dezavantajele acestuia se adună, 49% dintre britanicii cu vârste peste 16 ani încă sprijină despărțirea de UE.
Presiunea culturală este și ea aplicată. În vreme ce Fidesz a înființat niște institute istorice cvasi-autonome și a ridicat discret monumente care promovează revizionismul istoric, ministrul culturii din guvernul Johnson a pus ochii pe National Trust, care administrează tezaurul arhitectonic și artistic al Marii Britanii. Ministrul a lansat o amenințare voalată, spunând că fondul pentru patrimoniu ar putea suferi reduceri, după ce instituția a publicat un raport privind moștenirea colonialistă și sclavagistă a Marii Britanii.
Unele domenii ale vieții publice sunt mai greu de cooptat decât presa. Sistemul judecătoresc a arătat ceva mai multă rezistență decât alte domenii – uneori instanțele se pronunță și în favoarea unor ONGuri și împotriva unor oligarhi, în cazuri de mai mică anvergură – însă acapararea instituțională a ajuns până la Curtea Constituțională. Când o analiză a sistemului judiciar inițiată de Johnson – supărat pe o hotărâre a unei înalte instanțe judecătorești conform căreia Parlamentul ar trebui să declanșeze Brexitul – nu a avut ca rezultat un apel la reforme radicale, premierul pur și simplu a ignorat concluziile analizei.
Cu toate acestea, pe fondul zgomotului războaielor culturale și cu sprijinul presei, multe încălcări ale regulilor democratice sunt ignorate. Așa cum Orban a diminuat constant rolul Parlamentului, de la reducerea numărului de sesiuni plenare chiar de la începutul mandatului său ca prim-ministru până la introducerea guvernării prin decret în martie 2020, Johnson a suspendat ilegal Parlamentul după ce a devenit lider conservator în 2019. La fel cum Orban a introdus în 2014 un sistem extrem de dubios de voturi compensatorii pentru partidele câștigătoare, fără de care el nu și-ar fi păstrat super-majoritatea constituțională în acel an, guvernul Johnson intenționează să schimbe legile electorale pentru alegerea primarilor în Anglia, după ce laburiștii au câștigat 11 din cele 13 orașe la ultima votare. Caracteristicile comune ale legilor constau în faptul că acestea sunt concepute pentru a favoriza unitatea dreptei, în comparație cu natura fracturată a stângii. Se spune că Johnson planifică și el o campanie de favorizare a intereselor sale politice (gerrymandering) , luând-o din nou pe urmele lui Orban.
Dacă Marea Britanie este pe cale să experimenteze un deceniu sau mai mult de dominație unipartită, asta depinde de capacitatea opoziției de a lăsa deoparte disputele și de a forma o alianță progresivă. Deputatul laburist Clive Lewis a sugerat acest lucru și ar putea fi, în sfârșit, o idee care merită cu adevărat să fie importată de la Budapesta, unde după ani de zile de divizare, opoziția se organizează acum într-un front comun.
