Șansele ca Statele Unite să revină în acordul nuclear cu Iranul par să fi crescut după ce Washingtonul a decis să acorde, din nou, unele derogări de la sancțiunile impuse Teheranului. Negocieirile indirecte dintre cele două părți, care durează deja de circa zece luni, au intrat acum în linie dreaptă – ceea ce nu înseamnă însă că o înțelegere este sigură, mai ales că există în continuare blocaje semnificative. Chiar dacă Washingtonul va reveni în acord și va reuși să se asigure, în acest fel, că Iranul nu produce arme nucleare, este puțin probabil că vor fi rezolvate toate problemele legate de Teheran. Acesta nici nu se gândește să renunțe la sfera de influență – așa-numita semilună iraniană – pe care și-a clădit-o cu migală în ultimele decenii și care se bazează pe câțiva actori statali, cum este Siria, și o serie de actori nestatali ca Hezbollahul și milițiile șiite irakiene. Teheranul nu este dispus nici să își abandoneze programul balistic, care îi permite să amenințe câmpurile petrolifere din Golf, bazele americane din Orientul Mijlociu, dar și Israelul. În sfârșit, indiferent ce vor obține americanii din actualele negocieri, sunt șanse mici ca principalii lor aliați din regiune, Israelul și Arabia Saudită (dar și alte monarhii sunnite din Golf) să fie mulțumiți. Pentru aceste state, Iranul continuă să fie perceput ca o amenințare.
De altfel, această percepție a unei amenințări comune a dus la o apropiere fără precedent între țări arabe aliate cu Arabia Saudită și Israel. Saudiții au început să coopereze discret cu israelienii, în domeniul intelligence, încă de acum câțiva ani. Riadul a evitat până acum să stabilească relații oficiale cu Israelul, dar este evident că a încurajat alte țări arabe să facă acest lucru.
Saudiții nu s-au grăbit să își oficializeze și ei legăturile cu Israelul, din cauza impactului pe care l-ar putea avea o astfel de decizie, pe care unii musulmani – mai ales extremiștii – ar vedea-o ca pe o trădare de neiertat. Spre deosebire de Emiratele Arabe Unite, Bahrein și alte state arabe care și-au asumat astfel de decizii, saudiții sunt și custozi ai locurilor sfinte ale Islamului de la Mecca și Medina. Conflictele arabo-israeliene au avut întotdeauna și un substrat religios, așa că saudiții, care se consideră și un fel de lideri ai lumii musulmane, trebuie să țină cont și de modul în care ar fi privită de credincioși recunoașterea oficială a Israelului.
Iranienii știu cu ce suspiciuni este privită, la nivelul străzii arabe, orice deschidere față de Israel și încearcă să exploateze acest lucru în propaganda lor. Nu demult, comandantul marinei iraniene a afirmat că familia regală saudită ar fi descendentă a evreilor care s-au luptat cu profetul Muhammad. Este o afirmație care are un triplu obiectiv: să submineze axa informală Israel – Golf, să fragilizeze poziția dinastiei în Arabia Saudită și în lumea musulmană și, în sfârșit, să îi insulte și să îi irite pe saudiți.
Relația istorică dintre musulmani și evrei, între ostilitate și toleranță
Relația dintre musulmani și evrei a fost una complicată de la bun început. Pe de-o parte, iudaismul, la fel ca și creștinismul, este recunoscut de Islam, iar evreii și creștinii sunt considerați popoare ale Cărții care au primit, prin profeți, aceeași religie a lui Avraam pe care o predica și Muhammad, doar că s-au îndepărtat de ea. Triburile evreiești din Yathrib/Medina, oaza în care s-a refugiat Muhammad împreună cu primii musulmani în 622, când a fugit din Mecca (momentul marchează începutul calendarului islamic) au cooperat inițial cu comunitatea adunată în jurul Profetului, iar relația dintre părți ar fi fost reglementată în Carta de la Yathrib. Comunități importante de evrei au fost tolerate – dar nu complet scutite de persecuții – în lumea musulmană până în epoca modernă, ba chiar și-au găsit acolo un refugiu atunci când au fost persecutate în altă parte; sefarzii alungați de Inchiziție din Spania, de pildă, au migrat masiv în Imperiul Otoman.
