Caricatura este intitulată „Middle East explained”. Arată doi bărbați, cel din stânga cu o cagulă, cel din dreapta cu o cască militară. Ambii au arma la umăr, ațintită către adversar. Deasupra primului este scris „Hamas”, dar în colțul imaginii și pe ecusonul de pe umărul său e steagul Palestinei, nu pe cel al grupării teroriste. Deasupra celui de-al doilea e scris „Israel”. Militantul Hamas este îngenunchiat în spatele unui cărucior. Militarul israelian, în fața unui al doilea cărucior, identic cu primul. Mesajul e clar: palestinienii sunt teroriști care își folosesc copiii ca scuturi umane, în timp ce israelienii și-i apără pe-ai lor. Caricatura este doar un exemplu de dezumanizare a adversarului, o tactică la fel de veche, probabil, ca istoria războiului.
În antiteză cu acel desen sunt zecile, sutele de imagini care au apărut de-a lungul anilor, care continuă să apară în aceste zile, cu copii palestinieni care mor în bombardamente. Îmi amintesc de una de la un alt război dintre Israel și Hamas. În fața unui spital, un tânăr tată. În brațele lui, acoperit de var, trupul neînsuflețit al unei fetițe. Figura bărbatului este desfigurată de durere și disperare. Aceea e realitatea.
Dezumanizarea adversarului este practicată de ambele tabere. Am avut odată, acum mulți ani, o discuție cu un palestinian care mi se plângea despre situația din teritorii și încerca să mă convingă că Israelul este un stat criminal. Era în perioada în care grupările teroriste palestiniene organizau frecvent atentate sinucigașe împotriva civililor israelieni, așa că i-am spus că și acelea sunt tot crime. Mi-a răspuns că nu, întrucât toți israelienii, bărbați și femei, sunt obligați să satisfacă serviciul militar (ceea ce, de altfel, nu-i adevărat) însemna că victimele teroriștilor erau militari, chiar dacă purtau haine civile. I-am spus că în atentate nu erau uciși doar bărbați și femei, ci și copii. Mi-a răspuns că acei copii urmează să crească și să devină militari, deci și ei sunt ținte legitime. Interlocutorul meu nu făcea parte din vreo grupare politică, nu era vreun fanatic religios; din contră, era un tip laic și mult mai puțin conservator decât alți arabi pe care îi cunoscusem. Era, însă, incapabil să empatizeze cu ceilalți, să vadă durerea și disperarea din zecile, sutele de imagini din Israel. Aceea e logica urii.
Cineva din regiune mi-a spus odată că, după ce se va trage ultimul glonț, va trebui să treacă cel puțin o generație până când va fi cu adevărat pace între israelieni și palestinieni. Prea mulți oameni au fost uciși, de-o parte, prea multe familii au pierdut pe cineva în zecile de ani de conflict; este nevoie de timp ca rănile să se vindece. Iar până să se tragă ultimul glonț, va mai dura.
Israelul și Hamasul au ajuns, după 11 zile de lupte, la un armistițiu care nu rezolvă nimic; e doar o pauză până la următoarea rundă de confruntări.
Situația în Gaza rămâne neschimbată. O enclavă aflată de 14 ani, de când Hamasul a preluat controlul în urma unor confruntări cu Fatahul, sub blocadă terestră și navală. În perioadele de relaxare este foarte greu să ieși și să intri; atunci când sunt tensiuni, este imposibil; practic, Fâșia e o uriașă închisoare în aer liber. Am fost acum câțiva ani în Gaza, împreună cu un mic grup de jurnaliști: un loc înghesuit, extraordinar de aglomerat, scufundat în întuneric (curentul electric e deseori oprit), cu oameni lipsiți de perspective, traumatizați de conflictele anterioare, știind că oricând telefonul poate suna în miez de noapte, pentru ca un ofițer israelian să îți spună că ai cinci minute să evacuezi clădirea. Iar dincolo de toate acestea este Hamasul, despre care însoțitorii noștri vorbeau cu teamă, în șoaptă, aici locuiește cutare lider, tipul ăla care a venit să vă întrebe ce căutați în tabăra de refugiați se ocupă probabil cu informațiile, tânărul cu privirea fixă care trece pe partea cealaltă a drumului este, probabil, un luptător de-al lor etc. Hamasul se prezintă ca o mișcare de rezistență care apără și reprezintă poporul. Nu este. E o grupare teroristă care a preluat puterea cu forța armelor și o exercită discreționar, ca orice regim dictatorial.
