Sfârșitul de mandat al lui Donald Trump este, la fel ca și cei patru ani care au trecut, marcat de controverse. Cele mai importante privesc refuzul președintelui de a-și recunoaște înfrângerea în alegeri, aparenta lipsă de interes față de evoluția pandemiei de coronavirus și numeroasele grațieri acordate unor personaje controversate. Au beneficiat de clemența prezidențială foști oficiali condamnați în cadrul anchetei care a vizat implicarea Rusiei în alegerile prezidențiale din Statele Unite, tatăl lui Jared Kushner, ginere și consilier important al lui Trump, precum și 4 foști angajați ai unei firme de securitate care au fost implicați, acum mai bine de 13 ani, într-un masacru la Baghdad. Grațierea persoanelor legate direct de Trump a atras proteste puternice în Statele Unite, în special din partea politicienilor democrați; cea a angajaților Blackwater a generat reacții și la nivelul ONU. Decizia, care a fost luată la un an după ce Trump a grațiat și un militar acuzat de crime comise în timpul campaniei împotriva Statului Islamic, nu poate decât să alimenteze resentimente față de Statele Unite care datează din perioada războiului din Irak, din primul deceniu al acestui secol.
Ratarea păcii și începuturile insurecției
În primăvara lui 2003 am intrat în sudul Irakului dinspre Kuwait, ținta mea fiind Basra. La capătul unei bătălii care durase aproximativ două săptămâni, orașul fusese ocupat de forțele britanice, care atunci când am făcut eu drumul controlau întreaga regiune. Deși se spunea că în zonă încă mai acționau fedaini ai lui Saddam, miliția care opusese o rezistență mai înverșunată decât armata regulată, situația era calmă. Militarii de la punctele de pază britanice pe lângă care am trecut mi s-au părut relaxați, iar mulți dintre ei chiar își dăduseră jos vestele antiglonț.
Saddam nu fusese foarte iubit de irakieni, în ciuda strivitorului cult al personalității din perioada în care se aflase la putere și a unor manifestări de devotament care, uneori, păruseră că frizează nebunia, cum se poate vedea în acele înregistrări, publicate de televiziunea irakiană înainte de război, în care fedainii sfârtecau cu dinții miei întregi nejupuiți și strigau „b’il ruh, b’il dam, nafdik ia Saddam” (cu sufletul și sângele ne sacrificăm [pentru tine] Saddam). Sute de mii de irakieni muriseră în războiul cu Iranul și în cel din Golf, iar embargoul care îi fusese impus Irakului după invadarea Kuwaitului aruncase majoritatea populației în sărăcie, asta în timp ce Saddam își construia zeci de palate iar elita din jurul său trăia în lux, finanțat în mare măsură din contrabanda cu petrol. Pe deasupra, opozanții politici, șiiții și a kurzii fuseseră țintele unor persecuții sângeroase. Poate că americanii și aliații lor nu au fost așteptați de irakieni ca niște eliberatori, dar cu siguranță căderea lui Saddam a fost binevenită pentru foarte mulți, care acum aveau, în sfârșit, un motiv de speranță, după ani întregi lipsiți de orice fel de perspective.
Acest lucru nu era valabil doar în sudul șiit, unde existaseră revolte împotriva lui Saddam (cea mai puternică fiind înăbușită în sânge la scurt timp după încheierea Războiului din Golf, în timp ce americanii, care aleseseră să nu meargă mai departe după eliberarea Kuwaitului, priveau de la distanță). În aprilie 2003, la câteva zile după Basra a căzut și Baghdadul, iar după încheierea luptelor, militarii americani nu au mai întâmpinat probleme, la fel ca și colegii lor britanici; ceva mai târziu, când am ajuns și eu la Baghdad, mi s-a povestit că în acea perioadă de început americanii își permiteau să se oprească în diferite locuri din oraș fără să trebuiască să stea în permanență cu degetul pe trăgaci și în dispozitiv de luptă de teama că vor fi atacați.
Au urmat, însă, mai multe greșeli în lanț. La sfârșitul lui aprilie, forțele americane au împușcat mortal mai mulți protestatari civili din Fallujah. În mai, guvernatorul american al Irakului, Paul Bremer, a desființat armata și serviciile secrete irakiene și a dispus concedierea funcționarilor care erau membri ai partidului Baath. Sute de mii de oameni s-au trezit în stradă, fără niciun venit. Existau acum motive pentru insurecție și suficienți oameni gata să ia armele; elemente ale fostului regim, care pregătiseră deja rezistența, și jihadiști din gruparea iordanianului Abu Musab al-Zarqawi au lansat un război împotriva americanilor și aliaților acestora. Câteva luni mai târziu, acestora li s-au alăturat luptători șiiți, unii mobilizați de clericul populist Muqtada al-Sadr, alții impulsionați de Iran. Până în vara lui 2004, Irakul devenise una dintre cele mai nesigure țări din lume. Nu erau în pericol doar militarii, ci toți străinii, care riscau să fie uciși sau răpiți – fie pentru bani, fie pentru a fi folosiți în propaganda teroriștilor.