Pe de altă parte, același Muhammad a intrat în conflict cu evreii la scurt timp după primele confruntări armate dintre forțele micii comunități musulmane din Yathrib și meccani. În cazul unuia dintre aceste triburi, Qurayza (a nu se confunda cu Quraish, tribul meccan din care făcea parte și Profetul), toți bărbații au fost uciși prin decapitare, iar femeile, copiii și bunurile acestora au fost împărțite între musulmani. Li se reproșa că trădaseră și încălcaseră Carta de la Medina. Înainte de masacrarea celor din Banu Qurayza, Muhammad intrase deja în conflict cu alte două triburi de evrei din Yathrib, Banu Qaynuqa și Banu Nadir, acuzate și ele de încălcarea Cartei și alungate din oază.
Alungarea din Yathrib/Medina a fost doar primul pas. La câțiva ani după moartea lui Muhammad, Omar, cel de-al doilea calif „bine-ghidat”, a dat un edict prin care i-a alungat pe evrei și pe creștini din întregul Hejaz. Edictul pornea de la un îndemn atribuit lui Muhammad, „să nu fie două religii în Arabia”, îndemn care însă nu a fost pus vreodată în întregime în practică: o comunitate importantă de evrei avea să rămână în Yemen mai bine de o mie trei sute de ani. Evreii yemeniți au migrat masiv în Israel la puțin timp după fondarea acestui stat. Transferul evreilor yemeniți în Israel a fost parte a unui exod masiv care a avut loc în acea perioadă din întreaga lume arabă – nu mai puțin de 850 000 de persoane. Unele dintre comunitățile care au dispărut atunci existau de mii de anii, dinainte de apariția Islamului și chiar și a Creștinismului. Exodul s-a produs pe fondul conflictului arabo-israelian, iar mulți dintre evrei au fost forțați să își părăsească țările natale. Procesul avea să continue, la o intensitate mult mai redusă, și în deceniile următoare, un val consistent de astfel de emigranți evrei – de data aceasta plecați dintr-o țară non-arabă – înregistrându-se după revoluția islamică din Iran.
Apariția Israelului și conflictele care au urmat au dus la o intensificare a sentimentului anti-evreiesc în lumea musulmană. Pentru cei religioși, un teritoriu musulman fusese atacat de o forță străină, iar după 1967 și Ierusalimul, unde se află al treilea cel mai sfânt loc al Islamului, căzuse sub controlul acestei forțe. Chiar dacă, la nivel discursiv, s-a făcut o diferență între evrei în general și cei care trăiesc în statul Israel în special, sau între iudaism și sionism – acesta din urmă fiind denunțat cu cea mai mare virulență – nu aveau cum să lipsească raportările la disputele dintre primii musulmani și triburile evreiești din Mecca, dând astfel un substrat religios și conflictului modern.
Nu este deloc întâmplător că, printre cauzele pe care le-a enumerat pentru declanșarea jihadului său, Osama bin Laden a inclus și ocuparea Ierusalimului. Iar atunci când a încercat să justifice masacrarea civililor la 11 Septembrie, șeful Al Qaida a folosit analogii cu luptele lui Muhammad cu Banu Nadir și Banu Qurayza.
Extremiștii musulmani ca Osama bin Laden nu sunt obsedați doar de „sioniști” și „cruciați”. Există și alte două mari categorii de ținte ale zelului lor jihadist: guvernele „apostate” și șiiții. Guvernele pe care le consideră apostate sunt toate cele care guvernează state cu instituții moderne, neislamice, și toate cele care „colaborează” cu adversarii. Acesta era motivul principal pentru care Bin Laden detesta dinastia Saud și Al Qaida a declanșat o campanie teroristă în Arabia Saudită.
Șiiții sunt, în percepția unor jihadiști, chiar și mai răi decât apostații: sunt idolatri, iar idolatria a fost primul mare inamic pe care Muhammad l-a combătut. Nu întâmplător, fondatorul Al Qaida în Irak – grupare care s-a transformat ulterior în Statul Islamic –, Abu Musab al Zarqawi, a lansat un val de atacuri teroriste împotriva civililor șiiți. Zarqawi voia să îi facă pe șiiți să reacționeze și să îi atace pe sunniți pentru ca aceștia să fie forțați să se mobilizeze pentru a se apăra și să se alăture grupării sale. Iordanianul a reușit să provoace un război civil între șiiți și sunniți. Nu era prima confruntare între aceste două mari ramuri ale Islamului.