Situația rămâne neschimbată și la Ierusalim. Pentru Israel, orașul e capitala sa, eternă și indivizibilă. Palestinienii îl văd și ei drept capitală și nu concep să cedeze partea de est, care include și orașul vechi, unde se află locurile sfinte. Orice piatră, orice gest, orice decizie contează în Ierusalim. A doua Intifadă s-a declanșat după ce Ariel Sharon a vizitat Esplanada Moscheilor. Cele mai mari ciocniri din ultimii ani dintre protestatarii palestinieni și forțele israeliene au avut loc atunci când Trump a anunțat că mută ambasada americană la Ierusalim și, dup-aia, când mutarea a avut loc. Ultimul val de violențe a pornit de la Ierusalim. Situația a început să se tensioneze pe fondul unor dispute privind dreptul de proprietate și unele restricții impuse de autorități. Când au izbucnit ciocniri pe Esplanada Moscheilor, Hamasul a lansat primele rachete. Mulți analiști au interpretat decizia și ca o încercare de a prelua dosarul Ierusalimului de la Autoritatea Palestiniană și, în mare măsură, au dreptate. În teritoriile palestiniene vor avea loc, mai devreme sau mai târziu, alegeri – erau programate pe 22 mai, dar Mahmoud Abbas le-a amânat pe termen nedefinit tocmai din cauza situației din Ierusalim. Când vor avea loc, însă, Hamas va avea nevoie de voturi, iar după atâția ani în care a controlat Gaza cu o mână de fier fără să reușească să îmbunătățească în vreun fel situația de acolo, avea nevoie de o acțiune prin care să își reafirme legitimitatea și statutul de mișcare de rezistență. Dincolo de calculele politice, trebuie ținut însă cont și de aspectul religios – Hamasul este, până la urmă, o grupare islamistă și e greu de închipuit vreo cauză mai mobilizatoare pentru islamiști decât locurile sfinte.
Nici în Cisiordania ocupată nu se schimbă ceva. Palestinienii sunt, practic, captivi într-o serie de enclave delimitate de drumurile care leagă Israelul de colonii. Coloniștii sunt, și ei, prinși în enclave, apărate de armată, în mijlocul maselor de palestinieni. Guvernul lui Mahmoud Abbas este tot mai puțin legitim.
De negocieri de pace și o reglementare a conflictului nu mai vorbește nimeni de când a apărut ineptul plan de pace al administrației Trump. Cât timp părțile nici măcar nu stau de vorbă, este imposibil de imaginat o cale de a rezolva cele trei mari probleme care au blocat procesul de pace de la Oslo: dreptul de întoarcere, statutul Ierusalimului și coloniile din Cisiordania.
***
În 1996, Benjamin Netayahu venea pentru prima oară la putere după o campanie electorală cu accente populiste în care mizase pe frică: îl acuzase pe contracandidatul său, Shimon Peres, care era unul dintre arhitecții păcii, alături de șeful și prietenul său, Yitzhak Rabin, asasinat de un extremist evreu în 1995, că va ceda Ierusalimul. Fundalul era unul complicat, în condițiile în care Hamasul, care se opunea procesului de pace, începuse să organizeze atacuri sinucigașe împotriva civililor israelieni.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Hamasul și-a proclamat victoria după ce alte sute de palestinieni – între care 65 de copii – au murit într-un război pe care l-a declanșat deși nu avea cum să îl câștige. De partea cealaltă, dacă există vreun învingător, acela este Benjamin Netanyahu, care cu doar săptămâni în urmă părea pe punctul de pierde puterea; acum, opoziția care se creionase împotriva lui s-a risipit.
Hamas și Bibi sunt câștigătorii armistițiului. Pacea mai are de așteptat.
