Benjamin Netanyahu este cunoscut pentru abilitatea sa de a profita de crize – inclusiv războaie – pentru a se menține la putere. S-ar putea însă ca, de data aceasta, războiul cu Hezbollahul să nu îl mai ajute pe Bibi să câștige, din nou, alegerile.
Armistițiul impus de Trump în Liban, o bătaie de cap pentru Netanyahu
Armistițiul israeliano-libanez, care include și Hezbollah, după cum a anunțat cu mult entuziasm președintele american Donald Trump, este mai subțire decât firul pânzei de păianjen. Armata israeliană a confirmat pe 18 aprilie că a efectuat mai multe atacuri în sudul Libanului, la doar 2 zile de la anunțul încetării focului. Tsahalul a explicat că a răspuns astfel agenților Hezbollah care „au încălcat acordurile de încetare a focului”.
10 puncte are acest acord care specifică faptul că va dura 10 zile cu posibilitatea de fi prelungit dacă negocierile înregistrează progrese. Așadar, în termenii acestui acord Israelul își păstrează „dreptul de a lua toate măsurile necesare în autoapărare, în orice moment, împotriva atacurilor planificate, iminente sau în curs de desfășurare”, în timp ce Libanul trebuie să ia măsuri semnificative ca să se asigure că Hezbollah și alte grupări nu inițiază atacuri împotriva Israelului. Armata israeliană rămâne pe poziții în special în așa numita zonă de Securitate, extinsă din ordinul lui Benjamin Netanyahu chiar cu o zi înainte ca armistițiul să fie anunțat. De fapt, premierul israelian nu plănuia această încetare a focului sau nu cel puțin în termenii lui Donald Trump care prin mesajul său lansat pe Truth Social l-a luat prin surprindere pe prietenul său Bibi. „Israelul nu va mai bombarda Libanul. SUA le INTERZIC să facă acest lucru. Ajunge!!!”, a scris Donald Trump.
Netanyahu a acceptat cu jumătate de gură, pentru că atunci când vine vorba despre Hezbollah o istorie de peste 40 de ani de războaie nu-l lasă să facă altfel. Realitatea e că liderul israelian nu poate da înapoi și în niciun caz cu doar câteva luni înainte de alegeri. Sondajele arată că israelienii nu doreau să se termine luptele și că armata ar fi trebuit și trebuie să mențină presiunea asupra Hezbollah, ale cărei rachete și proiectile le-au făcut viața mizerabilă și periculoasă locuitorilor din nordul Israelului, până când gruparea teroristă, susținută de Iran, ar fi distrusă sau forțată să se dezarmeze. Netanyahu și armata le-au promis israelienilor că asta vor face.
Coaliția de guvernare se află acum la 12 locuri în urma blocului opoziției de aproape 3 săptămâni, iar în privința eligibilității premierului, Netanyahu se menține în top cu 43 de procente fiind urmat la o foarte mică distanță de Naftali Bennett. Criticii lui Netanyahu și chiar și unii dintre aliații săi susțin că premierul, în acest moment, este practic incapabil să reziste presiunilor venite din partea președintelui Donald Trump, nu doar în încercarea de a pune capăt războiului cu Iranul, ci chiar și în solicitarea unui armistițiu cu un inamic direct aflat peste granița de nord a Israelului.
Gadi Eisenkot, fost șef de stat major militar al cărui nou partid de opoziție centrist, Yashar, câștigă teren în sondaje, spune că „un armistițiu trebuie să vină dintr-o poziție de forță și să fie o decizie israeliană, reflectând o influență care servește negocierilor”. Și Eisenkot mai spune un lucru, alarmant pentru mulți israelieni, anume că se „ conturează un model în care armistițiile ne sunt impuse , în Gaza, în Iran și acum în Liban.” Așadar, alianța lui Benjamin Netanyahu cu Donald Trump nu pare să mai fie chiar atât de convingătoare pentru electoratul lui Bibi care este din ce în ce mai disperat să reducă ecartul din ce în ce mai adânc dintre el și opoziție. Politicianul care a știut să iasă la liman din toate chingile, în lunga sa carieră poilitică, acum, pe lângă războaiele pe care le duce, trebuie să găsească o cale de a rămâne la putere, sigură, pentru că este singura cale de a amâna deznodământul procesului de corupție care continuă chiar dacă țara e în război.
Hezbollahul, piatra de încercare a liderilor israelieni de aproape o jumătate de secol
Lupta împotriva Hezbollah a fost o piatră de încercare și pentru Ariel Sharon, supranumit Buldozerul, co-fondatorul partidului Likud pe care îl conduce astăzi Benyamin Netanyahu. El a condus prima invazie a Libanului în 1982 fiind atunci ministrul Apărării în cabinetul lui Menachem Begin care a și ordonat invadarea Libanului. Operațiunea „Pace pentru Galileea” avea să-i atragă ui Sharon porecla de „călăul din Beirut” după ce o comisie de anchetă l-a găsit vinovat pentru că nu a prevăzut și nu a împiedicat masacrele comise de o miliție creștină aliată Israelului din taberele de refugiați din Sabra și Shatila, în septembrie 1982. Concluziile comisiei au dus la demisia lui Sharon din guvern. Operațiunea „Pace pentru Galileea” și-a atins obiectivul de a alunga din Liban Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat, dar încercarea de a transforma Libanul într-un stat prietenos cu Israelul a eșuat complet și a contribuit la nașterea Hezbollah, o mișcare șiită care conduce cea mai mare parte a sudului Libanului și care de atunci dă bătăi de cap Israelului. Hezbollah, cu sprijinul Iranului, a început prin atentate teroriste (unele revendicate de organizații – fantomă) și operațiuni de gherilă, iar până în 1985 a dobândit suficientă forță pentru a împinge armata israeliană dincolo de râul Litani, în sudul Libanului. A fost instituită atunci ceea ce Israelul a numit „zona de securitate”, dată în paza Armatei Libanului de sud, dominată de creștini și considerată o forță israeliană-proxy; de altfel misiunea acesteia s-a terminat odată cu retragerea Israelului din Liban, în 2000.