De la zvonuri fanteziste la crime de război: ce a alimentat ostilitatea față de americani
În paralel cu intensificarea războiului, creșteau și ostilitatea populației față de americani și suspiciunile cu privire la intențiile acestora. Au început să circule tot felul de zvonuri și legende, pe care unii irakieni le luau în serios în ciuda faptului că frizau absurdul. S-a spus, de pildă, că americanii ar fi folosit bombe nucleare tactice în luptele pentru aeroportul internațional din Baghdad, care reprezentaseră cea mai sângeroasă etapă a bătăliei pentru oraș. Un oficial din organizația lui Muqtada al-Sadr mi-a spus, la un moment dat, că Irakul a fost invadat pentru a fi împiedicată venirea Mahdiului – figură mesianică a Islamului pe care șiiții duodecimami o identifică cu cel de-al 12-lea imam, care ar fi intrat în ocultare în secolul X – și acesta este motivul pentru care americanii și-au amplasat baze în apropierea locurilor sfinte ale șiiților. Suspiciunile față de americani ajunseseră atât de mari încât au fost și cazuri în care, când a explodat un automobil încărcat cu explozibil, civilii de la fața locului au refuzat să creadă că ar fi fost vorba de un atentat terorist afirmând că, de fapt, un elicopter sau o dronă americană ar fi lansat o rachetă. De multe ori, aceste povești porneau de la câte un fapt real – cele cu armele nucleare erau legate, probabil, de faptul că americanii au folosit muniție cu uraniu sărăcit, în zonele semnificative din punct de vedere religios – ca de altfel și la situri arheologice ca Urul și Babilonul – exista o prezență militară, iar elicopterele erau o prezență constantă deasupra Baghdadului și a altor orașe irakiene pentru a observa eventuale mișcări ale insurgenților și a le oferi sprijin trupelor de la sol. La astfel de povești se adăugau unele care aveau legături cu obsesii mai vechi ale fostului regim și teme vehiculate frecvent prin lumea arabă – că ținta ar fi fost subjugarea țării și jefuirea resurselor sale (în principal petrolul) sau că se făcea jocul Israelului, care nu își dorea un adversar arab puternic (Irakul avusese, la sfârșitul războiului cu Iranul, una dintre cele mai mari armate convenționale din lume); de altfel, o conspirație legată de israelieni și americani a fost inventată și câțiva ani mai târziu, când a început să se spună că, împreună, ar fi inventat și pus pe picioare Statul Islamic.
Din când în când, realitatea confirma astfel de zvonuri, ba uneori chiar le depășea. Cel mai celebru caz, care a explodat în 2004, este legat de torturile de la Abu Ghraib, parțial fotografiate de polițiști militari americani care le comiseseră. Au mai fost însă și altele. În 2005, pușcași marini americani au masacrat 24 de civili la Haditha. În 2006, câțiva militari au violat o fată din Mahmudiyah și au ucis-o împreună cu familia ei. Aceste cazuri și alte câteva similare nu au făcut, în ochii unor irakieni, decât să confirme zecile și sutele de zvonuri care circulau, iar toate împreună creau percepția unei adevărate politici a forțelor americane, în niciun caz „a few bad apples”, cum insista Washingtonul. Percepția a fost întărită și de sentințele relativ lejere primite de militarii care au fost trimiși în judecată pentru faptele lor, excepția notabilă fiind cazul Mahmudiyah, unde judecătorii americani au fost mai severi și au dat inclusiv condamnări la închisoare pe viață – dar chiar și această sentință a cauzat nemulțumiri în Irak, unde s-ar fi vrut pedeapsa cu moartea.
Detestata armată a bodyguarzilor și masacrul din Piața Nisour
Militarii din forțele Coaliției nu au fost, însă, singurii străini înarmați care au sosit în Irak după căderea lui Saddam Hussein. Pe lângă ei existau zeci de mii de așa-numiți security-contractors, sau bodyguards, civili care erau plătiți pentru a asigura paza unor obiective și persoane. Departamentul de Stat american, de pildă, angaja astfel de security contractors, la fel făceau și organizațiile media mai puternice și bogate, investitori care doreau să facă afaceri în Irak, precum și companiile care asigurau serviciile externalizate de armata americană, ale căror convoaie transportau prin zone riscante tot ce era necesar, de la hrană și consumabile la oamenii care lucrau în spălătorii, bucătării și la întreținere. Mulți dintre acești security contractors fuseseră militari profesioniști, unii dintre ei în corpuri de elită ca Legiunea Străină, unitățile Gurka ale armatei britanice sau Forțele Speciale americane. Când ieșeau din zonele securizate păreau amenințători, bărbați masivi, cu veste antiglonț pe ei, cel puțin un pistol atârnând de picior și o armă automată în mână, ochelari de soare negri, poziție alertă. Se deplasau în convoaie de SUV-uri, deseori blindate, și puteau să aibă un comportament agresiv în trafic – încercau să se strecoare pentru a fi tot timpul în mișcare, întrucât știau că sunt ținte, ieșeau pe geam ca să le facă semne irakienilor să nu se apropie (le era frică de atentate sinucigașe), amenințau cu armele. S-a întâmplat, nu o dată, să și deschidă focul. Irakienii îi detestau mai mult decât pe militari, cum s-a văzut în martie 2004, când 4 angajați ai uneia dintre cele mai mari și mai puternice firme de securitate de atunci, Blackwater, au fost uciși la Fallujah iar trupurile le-au fost profanate; incidentul a dus la prima bătălie pentru Fallujah între armata americană și insurgenți. Tot angajați ai Blackwater, care păzeau diplomați americani, au fost implicați într-un incident deosebit de grav la Baghdad, în 2007: fără a fi fost atacați, au deschis focul înspre automobile aflate în trafic în Piața Nisour, ucigând 14 civili. Patru dintre luptătorii Blackwater au fost condamnați ulterior la închisoare – și grațiați la sfârșitul lui 2020 de președintele Donald Trump; pe comunicatul oficial de la Casa Albă este menționat faptul că, înainte de a lucra pentru Blackwater, cei 4 și-au servit țara, unul în redutabila Divizie 82 aeropurtată, doi ca pușcași marini și ultimul în Garda Națională.