Marele război civil musulman: șiiți vs. sunniți
Disputa dintre șiiți și sunniți este aproape la fel de veche ca Islamul, luând naștere imediat după moartea lui Muhammad, când s-a pus problema cine îi va fi succesor. O parte dintre musulmani credeau că familia Profetului – Ahl al-Bait, „oamenii (sau familia) Casei” – ar trebui să preia conducerea comunității și că Ali, văr primar al lui Muhammad și soț al fiicei favorite a acestuia, Fatima, ar trebui să devină calif (cuvânt ce provine din expresia în arabă „khalifa Rasul Allah”, „înlocuitor al Mesagerului lui Dumnezeu”). Ali fusese a doua persoană convertită la Islam, după soția lui Muhammad, Khadija, și era considerat unul dintre cei mai pioși și mai viteji musulmani. În cele din urmă a ajuns calif, la un sfert de secol după moartea lui Muhammad. A fost ultimul dintre cei patru „rashiduun”, califii „bine-ghidați” care, împreună cu Muhammad, definesc o perioadă idilică a Islamului. Din epoca lui Ali datează primele războaie civile ale musulmanilor, califul fiind contestat mai întâi de clanul Omeiazilor, din care făcuse parte predecesorul său, Uthman, apoi de gruparea kharigiților, care s-a desprins de restul comunității ca reacție la luptele pentru putere din cadrul acesteia și la decizia lui Ali de a negocia cu principalul său adversar, Moavia (Muawiyah), cel care avea să devină primul calif al dinastiei Omeiazilor. Ali a fost asasinat, la doar cinci ani după ce devenise calif, de un kharigit.
După moartea lui Ali, partizanii săi – „shiatu’ Ali”, sau șiiții – s-au îndepărtat tot mai mult de restul comunității. În timp, șiiții au ajuns să creadă că Muhammad, Ali și descendenții acestuia și ai Fatimei, ar fi avut o „scânteie divină”, idee respinsă de sunniți și de însuși Muhammad, care nu a pretins vreodată că ar fi mai mult de un om; ca o paranteză, merită notat că școala fundamentalistă a sunniților, în care intră și curentul wahabbi, îmbrățișat de dinastia Saudită, pune atât de tare accentul pe respingerea oricărei forme de idolatrie, încât au distrus în repetate rânduri morminte sau altare dedicate unor figuri notabile ale Islamului.
Acea „scânteie” ar fi fost transmisă de la un imam la altul, primul imam fiind chiar Ali, urmat de fiii săi, Hassan și Hussein, și descendenții acestuia din urmă. Cei mai mulți dintre șiiți, numiți și duodecimani, cred în existența a 12 imami. Ultimul dintre ei, al-Mahdi, ar fi fost ocultat în secolul al IX-lea și ar urma să revină pentru a-i conduce în lupta finală dintre bine și rău.
Toți imamii, cu excepția lui Mahdi, au fost asasinați, majoritatea din ordinul califilor sunniți – mai întâi Omeiazii, apoi Abbasizii. Din toate aceste morți premature, cea care a traumatizat cel mai mult comunitatea șiită a fost a lui Hussein, ucis în bătălia de la Kerbala în anul 680. Alături de Hussein au căzut circa șaptezeci dintre oamenii săi, inclusiv rude apropiate (care, totodată, erau și rude ale Profetului). Kerbala a marcat ruptura definitivă dintre șiiți și sunniți, a dat naștere sentimentului șiiților că sunt persecutați, dar și dorinței de răzbunare a acestora. Șiiților li se amintește tot timpul de Kerbala. Moscheile dedicate lui Hussein au deasupra stindardul roșu, care amintește de sângele lui Hussein, credincioșii șiiți așează pe jos, când se roagă, o bucată de lut, denumită turbah, care de obicei este adusă din zona Kerbala, strigătul de luptă al militanților șiiți este „ia Hussein!”. Al treilea imam este comemorat în fiecare an, în timpul Ashurei, când au loc acele procesiuni în care credincioșii se auto-flagelează, în semn de doliu.
Multe dintre evenimentele care au marcat lumea musulmană de-a lungul secolelor aveau să fie privite și prin prisma conflictului dintre șiiți și sunniți, de la asasinatele comise de hașișinii (asasinii) ismaeliți la răsturnarea Fatimizilor șiiți de către sunnitul Salah ad-Din al-Ayyubi (Saladin), de la războaiele dintre Imperiul Safavid și cel Otoman la războaiele civile care au avut loc, în acest secol, în Irak și Siria.