Pentru Hezbollah, retragerea armatei israeliene a fost o victorie transformată rapid în capital politic. Gruparea șiită a devenit una din cele mai importante forțe politice ale Libanului, având pe agendă distrugerea Israelului. Mai mult, a devenit o sursă de inspirație pentru palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza, unde în cele din urmă puterea a fost preluată de Hamas, cu sprijin sirian și iranian.
Din postura sa de comandant militar și ulterior politician, Ariel Sharon s-a asigurat că Israelul răspunde dur provocărilor armate, fiind unul dintre creatorii doctrinei israeliene de descurajare asimetrică. În mod paradoxal, cînd a ajuns prim ministru, în 2001, Ariel Sharon a fost cel care nu a făcut practic nimic timp de cinci ani, perioadă în care Hezbollah a construit un arsenal extrem de periculos la granița nordică a Israelului.
Ariel Sharon a fost un lider israelian care, ca și Netanyahu, a avut parte, pentru unele din acțiunile sale, de oprobiul comunității internaționale, critici virulente din partea israelienilor și nu în ultimul rând, ura palestinienilor. El a fost totuși lăudat pentru retragerea din Gaza din 2005; deși fusese inițial un susținător colonizărilor, spre finalul carierei sale politice ajunsese la concluzia că un „stat evreu democratic” nu poate fi păstrat decât dacă Israelul va renunța la o parte din teritoriile cucerite în timpul războiului din iunie 1967.
Războaiele ultimilor ani ar putea să îl coste pe Netanyahu
La fel de hulit este și Benjamin Netanyahu, acum liderul partidului Likud. Ce ar fi făcut „Buldozerul” în această situație, nu vom ști niciodată, după cum nu știm nici ce va face Benjamin Netanyahu în următoarea perioadă. Dacă ar fi reușit operațiunile simultane din Liban și Iran, asta poate că i-ar fi asigurat puterea pe termen nelimitat, având în vedere că legislația israeliană nu prevede un număr de mandate pentru prim-ministru, care depinde doar de votul populației.
Este în încurcătură Netanyahu? Niciodată în istoria sa, armata israeliană nu a fost angrenată simultan în atâtea războaie regionale. Redistribuirea trupelor de pe un front de război activ către o zonă mai puțin critică, așa cum e cazul Cisiordaniei unde au fost trimiși soldați pentru a ține sub control violența coloniștilor, are loc pe fondul unei crize grave de personal ceea ce îl face să creadă pe șeful statului major Eyal Zamir că armata s-ar putea „prăbuși singură”. Netanyahu continuă să amâne problema recrutării evreilor ultraortodocși pentru că membrii haredi ai coaliției sale au amenințat că vor răsturna guvernul dacă scutirea este revocată. Se adaugă și faptul că dacă la începutul războiului din Iran israelienii susțineau operațiunea într-un procent uriaș, de 93 la sută, faptul că obiectivele sunt neclare, a făcut ca această susținere să scadă la 78 la sută la sfârșitul lui martie. Și mai e ceva! Oare cât va mai rezista Israelul în acest vârtej beligerant, din punct de vedere economic, dar și militar ?
Un think tank britanic, citat de Haaretz, crede că Israelul și Statele Unite se confruntă deja cu o epuizare rapidă a rachetelor interceptoare, pe măsură ce războiul cu Iranul continuă. Stocurile de arme ofensive ale Israelului rămân într-o stare mai bună; de exemplu, doar jumătate din rachetele Rampage au fost lansate. Cu toate acestea, raportul Institutului Regal al Serviciilor Unite pentru Apărare și Securitate notează că țara se confruntă cu o lipsă de arme de precizie pentru atacuri. Experții care au întocmit acest raport spun însă că nu au acces la datele confidențiale ale ambelor armate și că stocurile fluctuează zilnic la ritmul de utilizare, mai ales în războiul din Iran. Oricare ar fi datele, este clar că nu sunt infinite capacitățile de interceptare ale Israelului, iar ritmul de producție internațională nu îl poate egala pe cel cu care Iranul a atacat Israelul și statele din Golf până acum.
Dar cel mai jenant pentru Benjamin Netanyahu este faptul se află din nou în situația de a explica israelienilor care sunt de fapt victoriile invocate, de ce Donald Trump continuă să fie marele său prieten și, mai ales, cum realizările din acest război l-au absolvit complet de eșecul asociat cu masacrul din 7 octombrie, a cărui responsabilitate a transferat-o asupra sistemului de apărare.