„Muslim lives don’t matter”
Statele Unite au devenit o putere importantă în Orientul Mijlociu după Al Doilea Război Mondial. Regiunea fusese dominată până atunci de puterile coloniale europene, care nu erau tocmai iubite în perioada post-belică, marcată de anti-colonialism și renaștere națională. Americanii au putut să vină în locul lăsat liber de europeni și să se prezinte ca prieteni și parteneri. Imaginea lor a început să aibă de suferit pe măsură ce susținerea față de Israel, cu care statele arabe erau în conflict, devenea tot mai fermă. În timp, Statele Unite au intrat și în vizorul extremiștilor musulmani, care detestau modul de viață american și influența pe care acesta o avea asupra societăților lor, însă în general nu a fost vorba de o ostilitate accentuată – cu câteva excepții notabile, ca Iranul după Revoluția Islamică (acolo existau și resentimente datând de la lovitura de stat care avusese loc, cu ajutorul CIA, în 1953) sau Libia lui Gaddafi. Războiul din Irak a însemnat, pentru prima oară, ocuparea unui teritoriu arab și musulman de către americani. Nu era prima lor intervenție militară în regiune: fuseseră și în Liban, într-un efort de menținere a păcii încheiat după atacuri ale teroriștilor șiiți sponsorizați de Teheran, avuseseră ciocniri cu Libia și Iranul, erau prezenți în Golf din 1991 (de altfel, faptul că au avut militari în Arabia Saudită l-a înfuriat pe Osama bin Laden și a contribuit la declanșarea jihadului anti-american de către Al Qaida). Niciodată nu trebuiseră până atunci să administreze o țară, cum a fost în prima parte a campaniei din Irak, niciodată populația locală nu interacționase în așa un mod cu armata americană. Tot ceea ce se spusese până atunci despre Statele Unite reprezentase propagandă a regimurilor care le erau ostile – Saddam, Gaddafi – sau a jihadiștilor. Războiul din Irak a oferit și fapte. Cei care credeau că America reprezintă răul aveau acum argumente concrete, exemple cu care să îi convingă și pe alții.
Statele Unite s-au retras din Irak în 2011. Au revenit după doar 3 ani, în 2014, însă de data aceasta au făcut-o pentru a ajuta Irakul, care era pe punctul de a intra în colaps din cauza Statului Islamic. Prezența americană a fost una mult mai discretă, cu doar câteva mii de militari în teren și accentul pus pe operațiuni aeriene. O intervenție terestră mai amplă n-ar fi avut nicio șansă de susținere din partea publicului american, sătul de problemele Orientului Mijlociu; în plus, nici irakienii nu ar fi acceptat acest lucru. Această prezență redusă a permis, în general, evitarea problemelor. Au existat tensiuni cu milițiile șiite irakiene, câteva atacuri cu rachete lansate de acestea asupra bazelor în care erau și militari americani, precum și asaltul unei mulțimi impulsionate tot de miliții asupra ambasadei Statelor Unite din Baghdad, la sfârșitul lui 2019. Aceste tensiuni au fost alimentate însă de Iran – iar Washingtonul a răspuns lichidându-l-l, pe 3 ianuarie 2020, la Baghdad, pe Qassem Soleimani, comandantul Forței Quds a Gărzilor Revoluționare Iraniene, care coordona și miliții șiite irakiene. După uciderea lui Soleimani, a fost evitată o escaladare a conflictului cu milițiile șiite irakiene – dar acest lucru nu înseamnă că au dispărut și tensiunile. Iar gesturi precum grațierea celor 4 foști angajați Blackwater le pot da prilejul milițiilor și celor care se află în spatele lor să readucă în atenție poveștile din războiul din Irak și narațiunea că Statele Unite își apără criminalii pentru că nu îi consideră criminali. Pentru că „Muslim lives don’t matter”.