Rivalitatea saudito-iraniană, între istorie, religie și geopolitică
Rivalitatea dintre Arabia Saudită și Iran nu poate fi înțeleasă fără a ține cont și de acest aspect, al confruntărilor istorice dintre șiiți și sunniți. Arabia Saudită este condusă de sunniți fundamentaliști, în timp ce Iranul e guvernat de islamiști șiiți; atât unii, cât și alții, se află la extremele confesiunilor pe care le reprezintă. Diferențele ideologice dintre fundamentaliști și militanții sunniți (Al Qaida, Statul Islamic etc.) sau între islamiști și luptătorii milițiilor șiite sunt minore; ceea ce îi deosebește cu adevărat pe militanți de fundamentaliști/islamiști este disponibilitatea lor de a recurge la violență.
Aspectul inter-confesional nu este însă singurul care explică rivalitatea saudito-iraniană. Cele două sunt diferențiate și de sistemul de guvernare – monarhie fundamentalistă absolutistă într-un caz, republică islamistă revoluționară în celălalt. Există, totodată, și o dimensiune etnică – iranienii sunt persani, saudiții – arabi. Expansiunea primului stat musulman în afara Peninsulei Arabice l-a adus în conflict cu Imperiul Sassanid, persan, pe care l-a învins în bătălia de la Qadisiyah. În Orient istoria este trăită altfel, iar o bătălie cum a fost cea de la Qadisiyah reprezintă ceva mai mult decât o poveste într-un manual. Saddam Hussein, de pildă, a descris războiul dintre Irak și Iran ca o a doua Qadisiyah, pentru a-i mobiliza mai ușor pe irakieni (atât sunniți cât și șiiți) dar și pentru a-i încuraja pe ceilalți arabi să îl sprijine.
În sfârșit, disputa dintre Iran și Arabia Saudită are și un foarte important substrat geopolitic. Iranul – și, înaintea sa, Persia – este marea putere de la Golf și una dintre marile puteri ale Orientului Mijlociu. De mii de ani, statele care au controlat, succesiv, podișul iranian au căutat să își extindă influența către est, cel puțin în Mesopotamia și în zona Golfului. Pentru vecinii arabi ai Iranului, acesta reprezintă o amenințare – e, de altfel, motivul pentru care monarhiile sunnite din Golf au susținut Irakul laic și republican al lui Saddam Hussein în confruntarea sa cu Iranul. Teheranul nici nu le-a dat motive statelor din Golf să stea prea liniștite în ultimii douăzeci de ani, când și-a clădit o sferă de influență regională cu ajutorul populațiilor șiite din mai multe state arabe. A reușit să devină forța dominantă în Irak, după ce această țară fusese condusă de sunniți (fie arabi, fie, înainte de independență, de otomani). Și-a consolidat influența în Siria iar principalul său client non-statal, Hezbollahul, a devenit cea mai puternică forță politică și militară din Liban. Mai mult decât atât, a căutat să cultive relațiile cu diferite comunități șiite din Golf; să ne amintim, în context, că relațiile diplomatice dintre Teheran și Riad au fost rupte în 2016, după ce saudiții au executat un cleric din minoritatea lor șiită, iar în Iran s-au declanșat proteste în urma cărora a fost devastată ambasada Arabiei Saudite. Cea mai gravă, din punctul de vedere al saudiților, a fost asocierea Iranului cu milițiile Houthi din Yemen. Un succes al acestora e văzut la Riad ca o victorie a Iranului, care și-ar stabili astfel un cap de pod în Peninsula Arabică. O astfel de variantă este inacceptabilă pentru saudiți, care au declanșat un război pe care, de aproape șapte ani, au fost incapabili să îl câștige, în ciuda unei superiorități tehnologice nete.
Acordul nuclear dintre Iran și marile puteri nu ar rezolva niciuna dintre problemele enumerate mai sus; doar ar împiedica Teheranul să obțină cea mai puternică armă din lume. Chiar și fără ea, Teheranul a arătat că poate fi extrem de periculos și ostil. Iar saudiții – și partenerii lor mai vechi sau mai noi – știu foarte bine acest lucru.
